Este adevărat că, după participările României la misiunile din Irak şi Afganistan la chemarea aliatului strategic american şi încheiate aşa cum se ştie în Irak sau Afganistan, e greu să mai fim convinşi să ne mai intereseze ceva din ce se petrece în zona respectivă. Şi pesemne că asta e raţiunea pentru care nu observăm că acolo, de ani de zile, triunghiul de putere Rusia-Turcia-Iran nu numai că se stabilizează ci, poate uimitor pentru unii, transmite un cântec de sirenă către alţi parteneri, Arabia Saudită de exemplu, nu demult situaţi cu speranţe în alte alianţe, trecute destul de rapid în zona amintirilor istorice.

Terenul de testare al alianţei trilaterale a fost Siria, strategii din cele trei ţări fiind de acord că o demonstraţie reuşită pentru managementul situaţiei dramatice care adusese Damascul nu numai în plin război civil, ci ameninţa cu sfâşierea teritorială, avea să fie mesajul esenţial pe care-l vor asculta cu mare atenţie mulţi alţii din regiune. Pariu cu atât mai interesant şi complicat cu cât cam aceleaşi intenţii aveau, bazându-se pe tradiţii istorice, diverse puteri europene, subordonate aliatului american care, teoretic, ar fi avut toate mijloacele militare şi diplomatice de a înconjura Orientul Apropiat în plasa unei presiuni enorme, formulând o "ofertă care nu putea fi refuzată". Oferta americană a fost făcută în termenii a două proiecte succesive, ambele avortate cu succes, "Noul Mare Orient Apropiat" şi apoi Planul de pace construit de echipa de familie a lui Trump. Între timp, americanii şi forţele Coaliţiei au părăsit în mare grabă Afganistanul după modelul perfect exersat în Vietnam şi, de la 1 ianuarie, militarii americani din Irak nu mai au misiuni combatante, rezumându-se la a fi "personal de consultanţă".

Asta face oare ca influenţa ruso-iraniano-turcă să devină neapărat inevitabilă? Nu neapărat şi nu în orice scenariu. Explicaţia stă în reticenţa celor trei puteri de a folosi forţa militară ca argument principal de lucru, asta din cauză că au văzut nivelul de reject dat "forţelor invadatoare", sentiment foarte intens după misiunile occidentale în Irak şi, evident, după ce s-a petrecut în Afganistan. Aşa că au o ezitare de a se implica militar la nivel superior. Dimpotrivă, favorizează, treptat, foarte lent, "strategia Astana" care constă în alinierea unor formule de cooperare economică, deloc dezinteresată, deoarece susţine interesele majore de implantare a unor mari proiecte cu valoare geo-strategică, parte a gândirii pe termen lung de creare a unor reţele de comunicaţii şi transport care să se deschidă toate la Mediterană, încheind astfel vechiul mit "Mare Nostrum". Dar şi deschizând drumuri noi, demult visate, pentru circulaţia mărfurilor între nord şi sud, între est şi vest, totul pivotând pe posibilitatea celor trei ţări de a asigura stabilitatea şi controlul pe termen lung al noilor rute.

Dar miza enormă nu este doar asta, deoarece în spate, cu o forţă economică incomparabilă şi una militară pentru prima oară în istoria sa în expansiune mondială, stă China, cu interesele sale extrem de diverse şi în diversificare exponenţială legate de Drumul Mătăsii pe multele sale rute derivate din cele trei coloane vertebrale principale.

Ruta terestră centrală este cea care, istoric şi în varianta de acum, este cea esenţială, pur şi simplu pentru că este principalul coridor de acces spre şi dinspre Europa, folosind Mediterana şi porturile sale:

Context în care observăm cum an după an cresc investiţiile chineze în ţările din regiunile traversate de traseele noilor ramificaţii ale Drumului Mătăsii şi stabilizarea prezenţei lor economice în zonele respective, unele puncte de plecare pe mai departe în intrarea demult programată în Africa.

Ne interesează oare cum va evolua zona Orientului Apropiat? Nu sunt deloc sigur. Dar mulţi sunt partenerii noştri economici europeni care se uită cu mult jind la pieţele deschise şi libere din regiune, mai ales că este limpede că "procesul politic Astana“ între Rusia-Turcia-Iran se consolidează nu din iubire şi convingere ideologică, ci din interesul de a fi acolo împreună pentru a împărţi beneficiile care urmează să apară din noile contracte din zona energiei.

După părerea mea, aici se află cheia viitorului scenariu care capătă consistenţă prin aceste reuniuni în ritm constant la nivelul cel mai înalt între liderii ţărilor care văd că se desenează oportunitatea unei noi hărţi de putere începând cu resursele energetice din Orientul Mijlociu transportate, securizate şi garantate de ei. Raţionament făcut posibil de ceea ce au descoperit ca vulnerabilităţi sistemice - şi nu numai europene - în perioada acestei crize energetice care ameninţă să schimbe aproape complet alianţe de putere şi structuri tradiţinale de relaţionare în spaţiul occidental. În consecinţă, nu furnizorii de garanţii militare s-ar putea să fie cei mai căutaţi, ci cei de supravieţuire economică, începând cu cea energetică.

Noutatea este că, acum, Orientul Apropiat nu mai reprezintă o valoare în sine datorită depozitelor sale de hidrocarburi: nu mai este demult singura sursă vitală şi ţările producătoare de petrol de acolo ştiu asta. Devine important nu numai să ai resurse, ci şi să le poţi extrage, exploata şi transporta în condiţii de securitate. Şi aşa apare întrebarea următoare, logică în cazul pierderii masive de influenţă în zonă a americanilor: pentru ţările din Orientul Apropiat, cine este noul garant de securitate şi garanţii de securitate cu posibilităţi globale de susţinere, capabil de intervenţie atât în zona respectivă cât şi în cea uriaşă a circuitelor asiatice? Chestiune vitală deoarece apar noi reţele de conducte sau adăugiri de ultimă oră cu valoare strategică sau chiar geo-strategică, desenând această nouă hartă de putere globală.

Este posibil, spun deja unele surse de regulă foarte bine informate, să se poată merge chiar mai departe, asta însemnând crearea (sau extinderea) unor alianţe complexe, în ideea de a edifica (sau extinde) un spaţiu de liber-schimb bazat, printre altele, pe auto-suficienţa energetică. Şi garantat corespunzător militar.

Este o perspectivă care, în principiu, nu poate fi deloc ignorată. Posibilă, dar deloc garantată deoarece nimeni nu ştie încă, oficial, când anume vor începe să se aplice noile înţelegeri între SUA şi Rusia. Vor fi, poate, zic alte surse, noi zone de influenţă care se vor discuta şi baza noilor raţinamente va fi accesul, garantarea şi asigurările de securitate în zona energetică. Vedem mâine care ar fi primele semne oficial transmise cui vrea să audă.