Cineva greşeşte grav estimările: TOATE puterile nucleare au deschis porţile arsenalelor

Decizia absolut neaşteptată a chinezilor de a-şi devalua moneda naţională a prins pe nepregătite toate pieţele mondiale, provocând haos la burse, generând un val de reacţii în care politicieni şi oameni de afaceri îşi exprimă deopotrivă neliniştea profundă şi incomprehensiunea, vorbind chiar despre un motiv declanşator major al unei crize enorme şi care poate să nu fie numai comercială.

În plin conflict comercial cu americanii, chinezii au trecut la un contra-atac dur, sec şi foarte rapid, adică exact inversul strategiei de ameninţări succesive a lui Trump. Totul în contextul în care, de două ori în ultimele trei luni (ultima oară, săptămâna trecută la Shanghai), între delegaţiile de nivel înalt care încercau să deznoadă iţele crizei între Washington şi Beijing a intervenit o ruptură pe cât de bruscă, pe atât de misterioasă. În fine, mai puţin misterioasă a fost cea de săptămâna trecută în care negociatorii nici nu apucaseră se discute când a sosit un tweet năucitor din partea preşedintelui Trump în care acuza China că încearcă să tragă totul pe spuza proprie, că este pe cale de faliment şi că nu se ţine de promisiunea de a cumpăra producţia agricolă americană. În consecinţă, după ce negociatorii americani s-au întors acasă, Trump a decis ca, de la 1 septembrie, taxe vamale de 10% pentru produse chinezeşti în valoare de 300 miliarde $, strecurând însă şi posibilitatea ca, pe viitor, ele să crească „mult mai mult“ decât baremul de 25% cu cât este taxat un alt grup de produse chinezeşti în valoare de alte sute de miliarde de dolari. A fost oare exact acest moment echivalentul pentru decidenţii chinezi că se terminase cu orice speranţă să se ajungă la un acord?

Donald Trump şi Xi Jinping FOTO EPA

Foarte posibil, căci altfel greu de explicat această măsură draconiană pe care o ţară o ia de regulă atunci când se apropie de un moment de criză extremă sau când îşi pregăteşte rezerve de reacţie în apropiere de o mare criză globală. S-a mai întâmplat? Sigur, cu China în primul rând în 2010 când, poate vă amintiţi acest lucru, Timothy Geithner, atunci Secretar pentru Tezaur, condamna China (exact cum face acum şi Trump) pentru că „manipulează moneda“. Un an mai târziu, în 2011, era devalorizat dolarul, moneda americană atingând cel mai scăzut nivel istoric (simultan, poate nu era deloc o coincidenţă, cu creşterea preţului aurului). Apoi a fost (în 202 şi 2013) deprecierea yenului, apoi la nivelul UE au apărut dobânzile negative în iulie 2014, apoi QE în ianuarie 2015 etc.

Numai că, acum, tensiunea se datorează nu neapărat unei crize economice naţionale în evoluţie dramatică, ci unor motivaţii politice care determină valurile de sancţiuni şi contra-sancţiuni între cei doi giganţi ai economiei mondiale. Şi asta îngrijorează cel mai tare: dacă vreuna dintre ţări intră în vrie şi se prăbuşeşte, intră în colaps întreg sistemul economic mondial şi perspectivele unui conflict mondial vor fi o certitudine. Dimensiunea politică este exacerbată şi asta creează o uriaşă presiune suplimentară care, poate, justifică viteza cu care se degradează lucrurile.

Ministrul chinez al Comerţului, citat de agenţia China Nouă, anunţă că ţara sa „nu exclude posibilitatea temporară de a impune taxe vamale suplimentare pentru produsele agricole americane pentru toate tranzacţiile comerciale încheiate după data de 3 august, iar companiile chineze în cauză au încetat achiziţionarea de produse agricole americane“. Desigur, măsură cu impact economic important, dar, cu siguranţă, cu implicaţii politice în spaţiul american căci statele agricole reprezintă baza electorală pentru Trump şi, în acest moment, sunt ameninţate marea lor piaţă de desface, exact în plin sezon agricol, când preţurile de achiziţie oferite de marii angrosişti din lume vor fi evident influenţate negativ de supra-oferta venită de la americani. De unde va putea China să ia produsele agricole lipsă? În primul rând de pe piaţa europeană, deja mult excedentară pentru anume categorii de produse, iar ceea ce ar mai fi nevoie de pe piaţa africană.

Dar asta este doar o faţetă a crizei care se compune sub ochii noştri.

A doua aduce elemente ale unei extrem de posibile escalade militare, căci Putin atrage atenţia la modul cel mai serios că poate începe „o cursă nelimitată a înarmării“ după ce, tratatul INF fiind anulat, SUA ar decide producţia de rachete nucleare terestre cu rază medie de acţiune, acuzând în acelaşi timp SUA că „au comis o eroare gravă“ şi de a fi „creat o criză practic insurmontabilă“. Poate ar fi fost doar o demonstraţie de dialog ofensiv de tipul noului Război Rece în care ne aflăm dacă, pe acest eşichier de orgolii politice ultra inflamate nu intervenea şi China. A făcut-o în urmă cu câteva ore.

Fu Cong (foto dreapta), director general al departamentului controlul armamentelor din cadrul Ministerului chinez al Afacerilor Externe, a spus într-o conferinţă de presă la Viena: „Fără rachete la poarta noastră!... China nu va sta cu braţele încrucişate şi va fin nevoită să adopte măsuri de retorsiune dacă SUA vor aduce rachete cu rază medie de acţiune în această regioune a noastră a globului... Dacă instalaţi rachete într-o zonă precum Guam, acesta este un gest ce va fi perceput ca foarte provocator din partea SUA. Va fi extrem de primejdios“.

Este o punere în gardă, în termeni care nu mai necesită multe explicaţii, adresată americanilor după ce Mark Esper, noul şef al Pentagonului, a spus că noi rachete vor fi trimise „cât mai repede posibil“ în Asia. Declaraţia înaltului responsabil chinez face acum obiectul unor analize în urgenţă de către serviciile specializate căci ce poate fi mai cumplit de grav decât avertismentul lansat de Fu Cong, care a evocat în mod direct spectrul crizei rachetelor sovietice din Cuba anului 1962, atunci când lumea ajunsese extrem de aproape de un conflict nuclear devastator. Dar Guam este un teritoriu situat la 3000 de km de China şi nu la 150 km, cum e situată Cuba faţă de SUA. Atunci de ce acest avertisment?

Situaţia este în curs de evoluţie şi pare că, cu fiecare zi care trece, se încarcă cu mai multe elemente conflictuale grave. Iar „masa conflictuală critică“ devine din ce în ce mai mare din momentul în care, tocmai profitând de tipurile acestea de incertitudine, alţi actori mai mici, dar deloc mai puţin primejdioşi, vor încerca să-şi rezolve cât se poate de definitiv, revendicări istorice mai vechi sau mai noi. Şi aşa am ajuns la punctul în care TOATE puterile nucleare au deschis porţile arsenalelor. Să sperăm că doar demonstrativ.