Confruntarea SUA-Iran în Irak. De la război deschis la competiţie economică

Confruntarea dintre Statele Unite şi Iran la nivel regional şi global are un punct nevralgic major: Irakul. Vecin cu Iranul, cu cea mai lungă frontieră terestră cu acest stat, dependent energetic şi comercial de vecinul său, cu o populaţie majoritar şiită parţial sub influenţa Teheranului, cu miliţii şiite şi influenţă religioasă substanţială, Irakul a devenit câmp de luptă în confruntarea deschisă dintre SUA şi Iran.

Alegerea premierului Mustafa al Kadimi, fost şef al serviciilor secrete irakiene şi un apropiat al SUA, a schimbat dinamica şi a adus în prim plan noi instrumente conjugate în confruntarea SUA-Iran: competiţia economică, reorientarea comerţului, sancţiunile şi sursele alternative de energie pentru Irak, în avantajul acestui stat. Geopolitic, este o revenire a Irakului, treptat, în siajul statelor arabe şi o izolare graduală a Iranului de decizia politică şi de tranzitul nestingherit spre Mediterană.

Confruntare directă şi lovituri militare SUA-Iran în Irak

Iranul a profitat la maximum de Războiul din Golf din 2003 care a dus la eliminarea lui Saddam Hussein de la conducerea statului irakian. S-a vorbit chiar despre o greşeală strategică de proporţii a preşedintelui George W. Bush care, în numele tatălui său, care se oprise la primul război din Golf în 1991 de la a-l înlătura pe Saddam Hussein, a revenit să termine treaba, dar cu această ocazie a distrus pavăza sunnită în faţa invaziei sau a influenţei şiite a Iranului către Mediterana prin Siria şi Liban, încercuind Israelul. Pe această bază istorică şi de moştenire a intervenit acţiunea SUA din ultima perioadă.

După retragerea din 2011, SUA a revenit în Irak în 2014 după ce Daesh/ISIS autointitulată Stat Islamic controla o tremie din teritoriu, inclusiv cel de-al doilea cel mai mare oraş irakian, Mosul, împreună cu o mare parte din frontiera comună şi din Siria. Baza intervenţiei a reprezentat-o invitaţia guvernului irakian, dar aceasta nu includea în nici un punct acţiuni sau confruntări cu miliţiile şiite pro-iraniene sau cu Iranul pe teritoriul irakian.

Însă aceste ciocniri s-au produs nu o dată, Iranul având interesul de a disloca SUA din Irak şi de a avea controlul total asupra guvernului şi statului irakian, menţinut cât se poate ca stat slab, acest lucru permiţând tranzitul la discreţie al trupelor iraniene spre Siria şi Liban şi tranzitul şi livrările de arme către Siria şi chiar către Hezbollahul libanez pro-iranian (transferuri interceptate şi distruse nu rareori de către Israel prin raiduri neasumate în Siria, efectuate cu acordul Rusiei).

Atacurile iraniene şi ale miliţiilor şiite pro-iraniene asupra trupelor americane erau realizate prin rachete trase spre bazele irakiene unde se aflau soldaţi şi contractori americani şi plasarea de dispozitive explozibile improvizate pe teren, în faţa convoaielor de aprovizionare a trupelor americane în Irak. Tensiunile au crescut începând din mai 2019, dar toate evitau victimele americane – soldaţi şi contractori – pentru că SUA reacţiona dur în aceste cazuri. Hărţuirea era necesară îndepărtării trupelor americane, nu aducerii de întăriri pentru a face faţă unei ofensive a acestor miliţii cu victime americane. Cele mai multe victime erau soldaţii irakieni locali.

Creşterea numărului de atacuri – în special cu Katiusha de 107 mm în convoaie, între mai şi iunie 2019, a dus la acuzarea publică a Iranului că ar fi în spatele atacurilor la bazele Balad, Taji, Q-West, şi la adresa Ambasadei americane din Zona Verde sau la adresa zonei folosite de forţele americane lângă aeroportul din Bagdad. Modus operandi era ţintirea bazelor sau convoaielor cu rachete trase din remorci şi camioane, care ulterior erau distruse, la rândul lor, cu rachete trase de atacatorii care dispăreau în vehicule uşoare. Totul fără asumarea sau revendicarea atacului de către nici o grupare.

