În timp ce liderii iranieni au insistat mult timp că în ţara lor nu se construiesc arme nucleare, îmbogăţirea uraniului şi diplomaţia caracterizată de neîncredere şi amăgiri reciproce au condus la crearea unui climat ostil între Iran, pe de o parte, şi occident – căruia i s-au alăturat şi câţiva actori regionali (Israel şi Arabia Saudită în mod special) – pe de altă parte. Totuşi, în 2015, după mai bine de un deceniu de ameninţări reciproce şi peste treizeci de ani de sancţiuni economice, Iranul şi grupul P5 + 1 (SUA, Marea Britanie, Franţa, China, Federaţia Rusă şi Germania) au convenit să amelioreze situaţia, care devenea din ce în ce mai tensionată, gest transpus în practică prin ceea ce se cunoaşte azi a fi JCPOA (Joint Comprehensiv Plan of Action) sau acordul nuclear iranian. Acesta stabileşte limitele activităţii nucleare iraniene, în schimbul ridicării sancţiunilor economice care au întrerupt exporturile de petrol şi aproape au îngheţat economia Iranului. Apoi, aproape trei ani mai târziu, preşedintele american Donald J. Trump a anunţat, pe 8 mai 2018, că SUA se va retrage din acord şi va reimpune sancţiunile. Iranul a răspuns un an mai târziu încălcând limitele acordului privind îmbogăţirea uraniului. Mai mult, Ali Akbar Salehi, preşedintele Organizaţiei Energiei Atomice din Iran (AEOI), a admis că a aprobat înfiinţarea unei instalaţii de îmbogăţire a uraniului (Fordow), iar Hamid Baeidinejad, ambasadorul iranian în Marea Britanie, a declarat într-un interviu că Iranul va contesta acordul nuclear „la fiecare două luni”, cu excepţia cazului în care Uniunea Europeană va lua măsuri, în special faţă de sancţiunile impuse de Washington.

Fostul ministru de externe al Spaniei, Josep Borell, care a preluat la 1 noiembrie rolul de Înalt Reprezentant pentru afacerile externe şi politica de securitate a UE, are în faţă o muncă (aproape) de Sisif, deoarece Orientul Mijlociu se confruntă, dincolo de vechile conflicte, cu emergenţa unor noi frământări sociale în Iran, Irak şi Liban, iar retragerea militară din regiune anunţată de Washington, va crea un vid politic şi de putere regional, pe care UE va fi nevoită să îl administreze, deoarece crizele din regiune îşi vor face simţite efectele şi în spaţiul european. În timpul audierii din Parlamentul European, Borell a declarat că „trebuie să menţinem în viaţă acest acord [JCPOA] pentru a ne apăra interesele, securitatea şi a evita ceva mai rău”.

Josep Borell la audierea din PE. Sursă: VOA News

 

În iulie 2019, Iranul a confirmat că a depăşit limita convenită pentru stocul de uraniu şi nivelul admis de puritate, adăugând şi o nouă capacitate de îmbogăţire. Teheranul şi-ar fi dorit ca părţile europene (EU3 – Franţa, Marea Britanie şi Germania), susţinute de China şi Federaţia Rusă, nu doar să menţină acordul, dar să pledeze şi pentru ridicarea sancţiunilor americane. Iranienii speraseră că acordul nuclear va stimula creşterea economică, însă retragerea SUA din acord a provocat în schimb nu numai o recesiune, dar şi amplificarea fricţiunilor dintre segmentul moderat şi cel ultra-conservator al clasei politice iraniene.

Cu toate acestea, INSTEX – instrumentul pentru susţinerea schimburilor comerciale (Instrument for Supporting Trade Exchanges) – instituit de Franţa, Germania şi Regatul Unit la începutul anului 2019 pentru a permite comerţul cu Iranul şi a eluda sancţiunile americane, nu este încă operaţional. Nu este clar dacă INSTEX se va aplica dincolo de livrări medicale, alimente şi ajutor umanitar. Dacă, între timp, INSTEX va acoperi şi alte tranzacţii la îndemâna sancţiunilor extrateritoriale ale SUA, Teheranul poate considera acest lucru ca fiind suficient de simbolic şi să revină la punerea completă în aplicare a angajamentelor sale asumate prin JCPOA. Cu toate acestea, timpul este limitat, iar europenii vor trebui să ofere suficiente garanţii că schimburile comerciale, în special vânzările de petrol, vor putea fi reluate.

 

Fundalul contextului

După revoluţia islamică din 1979, programul nuclear iranian a devenit un simbol al decadenţei occidentale. Mai mult, unul dintre cei mai înţelepţi politicieni iranieni, Ali Akbar Rasfanjani, fost preşedinte al Republicii Islamice şi apoi şef al Consiliului Gardienilor, a declarat în cadrul unei întâlniri din 2004 cu fostul director al Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice, Mohamed El-Baradei: „Am văzut atât de mulţi iranieni morţi în urma atacurilor cu armele chimice în timpul războiului dintre Iran şi Irak. Nu se poate ca, pe de-o parte să susţin dialogul dintre civilizaţii, iar pe de altă parte să fabric arme atomice”. Şi totuşi, Iranul a reluat activitatea nucleară, împotriva ideilor revoluţionare şi împotriva convingerilor fostului preşedinte iranian.

