Care dintre marile puteri va da înapoi ce-a furat?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Arta

Foarte pe scurt, răspunsul e că nimeni nu vrea să dea nimic înapoi. Explicabil, fiindcă, dacă ar face-o recunoscând furtul făcut de armatele lor invadatoare sau de administraţiile coloniale pe care le-au instalat în teritoriile cucerite, ar admite două lucruri:

1. responsabilitatea statului respectiv în deţinerea ilegală de bunuri despre care se ştia sau se bănuia că au fost furate 2. deschiderea Cutiei Pandorei, una uriaşă, cu valori dincolo de orice imaginaţie tocmai fiindcă este vorba despre tezaure inestimabile, iar asta ar însemna un precedent care să fie invocat ulterior în justiţie în mii şi mii de procese internaţionale.

Subiectul revine acum în actualitatea internaţională din ce în ce mai des. În acest moment se reaprinde uriaşul scandal al frizelor de la Partenon furate/achiziţionate de Lordul Elgin în urmă cu 200 de ani în urma unei decizii validate de guvernatorul otoman al epocii căruia cu siguranţă că puţin că-i păsa că tezaurele naţionale ale provinciei greceşti pe care o administra erau devalizate şi trimise cu vapoarele în Malta, apoi în Marea Britanie. Discuţia este veche, v-am prezentat-o pe larg într-un alt articol, dar revine acum în urma pledoariilor dramatice făcute de premierul grec Mitsotakis aflat recent în vizită la Londra unde a încercat să-l convingă pe omologul său Brian Johnson de justeţea cauzei ţării sale. Evident că în van, dar asta nu înseamnă că demersul a fost total inutil deoarece a repus în mod solid problema restituirilor în contextul unei noi percepţii internaţionale asupra problematicii, acum considerată a a trebui să fie rezolvată pentru a face dreptate morală popoarelor jefuite de resursele lor de către marile puteri coloniale.

Apărarea Marii Britanii este mereu aceeaşi: politic şi juridic vorbind, „cazul Partenon" a fost lămurit încă din 1816 când, în maximum de glorie al perioadei coloniale, o comisie a Parlamentul britanic a fost chemată să judece legalitatea acţiunilor Lordului Elgin şi, fără nici un fel de surpriză, nu a găsit niciun fel de probleme. Vă reamintesc doar că a fost vorba despre o operaţiune enormă în raport cu mijloacele tehnice ale momentului: între 1801-1812, echipe aflate sub comanda şi plătite de Lord Elgin, au desprins i au încărcat pe vase de transport aproximativ jumătate din frizele rămase intacte pe Partenon. Lordul Elgin a susţinut - şi acesta este argumentul reluat şi azi de politicienii britanici - că operaţiunea a fost legală, fiind autorizată în termenii unui firman dat de Sublima Poartă, document care nu a fost niciodată regăsit în arhivele imperiale otomane. Intenţia lui Elgin era ca frizele să fie folosite pentru împodobirea propriei locuinţe, Broomhall House, dar divorţul l-a să-şi vândă colecţia pentru a-şi acoperi datoriile, acceptând oferta făcută de British Museum.

Arta

În consecinţă, susţin acum britanicii, nu Guvernul Graţioasei Sale Majestăţi ar fi în vreun mod răspunzător sau posibil de a fi introdus ca parte în scandal. Nu, cine trebuie să ia o decizie sunt cei de la British Museum care, în acest sens, au o poziţie extrem de clară şi definitivă. O puteţi citi aici. Esenţa ei este remarcabilă: nu dăm nimic înapoi, dar putem negocia împrumutul de exponate pentru expoziţii temporare în Grecia.