Atacuri iraniene sub steag străin, irakian

Atacurile fără asumarea responsabilităţii s-au acumulat şi, în decembrie 2019, după uciderea unui contractor lângă baza K-1 din periferia oraşului Kirkuk, SUA a lansat atacuri cu rachete împotriva Kata’ib Hezbollah, principala miliţie pro-iraniană din Irak. A urmat replica şi atacul la Ambasada SUA, după care, pe 3 ianuarie, au fost ucişi într-un atac cu dronă generalul iranian Qassem Soleimani, şeful Gardienilor Revoluţiei Islamice, şi şeful miliţiilor pro-iraniene, Abu Mahdi al-Muhandis.

Iranul a retaliat direct, atacând cu rachete bazele irakiene în care se afla personal militar american, împingând spre conflict militar deschis total între Washington şi Teheran. Aici a fost aplicată tactica de reacţie doar la atacurile care fac victime americane, o limitare autoasumată de către administraţia Trump pentru a evita escaladarea, mai ales că Parlamentul irakian a votat o rezoluţie-recomandare ne-obligatorie pentru guvern care cerea retragerea completă a trupelor americane din Irak.

Dacă atacurile cu rachete au continuat fără oprire, e de ramarcat faptul că, după numirea noului guvern irakian condus de premierul Mustafa al Kadimi, fostul şef al serviciilor secrete irakiene, acesta şi-a asumat controlul total asupra armamentelor aflate în Irak. Acest lucru a dus la raidul anti-terorist din 26 iunie soldat cu arestarea pentru scurt timp a membrilor Hezbollahului irakian, Kata’ib Hezbollah. A fost un semnal şi un mesaj de forţă în condiţiile în care poziţia sa era susţinută, formal, şi de Iran şi partidele şiite care aveau membri ce conduceau miliţiile pro-iraniene susţineau guvernarea.

Nimeni nu a fost pus sub acuzare pentru zecile de atacuri din mai 2019 până în prezent, doar că membrii guvernului şi ai Unităţilor de Mobilizare Populară – organizaţia umbrelă a miliţiilor pro-iraniene – au evitat să mai fie, direct, parte a atacurilor. Este cazul, de exemplu, a lui Hadi al-Amiri, lider cheie al organizaţie Badr şi, în acelaşi timp, şefel Alianţei Fatah din parlamentul irakian, care se opune oricărui rol al SUA în Irak.

Aşa au apărut revendicări ale unor atacuri venite de la diverse organizaţii noi. Usbat al-Thairen ar fi grupul care a realizat atentatul din martie. Ashab al-Kahf a revendicat atacul din 15 iulie. Saraya Thawrat Al-Eshreen Al-Thaniya (A doua companie revoluţionară 1920) a revendicat atacul din mai. Toate au fost mediatizate de către presa oficială iraniană, dându-li-se importanţa unor operaţiuni cvasi-asumate (în fapt puse pe seama “rezistenţei irakiene”).

Între 11 martie şi 18 august, numărul atacurilor a crescut, fiind vorba despre cel puţin 4 atacuri la adresa convoaielor de aprovizionare şi peste 28 de atacuri la adresa bazelor irakiene cu soldaţi americani. În jumătatea lui august, când premierul irakian a zburat în SUA, în vizită oficială, s-a ajuns aproape la un atac pe zi: două atacuri la convoaie logistice şi un atac cu rachetă la Camp Taji cât timp premierul era în SUA, chiar înaintea predării bazei către forţele irakiene, la 23 august.

“Descurajarea contestată” şi retragerea trupelor americane din Irak

SUA şi-a retras trupele din tabăra Taji, aflată la 20 km nord de capitala Bagdad, un sit istoric, simbolic şi tradiţional de staţionare a trupelor americane încă din 2003. Circa 2000 de militari americani se aflau în baza evacuată în majoritate vara aceasta. Baza era ţinta atacurilor frecvente ale miliţiilor şiite pro-iraniene. Americanii au lăsat baza irakienilor împreună cu echipamente şi facilităţi în valoare de 347 milioane de dolari, între care o bază de antrenament la nivel ridicat de sofisticare şi performanţă pentru forţele de securitate irakiene.

Generalul Kenneth McKenzie, şeful CentCom – Comandamentul General Central American responsabil de Orientul Mijlociu – a explicat retragerea prin înfrângerea Daesh-ISIS (anunţată de irakieni de acum 2 ani, dar ale căror rămăşiţe acţionează şi astăzi) şi a dezvăluit strategia şi practica “descurajării contestate” - “contested deterrence” pe care SUA o aplică în raport cu Iranul şi miliţiile pro-iraniene, respectiv retalierea în forţă pentru orice victimă şi ignorarea celorlalte atacuri.