În conformitate cu religia şiită, majoritară în Iran, este acceptabil, uneori, să minţi pentru o cauză dreaptă. Conceptul se numeşte taqqiya, care înseamnă, în traducere, protejarea cuiva de rele. Taqqiya era o dispensă legală care permitea negarea credinţei sau comiterea de acte ilegale, dacă viaţa credinciosului era în pericol. Dacă în 2004 politica externă a Iranului nu era decât o maşinărie stricată, fiind doar o expresie sporadică a politicii interne, în 2019 Teheranul are o strategie bine gândită, pragmatică dar şi oportunistă, în mod particular la nivel regional. Chiar dacă puterile occidentale nu sunt mulţumite de nuanţele gri ale mesajelor venite dinspre Teheran, acestea vor trebui să accepte, în special SUA, că Iranul nu va (re)veni la masa negocierilor complet dezbrăcat. Este aproape o naivitate să crezi că Iranul – sau orice altă ţară – va renunţa la propriile pârghii de negociere.

Ieşirea din acord a SUA a declanşat o nouă ghicitoare iraniană, care, favorizată de contextul regional, chiar dacă unul instabil şi extrem de dinamic, este un furnizor continuu de semne de întrebare şi incertitudini. Iranul ştie aproape sigur că se poate baza, cel puţin la nivel discursiv, pe sprijinul Chinei şi mai ales pe cel al Federaţiei Ruse, nu neapărat dintr-un simţ al protejării relaţiilor diplomatice, cât mai ales din dorinţa de a pune sub semnul întrebării, în mod public, deciziile americane. Şi, desigur, pentru a păstra în regiune un aliat puternic şi o zonă de influenţă cât mai extinsă. În timp ce administraţia americană se gândeşte şi răzgândeşte în ceea ce priveşte reluarea dialogului cu Teheranul, iar liderii UE, deşi la nivel retoric sunt susţinători ai acordului nuclear, par a nu găsi încă soluţii viabile, diplomaţii ruşi şi chinezi îşi afirmă în mod direct sprijinul pentru Teheran şi pentru păstrarea termenilor din acord, denunţând explicit sancţiunile impuse de Washington.

 

Camaradul de la Kremlin

Mikhail Ulyanov, reprezentantul permanent al Federaţiei Ruse la AIEA, a tras recent un semnal de alarmă cu privire la încercările de subminare a JCPOA: „Observăm noi încercări de subminare a JCPOA, prin orice mijloace; ultimul fiind “scurgerea” către agenţiile internaţionale de presă a recentului raport confidenţial al AIEA, la câteva minute după prezentarea acestuia în cadrul Consiliului Director al agenţiei, şi devenirea acestuia obiect de interpretări negative”, a declarat diplomatul rus pentru RIA Novosti.

 

Mikhail Ulyanov. Sursă: RIA Novosti

 

În perioada 7-9 noiembrie a. c., Moscova a găzduit Conferinţa Internaţională privind Neproliferarea, cu participarea unor înalţi diplomaţi din peste 40 de state, inclusiv Iranul fiind reprezentat de adjunctul ministrului de externe iranian, Abbas Aragchi. Acesta nu a luat cuvântul în plenul conferinţei, limitându-se doar la comentarii oferite presei în limba persană. Aragchi a menţionat că Iranul doreşte menţinerea acordului nuclear, dar trebuie avute în vedere şi interesele economice ale Teheranului. Potrivit diplomatului iranian, dacă ţara sa nu va putea beneficia de avantajele economice convenite prin JCPOA, obligaţiile faţă de acesta vor fi reduse.

În plenul aceleiaşi conferinţe, ministrul de externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, în intervenţia sa intitulată „Priorităţile politicii externe ale Rusiei în sfera controlului asupra înarmării şi dezarmării în contextul schimbării arhitecturii globale de securitate”, a declarat că „Cu toate acţiunile cunoscute şi inacceptabile ale SUA, JCPOA nu şi-a epuizat importanţa. Acesta a permis neutralizarea tuturor bănuielilor/problemelor AIEA la adresa Teheranului, a creat un regim de maximă transparenţă privind programul nuclear al Iranului şi dreptul acestei ţări de a-şi dezvolta tehnologii pentru utilizarea paşnică a energiei atomice, sub controlul AIEA”. Lavrov a menţionat că în baza JCPOA, Iranul este cea mai controlabilă ţară din lume şi a reiterat sprijinul Rusiei pentru acord, precum şi susţinerea eforturilor întreprinse de UE, care însă, din păcate, până în prezent nu au dat rezultate.

Serghei Lavrov. Sursă TASS.