Aici intervine dimensiunea morală a problemei, cea care ar putea acum să imprime un cu totul alt sens disputelor, dată fiind şi poziţia din ce în ce mai neconfortabilă a Marii Britanii care, dacă mai vrea să-şi păstreze ceva din tezaurele luate cu japca în epoca colonială, are de susţinut o bătălie deloc simplă în faţa opiniei publice internaţionale. Dar, iată şi un semn posibil de schimbare, chiar britanicii, aşa cum reiese dintr-un recent sondaj pe YouGov, spun, în proporţie de 37%, că sculpturile ar trebui înapoiate Greciei şi doar 223% sunt de părere că ar trebui să rămână în continuare la Londra.

Ce vor decide autorităţile britanice? Dincolo de vorbele drăguţe, chiar pline de compasiune faţă de sărmanii greci, greu de presupus că vor trece la măsuri radicale. Atunci chiar că li se golesc toate muzeele.

Dar, pentru noi, problema rămâne doar la un nivel teoretic deoarece asta ar fi treaba lor, pe noi ce ne doare, fie şi de greci?

Arta

Cred că ar trebui să ne intereseze foarte tare pentru că doar integrarea noastră într-o asemenea luptă diplomatică de foarte mari dimensiuni, desigur dificilă şi cu consecinţe nu întotdeauna vizibil-plăcute, ne-ar putea face să avem şanse de succes cu o revendicare istorică, cea a Tezaurului nostru de la Moscova, caz de furt evident şi care, pe plan moral, poate fi arătat lumii întregi ca o dovadă clară a încălcării de către Rusia a unui angajament de încredere asumat - cum s-a spus atunci - întru apărarea bogăţiilor României ameninţate de distrugere în război.

Dacă vreodată, sper, vom avea o politică externă funcţională de stat demn şi cu pretenţii reale de a fi considerat ca reprezentativ în jocurile măcar la nivel european, măcar la nivel regional, ar trebui să identificăm momentul propice în care să putem cupla la o asemenea acţiune juridică la nivelul Curţii Europene de Justiţie, al instanţei de la Haga, pentru a aduce şi argumentele româneşti în cazul în care ne vom simţi în continuare prea slabi şi neputincioşi pentru a declanşa propria noastră operaţiune de recuperare. Desigur,la modul ideal, ca în cazul Greciei, asta ar cere să existe o unitate de decizie asumată de partidele politice ca prioritate naţională dincolo de înţelegerile electorale de moment în ce priveşte împărţirea optimă a caşcavalului.

Se poate aşa ceva?

Nu ştiu. Dar, dacă nu putem noi, atunci să explorăm posibilitatea împreună cu Serviciul de acţiune externă al UE, reamintindu-ne faptul că în mandatul de negociere pentru BREXIT, echipa UE primise, la cererea Grecia, un punct separat care privea „returnarea sau restituirea obiectelor culturale scoase ilegal din ţările de origine". Măcar, când o da Dumnezeu, să existe minima deschidere a Parlamentului României care să formeze o comisie permanentă de anchetă şi eventuală negociere cu rezultatele şi deciziile finale publicate într-o Cartea Albă care să fie pusă la dispoziţia tuturor autorităţilor internaţionale, desigur începând cu cele europene, dar apoi cerând şi discutarea situaţiei la nivelul UNESCO, exact cum ai făcut-o grecii.

Care sunt şansele de reuşită? În acest moment, discuţia este mai deschisă şi plină de imprevizibile şanse de succes ca în urmă cu câteva decenii şi cu şanse mai mari de reuşită atâta timp cât se schimbă percepţia opiniilor publice care pot influenţa decizia politică.

Oare de ce am abandonat problema şi oare pentru cât timp? N-ar trebui să ne grupăm prietenii pentru a vedea, exact cum fac grecii, pe cine ne bazăm în mod real şi care este alianţa care funcţionează? De atâta timp ne-am obişnuit să nu supărăm pe nimeni, încât există riscul să pierdem şi reflexul de a cere dreptate, chiar mergând cu rogojinile aprinse în cap la Înaltele Curţi care ar mai avea timp şi noi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite