De multe ori analiza geopolitică subliniază istoria diferitelor relaţii între state, dar caută mai rar să facă analogii, deoarece fie cel care analizează nu este suficient de competent, ori este comod sau chiar leneş. Când vorbim despre super-puteri însă analogiile devin necesare, pentru că în laboratoarele geopolitice ale acestor state se întocmesc strategii care au în vedere cât mai multe exemple istorice, comparându-se situaţii şi trăgându-se învăţăminte.

A scrie pe larg despre relaţiile dintre cele două super-puteri mi-ar lua sute de pagini, ceea ce ar fi inadecvat, mai ales ca doar în limba engleză apar la o căutare pe Google aproximativ 873 milioane de itemi. Din acest motiv voi cauta să descriu pe scurt una dintre analogiile geopolitice posibile, pentru că în contextul ultimilor ani pare a fi destul de plauzibilă.

Concret, din multe puncte de vedere relaţia dintre cele două super-puteri seamănă cu relaţia dintre Marea Britanie şi Germania dinaintea primului război mondial. Evident, există şi deosebiri, iar acest text nu va uita să le prezinte.

Cauzele izbucnirii primului război mondial au fost mai multe, iar istoricii le-au înfăţişat pe larg, deşi nu au fost întotdeauna de acord asupra tuturor motivelor care au dus la luptă milioane de oameni. S-a relevat că au contat caracterele conducătorilor statelor – în special al împăratului Germaniei; că interesele marilor puteri în Europa nu mai puteau fi armonizate, iar spaţii libere de ocupat pe alte continente nu mai erau; că presiunea internă în Austro-Ungaria şi Imperiul Ţarist era atât de mare, încât liderii politici ai acestor două imperii aveau nevoie de un război victorios în afara graniţelor, pentru a potoli tensiunile interne etc.

Totuşi, cea mai importantă cauză a fost legată de competiţia privind dezvoltarea tehnologică în cele două mari ţări, ambele fiind liderele coaliţiilor organizate la cumpăna anilor 1900. Mai concret, dezvoltarea tehnologică aducea atunci – ca şi acum – putere economică şi militară, ceea ce însemna că în spatele unei monede puternice stătea un tun performant, care influenţa termenii redactării oricărui acord internaţional.

Competiţia europeană a intrat în linie dreaptă după ce Prusia a reuşit să unifice Germania, acţiunile decisive având loc în anul 1866 – când învinge decisiv Austria, şi anul 1871 – când învinge Franţa; iar ca rezultat al acestor acţiuni, Berlinul a înlocuit Parisul şi Petersbugul ca principală putere a Europei continentale. Un prim efect al acestei realităţi s-a materializat în anul 1878, când tratatul final de pace în urma războiului ruso-româno-turc purtat preponderent în Bulgaria s-a negociat şi semnat la Berlin, aspect care a fost observat cu atenţie de către Londra.

In ceea ce priveşte relaţia dintre super-puterile contemporane, au existat trei momente-cheie: anul 1978 – când Deng Xiaoping porneşte cele patru modernizări; anul 1991 – când China devine singura putere supravieţuitoare a comunismului şi anul 2017, când noul preşedinte american „ia taurul de coarne”.

Dacă anul 1978 pentru China poate fi comparat cu anul 1866 pentru Germania; anul 1991 poate fi comparat foarte bine cu anul 1871, deoarece în acel moment s-a desfiinţat nu doar Uniunea Sovietică, ci şi un pol geopolitic, schimbându-se practic ierarhia globală. Chiar dacă PIB-ul Chinei în anul 1992 nu justifica în mod direct poziţia superioară în „clasamentul geopolitic global”, cel 418 mld. Dolari situându-o pe locul 10 în lume, tendinţele de dezvoltare economică, tehnologică şi militară erau pozitive, iar dimensiunea demografică oferea o perspectivă clară în aceeaşi direcţie a creşterii. Momentul berlinez al anului 1878 – când Londra devine convinsă că rivală sa continentală numărul 1 a devenit Germania – corespunde cu preluarea preşedinţiei SUA de către Donald Trump. Evident, simetria geopolitică nu este perfectă, dar punctele de corespondenţă sunt mult mai multe decât cele de diferenţiere, iar acest lucru ar trebui să dea de gândit.

Din punctul de vedere al exercitării puterii în interiorul statelor, Germania începutului de secol XX era mai autoritară decât Marea Britanie, iar despre compararea super-puterilor anului 2020 la acest capitol realităţile sunt uşor perceptibile. În diferite texte se subliniază că un stat democratic învinge în marile războaie, deoarece modul de raportare al propriilor cetăţeni la scopurile politice ale ţării dezvoltă o motivare de lungă durată, care ajută la suportarea eforturilor militare şi economice ce apar. De partea cealaltă, în cazul unor eşecuri militare regimurile autoritare sau dictatoriale pot ajunge inclusiv în faţa unei revolte a propriilor soldaţi nemulţumiţi, ceea ce se poate termina prin schimbarea liderilor politici, sau chiar a regimului politic în sine. 

Ce au realizat cele două mari puteri europene în anii 1900 – 1914? În primul rând, au crescut dotările armatelor proprii cu cele mai noi dezvoltări în materie, au creat arme noi, au întocmit planuri de atac a statelor vecine – cel german, denumit Schiefflen fiind cel mai cunoscut – şi, pe cât posibil, au întărit marinele militare proprii. Decisivă avea să fie în materie decizia primului lord al Amiralităţii britanice, Winston Churchill, care impune pentru Royal Navy motorul pe baza produselor petroliere chiar la începutul marii conflagraţii, deoarece era mai eficace decât cel pe cărbune, acest al doilea tip fiind folosit de către toate celelalte flote ale lumii.

În ceea ce priveşte dezvoltarea tehnologică a celor două super-puteri ale prezentului nu este cazul să insistăm, deoarece se găsesc cu uşurinţă la un singur click. Potenţialul militar al acestora este astăzi atât de mare, încât orice alte armate ar încerca să li se opună direct ar fi învinse, dacă nu ar putea folosi arme atomice. Spre binele planetei menţionăm că în rândul celor trei mari puteri militare atomice – China, Rusia, SUA, menţionate în ordine alfabetică, precum cum apare şi în titlul articolului – există conduceri raţionale, care nu vor folosi această teribilă armă.

Războiul global astăzi poate fi purtat la nivelul super-puterilor pe uscat, în apă, în aer şi spaţiu, în lumea fizică sau cea virtuală, la un nivel neatins în istorie, ceea ce face să apară una dintre diferenţele analogiei prezente: nu vom cunoaşte decât în cazul cel mai puţin dorit posibil ce arme s-au dezvoltat, şi mai ales în ce proporţie vor fi utilizare contra duşmanilor.

Diferenţa majoră a secolului XX a fost dată de obstinaţia lui Churchill  faţă de combustibil, diferenţa majoră de astăzi între armatele Chinei şi SUA este dată de puterea marinelor militare. China a făcut progrese uriaşe, şi cu siguranţă încearcă să reducă din handicapul pe care îl are astăzi faţă de marina SUA, care – evident – nu stă nici ea să aştepte să se ajungă la paritatea de mijoace.  

Există însă în materia geopoliticii marine o asemănare interesantă şi importantă între Germania şi China, pe de o parte, şi Marea Britanie şi SUA, pe de cealaltă. Concret, harta celor patru ţări relevă că primele două au doar o ieşire la Oceanul Planetar, pe când celelalte au acces mult mai larg la mări şi oceane. Mai mult, atât Germania, cât şi China sunt jalonate geopolitic de ţări care nu au amintiri plăcute privitoare la modul în care Berlinul şi Beijingul şi-au exercitat în istorie puterea regională.

Harta este clară: pentru ca marina germană să aibă liberatea de mişcare spre Marea Nordului Berlinul trebuia să convingă toate ţările riverane acesteia de bunele sale intenţii, ceea ce danezii, olandezii, belgienii şi francezii nu puteau crede. La fel, în Orientul Îndepărtat, marina chineză nu poate avea libertate de mişcare completă, deoarece geografia a scos în faţa sa câteva state care din varii motive – politice şi / sau economice – nu pot accepta pretenţiile Beijingului în mările care jalonează accesul spre Oceanul Pacific. Această realitate geografică este bine cunoscută  la Washington, dar şi la Tokyo, Seul, Hanoi, Jakarta, New Dehli etc.   

De ce este importantă dispunerea maritimă? Pentru că analogia istorică ne obligă să ne întrebăm: în caz de conflict între super-puteri, ar putea marina SUA să impună blocarea ţărmurilor chineze, singură sau cu aliaţii din zonă – unii civilizaţionali, alţii speriaţi de forţa Beijingului – aşa cum marina britanică a reuşit să o facă faţă de porturile germane în primul război mondial?

Răspunsul este deschis, iar viitorul ne va arăta dacă până la urma pacea va reuşi să convingă diferiţii lideri ai lumii că ea este mai utilă, deoarece un război major în acest secol super-tehnologizat va anula sute de ani de muncă, în urma cărora am reuşit să creştem speranţa de viaţă la nivel global la un nivel nici măcar visat timp de secole, anume 72 de ani. Alianţele pe care cele două super-puteri le au pot dezvălui însă că un eventual conflict ar fi cu adevărat global, şi nici cea mai izolată insulă din Oceania nu ar fi scutită de efectele unei astfel de conflagraţii majore.

Marea problemă a acestui deceniu – şi care poate duce la confruntare între cele două super-puteri este legată de apariţia Inteligenţei Artificiale. În mod onest în marile universităţi ale lumii se recunoaşte că cine va prelua conducerea în acest domeniu în următorul deceniu îşi va asigura dominaţia asupra întregii planete până la finalul secolului.  

Aşa cum instaurarea dominaţiei petrolului asupra lumii a fost una dintre cauzele declanşării marii conflagraţii mondiale în anul 1914, este posibil ca noua regină a lumii – Inteligenţa Artificială – să îşi preia stăpânirea asupra marelui său regat în urma unui alt mare război. Analogiile istorice ne învaţă că oamenii nu ştiu să accepte că „timpul lor s-a dus”, şi ţin cu dinţii de poziţiile superioare avute la un moment-dat, indiferent cât de mari ar fi costurile pierderii puterii. Dacă oamenii – priviţi individual – învaţă greu, să avem speranţa că statele vor fi mai raţionale, şi nu ne vor îndrepta spre prăpastie cu un singur gest.