China – Obsesia partidului unic

De o săptămână, China ţine capul de afiş al presei din lumea democratică, prin restrângerea abuzivă a dreptului cetăţenilor din Hong Kong de a-şi alege în mod democratic conducătorii. Regimul de la Beijing nu încalcă doar autonomia Regiunii administrative speciale, ci şi principiul de la temelia actului de retrocedare a Hong Kong-ului, în 1997:  ”o ţară, două sisteme”. Dar se poate feri un partid-stat de tentaţia controlului absolut?

Acordul sino-britanic din 1984 – care a reglementat revenirea la China, în 1 iulie 1997, după 155 de ani sub autoritatea Regatului Unit – prevede menţinerea unei largi autonomii a Hong Kong-ului, pentru a-şi putea menţine modelul capitalist de dezvoltare şi sistemul democratic de organizare politică. Duminica trecută, Comitetul Permanent al Adunării Naţionale Populare chineze a decis ca viitorul şef al Executivului din Hong Kong să fie ales, în 2017, prin sufragiu universal, dar numai dintre candidaţii admişi de un comitet special de nominalizare, alcătuit din fideli ai regimului. E o modalitate de control al scrutinului de către Beijing, denunţată vehement în stradă de sute de mii de protestatari. Mulţi au fost arestaţi abuziv, după cum critică Amnesty International, cerând eliberarea lor imediată. În vreme ce mişcarea Occupy Central îndeamnă la nesupunere civică şi ameninţă cu ocuparea cartierului de afaceri, armata chineză a trimis, spre intimidare, o coloană de blindate să mărşăluiască prin oraş.

Alegeri sub controlul partidului-unic

Regimul comunist a încercat, permanent din 1997 încoace, să-şi sporească ingerinţa în treburile interne ale acestui teritoriu ce beneficiază de o largă autonomie, incomparabil mai mare decât a altor provincii, precum Tibetul. Încercarea de a institui controlul asupra alegerilor prin vot universal, prin selectarea prealabilă a unor candidaţi ”patrioţi”, care să urmeze linia stabilită de Beijing, e menită să pună capăt speranţei celor şapte milioane de locuitori ai Hong Kong-ului că pot trăi în democraţie în cadrul propriei ţări. De asemenea, e o măsură ce vizează controlarea vreunui potenţial de contaminare ”democratică” a altor zone ale Republicii Populare. Unii analişti vehiculează teza utilizării Hong Kong-ului ca laborator pentru testarea unor eventuale soluţii de gestionare a Chinei viitorului: economie de piaţă şi alegeri prin vot universal, liber, dar numai după trierea candidaturilor.

Un regim comunist care se străduieşte să exercite controlul asupra urnelor nu e o noutate.

Acţiunile autorităţilor chineze atrag atenţia asupra pericolelor ce ameninţă democraţia într-un sens şi un spaţiu mai largi, în condiţiile în care China a ajuns să exercite un rol sporit pe scena internaţională.

Saltul economic spectaculos din ultimele trei decenii a transformat China într-un reper global şi un model pentru mulţi dintre autocraţii înscăunaţi sau aspiranţi ai planetei. Criza economică şi impactul său grav asupra principalelor democraţii a accentuat această tendinţă periculoasă.

Faptul că Beijingul îşi încalcă angajamentele internaţionale privind dreptul la autoguvernare al unei regiuni cu monedă, legi şi sistem politic proprii nu e de natură să-i îngrijoreze doar pe militanţii pro-democraţie de pe străzile Hong Kong-ului, ci pe toţi cei care, în iunie anul acesta, au comemorat un sfert de veac de la masacrul din Piaţa Tienanmen. Reprimarea brutală a protestelor studenţeşti din vara anului 1989, în plin proces de deschidere economică a Chinei, rămâne oglinda cea mai fidelă a esenţei regimului de la Beijing: călcarea necruţătoare, sub şenilele tancurilor, a aspiraţiei propriilor cetăţeni de a fi liberi.

Modelul democratic vs ascensiunea Chinei

E incontestabil: Partidul Comunist Chinez a reuşit performanţa, unică deocamdată, de a sparge monopolul lumii democratice în asigurarea progresului economic şi îmbunătăţirea nivelului de trai. Dar China comunistă rămâne un spaţiu în care individul e redus la condiţia de supus al unui regim dictatorial. Iar demonstraţiile de forţă din mările Chinei, din ultimii ani, arată că ascensiunea marii puteri poate căpăta, la nevoie, un caracter mult mai puţin paşnic decât aparenţele atât de bine păstrate de partidul unic.

Sistemul democratic occidental se confruntă, acum, cu o criză de neîncredere, provocată de modul în care a gestionat criza financiară şi replicile sale economice şi sociale.

Legitimitatea modelului democratic e contestată tot mai mult din cauza punerii sub semnul întrebării a capacităţii acestui model de a relansa creşterea economică.

Democraţia are probleme: de la corupţie (specifică mai ales democraţiilor tinere), la birocraţie (proiectul european, de pildă, riscă să fie îngropat de tehnocraţia ruptă de cetăţeni) şi nesustenabilitatea datoriilor acumulate în decenii de bunăstare în mare măsură pe credit.

În Războiul Rece, învingătorul în cursa economică a luat totul – inclusiv în plan militar, politic, strategic. În lumea multipolară, de ce n-am asista la o reeditare a scenariului? În tot cazul, e un risc pe care cei care ţinem la libertatea individuală ca valoare supremă trebuie să-l avem în vedere. Mai ales în contextul asaltării democraţiei de către populisme şi al derapajelor spre autocraţie înregistrate tot mai des de la începutul acestui secol încoace. De opt ani consecutiv, libertatea la nivel mondial e în scădere, atenţionează Freedom House.

Sunt câteva argumente pentru precauţie când vine vorba de raportarea la China comunistă: fascinaţia exercitată de potenţialul investiţional nu trebuie să anuleze reflexul de apărare a democraţiei, mai ales atunci când aceasta se află în stadiu incipient. E cazul României, care se regăseşte, încă, atât de corect în cuvintele lui Tocqueville: ”Nimic nu e mai frumos decât arta de a fi liber, dar nimic nu este mai greu decât a învăţa cum să foloseşti libertatea”.

Ceea ce se întâmplă în aceste zile în Hong Kong este un semnal de alarmă în legătură cu pericolele pe care le implică pretutindeni obsesia partidului unic.