Conflictul din Caucaz s-a încheiat. And the winner is... Israel

Da, meciul militar, cu vărsare inegală de sânge, dintre Armenia şi Azerbaidjan, s-a încheiat aproape prin aruncarea prosopului.

Antrenorul comun al celor doi combatanţi, Rusia, a stabilit cine ia premiul şi cine ia blamul.

Desigur, consultându-se cu celălalt coleg supervizor, Turcia, pentru că, împreună, au mai aranjat meciuri în regiune, lăsându-i pe localnici când să câştige, când să piardă, după a fost contextul.

Acum a venit rândul Armeniei să piardă.

Diplomele pentru Zmeura de Caucaz 2020, adică un fel de certificare a faptului că, deşi au vrut şi s-au zbătut, nu au contat deloc, adică deloc deloc, nihil nihilorum (nu căutaţi pe Google, corect este De nihilo, nihil / Din nimic, nimic iese, dar sună mai bombastic aşa, incorect) au fost acordate:

• Franţei, adică preşedintelui Macron, care, ca şi în Mediterana de Est, are o cruciadă de purtat contra Turciei nerecunoscătoare. Adoptat pe pământ francez, Tratatul de la Sèvres presupunea nişte graniţe atât de frumoase pentru Orientul Mijlociu. Dar Turcia a vrut altfel. S-a întins către est şi către sud, ştergând frumosul desen cartografic. Şi de atunci tot aşa o ţine. Bine, mai e şi ”fenomenul Aznavour” / Aznavourian, relaţia specială dintre Franţa şi Armenia. Nici aceasta nu a ajutat;
• Organizaţiilor şi formatelor internaţionale de securitate, adică şi UE, şi NATO, şi OSCE, chiar şi Grupului de la Minsk, ad integrum, care s-au dovedit buni doar de chibiţi în această confruntare a doi dintre membrii sau partenerii sau subiecţii lor. Mai ales în cazul NATO situaţia este interesantă: războiul a fost între două state partenere, unul din ele sprijinit de un membru NATO - Turcia, soluţia a venit din partea unui adversar al NATO - Rusia, care furnizează şi mijloacele militare de menţinere a păcii, ambii parteneri ai NATO rămân parteneri şi cu Rusia – adversarul Alianţei, deşi unul jubilează, iar celălalt îşi îneacă amărăciunea;
• Iranului, marele perdant fără luptă, alături de mica Armenie. Deşi este singurul din Triada Aştana (Rusia, Turcia, Iran) care are graniţă comună atât cu Armenia cât şi cu Azerbaidjanul, Teheranul nu a fost întrebat nimic, nu a fost consultat niciodată pe timpul conflictului pentru vreo eventuală mediere, iar în final a descoperit că nici nu mai e nevoie de el ca spaţiu de conexiune între Azerbaidjan şi enclava Nahicevan, acordul presupunând un coridor direct pe teritoriul Armeniei. Şi nu e singura problemă. Mai mult, un pic mai târziu.

Există, însă, şi recompense, pentru cei care şi-au calculat mai bine paşii, au gândit pe termen lung, au o strategie şi sunt capabili să o implementeze. Şi cum la pierzători nu am amintit Armenia, nici la câştigători nu o să mă opresc la Azerbaidjan. Pentru că sunt şi alţii care câştigă, unii chiar poturi mari, din acest conflict.

De această dată, coroniţele geo-politice au revenit următorilor:

• Rusiei, adică preşedintelui Putin, pentru că a ştiut să aştepte greşeala şi a intervenit când trebuia şi cum trebuia. Zice lumea din tribune. Care mai zice şi că tehnica militară rusească a ieşit cam şifonată din confruntare. Că loialitatea faţă de un partener strategic a cam fost pusă la îndoială. Că o să-l cam coste dislocarea celor 2000 de militari ruşi pe potecile de munte din Karabah;
• Turciei, adică preşedintelui Erdogan, care a demonstrat că e tot acolo, tot cu ambiţii, de această dată şi cu forţa care să le implementeze. Desigur, în noaptea în care Rusia a atacat tabăra rebelilor sirieni aflaţi sub grija sa nu a dormit prea bine, dar şi-a oprit furia, nu a ridicat telefonul să-l întrebe pe Vladimir de ce a făcut-o, aşa e la război şi în politică, până la urmă rezultatul final contează. Aliatul său a câştigat, mitul superiorităţii militare armene s-a făcut ţăndări, ca şi al tehnicii ruse. Bat la poarta din Istanbul a Grupului Bayraktar, producătorul cunoscutelor drone, emisari din Ucraina, Georgia şi Qatar. Pentru început. Şi, să nu uit, prin accentul pus pe Caucaz, Erdogan a demonstrat că evoluţia sa este de la islamist (cum era perceput) la naţionalist (cum s-a manifestat), adică va fi şi mai greu de pus în tiparele în care NATO sau UE obişnuieşte să-l încadreze;
• Israelului, adică premierului Netanyahu, căruia îi ies cărţile chiar şi atunci se joacă la masă nouă şi este angajat şi într-o partidă domestică de supravieţuire politică. Şi nu vă luaţi după numărătoare, Israelul este cel care câştigă, probabil, cel mai mult în urma acestui conflict. Care, la prima vedere, are o conotaţie paradoxală: o ţară iudaică sprijină militar una musulman şiită să învingă o alta, creştină. Era să zic că petrolul nu are miros, dar ştiţi că nu-i adevărat. Deci cu ce iese Netanyahu în urma acestui conflict:

• cu o puternică promovare a tehnologiilor militare israeliene, dronele kamikaze, Harop / Harpa, produse de Israel Aerospace Industries (IAI), fiind cele care au făcut diferenţa în acest conflict;
• cu o nouă relaţie cu Turcia şi preşedintele Erdogan, în urma cooperării inedite şi indirecte, în reuşita azeră;
• cu o nouă imagine în rândul populaţiilor musulmane, în general, dar, mai ales,
• cu nouă şi extrem de favorabilă imagine în rândul comunităţii şiite azere, din care 25% este localizată în Azerbaidjan, dar restul de 75% se află în Azerbaidjanul iranian, locuit compact de azeri în zona de nord-vest a Iranului. Naţionalismul azer este pe val şi unul din catalizatori este sprijinul israelian. Comunitatea azeră iraniană a rezonat puternic la victoriile armatei azere în Karabah, iar percepţia acesteia faţă de Israel este cu totul alta decât a autorităţilor de la Teheran. Acestea s-au trezit astfel cu o imensă problemă internă (este vorba, totuşi, de o comunitate de 25 – 30 de milioane de oameni care şi acum contestă partiţia sa între Rusia şi Iran, la care a fost supusă în perioada modernă, cel mai curând în anii de după cel de-al doilea război mondial).

Se afirmă că pentru un purtător de kippa (coifura aceea rotundă şi croşetată purtată de bărbaţii evrei) Baku este un loc mai sigur decât Paris. Iar la demonstraţiile prilejuite de sărbătorirea victoriei, pe străzile capitalei azere au fluturat trei steaguri, cel naţional, cel turc şi cel israelian.

Este un bilanţ neaşteptat de bun pentru o ţară aflată la vreo 1000 de kilometri distanţă de regiunea aflată în conflict, nu-i aşa?