Rezultatul este un modus vivendi care limitează atacurile iraniene şi susţinute de iranieni pentru a evita o blocare a retragerii americane sau chiar o creştere a numărului de trupe. Formula permite şi o retragere cu motivaţie credibilă a celor circa 5000 de militari americani şi 2500 ai coaliţiei care se mai află încă în Irak. Majoritatea au fost deplasaţi din bazele mici şi greu de protejat, situate în avanposturi, în favoarea bazelor mari situate în special în zona kurdă. E adevărat, rezultatul acestei tactici a redus la zero raidurile americane pe teren împotriva Daesh-ISIS.

Astfel e respectată şi directiva preşedintelui Trump de retragere a majorităţii trupelor americane din Irak, dar este respectată şi baza legală a prezenţei americane pe tărâm irakian: sprijinul pentru lupta împotriva ISIS. Soldaţii americani nu au ca misiune şi nu pot angaja miliţiile şiite pro-iraniene din Irak, chiar dacă ele vizează bazele şi convoaiele americane. Prin acest aranjament, se evită şi confruntarea iraniano-americană pe tărâm irakian, ceea ce-şi doreşte Bagdadul.

Irakul ar trebui să fie cel ce protejează trupele americane de atacurile propriilor resortisanţi, cu atât miliţiile aliaţilor la guvernare, ceea ce este imposibil de făcut peste noapte. Reducerea numărului de trupe şi de baze reduce fricţiunile şi ţintele potenţiale americane din Irak. Altfel, aceasta ar trebui să fie privită ca o înfrângere a SUA, dacă nu ar exista strategii complementare în Irak pentru a evita controlul şi dependenţa statului de Teheran.

Bătălia influenţelor SUA-Iran şi ieşirea din dependenţă a deciziilor la Bagdad

Acţiunea premierului Al Kadhimi împotriva Hezbollahului irakian, urmată de vizita oficială în Iran şi în SUA, la 20 august, urmată de vizita în Iordania şi cea pregătită pentru Arabia Saudită, arată echilibrele pe care le propune noul premier apropiat SUA şi acceptat de Iran, fost şef al serviciilor de informaţii irakiene, independent atât de Washington cât şi de Teheran. Astfel, el a marcat faptul că vrea să dezvolte bunele relaţii cu Iranul, stat vecin, cu SUA, ca principal partener în domeniul securităţii şi investitor în independenţa sa energetică viitoare, cu statele arabe, dar decizia în politica internă şi externă irakiană trebuie să fie a Bagdadului.

Reproşul unanim este faptul că prea de multe ori premierul Irakului a fost numit la intervenţia deschisă sau indirectă a Iranului şi a SUA, eventual o personalitatea slabă care să fie deschisă compromisurilor solicitate de ambele state. Acest lucru nu mai e posibil, aşa cum nu e dorită confruntarea militară SUA-Iran pe teritoriul irakian nici direct, nici prin intermediul miliţiilor şiite pro-iraniene. Irakul vrea ca forţele sale să deţină controlul exclusiv al armamentelor de pe teritoriul său, de unde incursiunea şi arestările făcute în rândul Hezbollahului irakian, ca semnal direct şi clar.

Iranul ar trebui să evite livrările de arme şi investiţia în pregătirea miliţiilor şiite în Irak şi să rămână la influenţa sa culturală, religioasă şi economică, în mai mica măsură politică. De altfel, susţinerile lui Kadhimi se suprapun peste mesajele explicite ale Marelui Ayatollah Al Sistani, liderul religios de la Najaf şi Karbala al şiismului irakian alternativ celui de la Qom, din Iran, şi peste cele oficiale ale clericului Muqtada al-Sadr, liderul miliţiilor şiite anti-iraniene, care se opune ingerinţelor Teheranului la Bagdad şi care protejează protestele continue anti-guvernamentale, cu precădere în sudul Irakului şi în Bagdad, soldate la începutul anului cu distrugerea consulatului Iranian din Najaf şi a altor clădiri cu interese iraniene.

Primul Ministru Mustafa Al-Kadhimi, prezent la Washington, a susţinut poziţiile aşteptate de către americani, dar fără să promită în nici un punct eliminarea influenţei iraniene din Irak, care nici nu i-a fost, de altfel, cerută şi nu a existat o presiune a administraţiei Trump în acest sens. În schimb, Kadhimi a cerut ca să nu existe confruntare SUA-Iran pe pământ irakian – un fapt soldat cu efecte de limitare a armamentelor şi control al miliţiilor şiite pro-iraniene de către regim, conforme cu interesele de securitate americane. SUA va ajuta la reforma sectorului de securitate care să permită acest control şi confiscarea armamentelor militare, lăsând trupelor armatei iraniene monopolul la acest nivel.