 

Factorul Israel

Aliaţi de nevoie şi totuşi inamici declaraţi, Iranul şi Israelul sunt în realitate statele care decid politica regională, iar legătura indestructibilă dintre Tel Aviv şi Washington, ranforsată în mod evident în timpul mandatului lui Donald Trump, pare să fi fost unul dintre factorii care au contribuit major la retragerea unilaterală a SUA din JCPOA. Iar Teheranul nu iroseşte nici un efort şi nici o oportunitate să amintească tuturor acest fapt. De partea cealaltă, guvernul israelian, susţinut de oficiali americani, nu pierde nici o ocazie să acuze Iranul de aproape orice conflict din regiunea Orientului Mijlociu. Cel mai recent schimb de replici a fost cauzat de ultima rundă a violenţelor dintre regiunea Gaza şi Israel, când secretarul de stat american Mike Pompeo a declarat că Iranul îşi foloseşte „procura teroristă, Jihadul Islamic Palestinian (PIJ) pentru a-l lovi pe marele nostru aliat Israel. Iranul nu vrea pace în regiune

Rachetă lansată din Gaza de gruparea PIJ. Sursă Times of Israel.

 

Cu toate acestea, o anumită doză de incertitudine există cu privire la capacitatea Israelului de a se baza pe aliatul său major, după de preşedintele american a retras trupele militare din nordul Siriei şi nu a luat măsuri în urma doborârii dronei americane de către iranieni, doar cu doar câteva luni în urmă. Într-un interviu acordat jurnalului australian The Strategist, fostul director al Mossad-ului, Haim Tomer, afirmă că politica americană în regiune s-a schimbat dramatic într-o perioada foarte scurtă. Tomer a descris „balanţa de descurajare” din regiune ca fiind inversată, fiind de părere că preşedintele rus Vladimir Putin s-a mişcat rapid pentru a umple vidul lăsat de SUA în regiune. „Rusia înţelege că Trump nu mai este un jucător în Orientul Mijlociu”, şi are astfel ocazia să îşi consolideze poziţia în Siria, dar şi să întărească relaţiile cu Iranul, jucând cartea diplomaţiei pozitive.

 

Argument

Problema acordului nuclear iranian va fi abordată cu siguranţă atât la „Conferinţa privind instituirea unei zone fără arme nucleare şi alte arme de distrugere în masă în Orientul Mijlociu”, din perioada 18-22 noiembrie a. c., New York, cât şi la reuniunea anuală a statelor membre NATO, din 3 decembrie la Londra. Este de urmărit abordarea Iranului, în contextul în care tocmai s-a descoperit un nou zăcământ de petrol în provincia Huzestan, aproape de graniţa cu Irakul, fiind estimat la 53 de miliarde de barili. Cu toate acestea, perspectivele dezvoltării sale sunt extrem de incerte, deoarece, în contextul sancţiunilor, Iranului îi va fi imposibil să atragă investitori străini mari. Este însă interesantă implicarea companiei Gazprom, care, în pofida sancţiunilor americane, nu a abandonat ideea construirii gazoductului Iran-Pakistan-India, cu o lungime de 1200 km. Pe de altă parte, recentele acţiuni ale Iranului ar putea fi interpretate şi ca pe o încercare de creştere a presiunii asupra părţilor rămase în acord, pentru a găsi o soluţie în ceea ce priveşte sancţiunile economice, nu neapărat ca pe o dorinţă nesăbuită de a obţine capabilităţi nucleare.

De asemenea, în timp ce aşa-numita strategie a lui Donald Trump, a presiunii maxime, nu a produs efectul scontat, deşi era considerată iniţial ca fiind singura modalitate reală de a forţa Teheranul spre negocierea unui nou acord (care să cuprindă şi problema spinoasă a rachetelor balistice), preşedintele american şi-a subminat singur planul, arătându-se extrem de nerăbdător să se întâlnească cu preşedintele iranian Hassan Rouhani la ONU, sugerând chiar că ar putea susţine planul propus de Franţa de a oferi 15 miliarde de dolari credit Iranului, doar pentru a-l readuce în marja prevederilor din acordul nuclear.

 

Preşedintele Donald J. Trump. Sursa The Daily Beast

 

Această abordare poate indica iranienilor că Trump a clipit primul, că are neapărată nevoie de această victorie a politicii externe americane, atât în scop electoral cât şi pentru a demonstra că este întra-adevăr un bun negociator. Pe de altă parte, dacă Washington-ul păstrează tonul ridicat în dialogul de la distanţă, şi mai ales va înăspri sancţiunile, rezultatul va fi scăderea moralului populaţiei iraniene. Memoria imperială persană, alături de dezamăgirile ulterioare semnării JCPOA (moment în care iranienii şi-au setat un anume tip de aşteptări de dezvoltare economico-socială şi integrare internaţională), sunt două variabile independente principale care vor determina pe termen scurt şi mediu viitorul construct discursiv al elitei politice.

În contextul actual, principalele întrebări pe care şi le pun iranienii sunt dacă ar fi înţelept să negocieze cu SUA în circumstanţele date şi ce ar avea Iranul de câştigat de aici.

***

Articol scris de Ioana Constantin Bercean, doctorand la Universitatea din Bucureşti şi expert LARICS pe problematica Orientului Mijlociu.