Mesajul simbolic al susţinerii premierului de către SUA a venit ca şi cel anterior menit să marcheze sprijinul iranian, ca urmare a vizitei la Teheran, echilibrând raportul de forţe. Fără concesii irakiene şi fără premii americane, vizita a fost ceea ce trebuia pentru publicul irakian. Apoi vizita a fost un mod de a demonstra că Iranul nu-l controlează pe liderul irakian, aşa cum nici SUA nu-l controlează în deciziile sale strategice, oricât de apropiat ar fi de Washington, ci îşi apără interesele poporului irakian cât mai independent şi la Teheran, şi în capitala SUA. Premierul Kadhimi a dovedit o combinaţie de pragmatism, naţionalism arab şi sentimente pro-americane genuine, combinate într-un realism dominant evident.

La 19/20 august, Kadhimi a vizitat SUA. La 25 august s-a aflat în Iordania, la o întâlnire cu Regele Abdullah II şi cu preşedintele egiptean Abdel Fattah al-Sisi, discutând despre cooperarea economică. Urmează vizita în Arabia Saudită, la fel de importantă pentru reechilibrarea economică pe care şi-o doreşte premierul irakian pentru a rebalansa şi influenţele strategice şi a-şi afirma propria independenţă decizională.

Aranjamentele economice care recalibrează izolarea Iranului

SUA a reuşit totuşi o migrare substanţială de la elementele de confruntare militară violentă directă în Irak, care aveau efecte negative asupra prezenţei americane şi prestigiului american la Bagdad, spre o zonă confruntaţională soft sau chiar smart. Noile strategii doresc să-l susţină pe premierul Kadhimi care a respins retragerea trupelor americane din Irak, optând pentru sprijinul american pentru reforma sectorului de securitate şi pentru numeroase alte proiecte care să asigure independenţa Irakului de Iran. Practic SUA a obţinut o izolare a Iranului prin competiţie şi acest lucru poate duce la frângerea arcului strategic Iran-Irak-Siria-Liban şi a tranzitului nestingherit de arme şi trupe iraniene spre Mediterană.

Mai întâi, pandemia de coronavirus şi creşterea numărului de cazuri în Iran şi Irak au dus la închiderea frontierei Iran-Irak. Rezultatul a fost o plafonare a schimburilor economice, importul din Iran fiind de peste 12 miliarde de dolari,_ dintre care peste 4 miliarde în produse enegetice, gaz şi energie electrică, pentru care Irakul obţine periodic de la SUA excepţie de la sancţiunile americane împotriva industriei iraniene.

Scopul lui Kadhimi este obţinerea de către Irak a independenţei energetice, fapt ce convine eforturilor americane de limitare a excepţiilor la sancţiunile anti-iraniene şi de blocare a veniturilor iraniene din energie şi comerţ. Miniştrii pertrolului şi ai energiei din Irak au semnat la Washington acorduri de peste 8 miliarde de dolari cu companii americane, inclusiv Chevron Corp şi General Electric, pentru a dezvolta sectorul energetic irakian. Secretarul pentru Energie, Dan Brouillette, a subliniat mersul rapid spre independenţa energetică irakiană faţă de Iran, ca obiectiv.

Azi Irakul nu are altă variantă decât să importe produse energetice, gaz şi energie electrică, din Iran. Asta nu se va schimba, pe termen scurt, dar Irakul îşi poate îmbunătăţi producţia de gaz natural şi să găsească alternative de furnizare până anul viitor deja, pentru reducerea dependenţei de Iran. De asemenea, Kadhimi îşi doreşte creşterea producţiei interne de energie electrică şi legătura cu reţelele energetice ale statelor din Golf pentru importul de electricitate suplimentară necesară.

Pe asta se bazează, de altfel, strategia alternativă a SUA de smart power care împinge Iranul departe de influenţa în Irak prin competiţie şi surse alternative. În plus, privează Iranul de resursele şi banii ce vin din vânzarea acestor produse energetice în Irak, pe termen mediu. Acum Irakul importă 1200 MW de electricitate din Iran, iar Iranul furnizează gazul pentru cele trei principale staţii de producere a electricităţii în Irak. Pe termen scurt, sursele ar putea să se mute, la preţuri comparabile, către statele din Golf, existând două puncte de conexiune cu Kuwait şi Arabia Saudită pentru importul de energie electrică din ţările arabe. Sancţiunile împotriva Iranului ar putea fi, astfel, respectate de Irak chiar începând de anul viitor, permiţând SUA un nou pas spre izolarea Iranului.