China - noul lider global?

A scrie despre China în secolul XXI înseamnă mai întâi să efectuezi un laudatio pentru performanţele economice ale marelui stat asiatic. Apoi, trebuie să te entuziasmezi de creşterea puterii Beijingului în lume, şi în final să ajungi la o concluzie: în(tre) 2030 - 2050 China va fi marea putere a lumii.

Iată, stimaţi cititori, cum se poate scrie după şablon un text despre marele actor al politicii mondiale din Orientul îndepărtat. Este nu doar greşit, ci şi jignitor faţă de China, precum şi faţa de inteligenţa omului normal. Chiar dacă nu toţi au beneficiat de educaţie la Oxford sau Cambridge, normalitatea ne permite să judecăm statele într-un mod complex, din care vom exclude ceea ce ştim sigur că nu ştim: puterea militară şi diplomatică a acestora. În rest, anumite date ne sunt cunoscute, şi cu puţină raţiune, putem trage anumite concluzii care să se dovedească corecte şi confirmate de realitate.

Despre China se pot găsi nenumărate materiale de studiu, care ar putea compensa parţial absenţa unei vizite în marea ţară. Autorul acestor rânduri are, în format tipărit sau electronic, peste 80. Totuşi, este de remarcat faptul că multe dintre acestea rămân repede în umbra realităţii, deoarece creşterea economică chineză face ca autorii să nu poată să menţină acest ritm. De aceea, pentru analiză am folosit, cel puţin în final, această carte, apărută în ianuarie: 

Totuşi, nu este rostul de a scrie aici un articol de specialitate, cu bibliografie pe 3 pagini, şi pe care să îl critice în alte 30 de replici specialiştii în geopolitică sau relaţii internaţionale. Textul pe care îl propun este mai scurt, şi va înceerca să răspundă la această întrebare, încercând să nu ofere mai întâi răspunsul, iar apoi căutând doar acele ipoteze care se potrivesc.

Cele trei direcţii ale Chinei

Marea putere a Chinei stă în atitudinea activă pe care a îmbrăţişat-o după victoria lui Deng Xiaoping împotriva „bandei celor 4”. Progresul economic a venit rapid, ca o confirmare a capacităţii calităţilor naţiunii chineze, între care meticulozitatea este una dintre cele mai importante. Deschizându-se controlat accesul la relaţiile cu străinii - ceea ce URSS nu a putut să facă în anii de după marele război - s-a putut stabiliza teritoriul intern, cu preţul acceptării diferitelor forme de revoltă şi protest, deoarece intrările de devize din zonele speciale au compensat în ochii multor democraţii carenţele în diferite zone sensibile.

După ce anul 1989 a adus colapsul total al comunismului pe continentul european - cel puţin sub aspect declarativ - China a înţeles că drumul vechi nu mai poate fi în nici un caz reînceput. Or, aceasta necesita adaptare, iar adaptarea trebuia să aibă trei direcţii.

Prima este cea externă, în care se distinge politica foarte activă în ceea ce priveşte asigurarea de resurse materiale pentru economia sa, ce nu trebuie să se oprească. Astfel, diplomaţia chineză a deschis direcţii în toată vecinătatea sa, închiriind inclusiv suprafeţe largi de la statele foste sovietice, pe de-o parte, iar pe de alta, a început să-şi consolideze poziţia în regiune, prin creearea sau creşterea rolului diferitelor forumuri regionale de cooperare.

În ceea ce priveşte vecinii săi, China însă are două probleme: pe de-o parte, parteneriatul cu Rusia, care este văzut uneori doar o relaţie de tip furnizor  resurse - uzina de prelucrare a lumii. În plus, Rusia este ţara care vinde cel mai mult echipament militar Chinei, şi care o susţine pe aceasta în diferite dosare sensibile: Coreea de Nord, Libia, Siria, Iran. De înţeles un aspect: aceste cooperări nu sunt eterne şi nici necondiţionate.

Totuşi, cele două ţări sunt vestite pentru memoria lor foarte lungă şi nu întotdeauna iertătoare. Aici, China nu uită că Rusia a luat o parte din teritoriul chinez, iar Kissinger sublinia acest lucru, referindu-se la discuţiile pe care le-a avut cu Deng Xiaoping. Reciproca este valabilă, pentru că Moscova nu uită problemele pe care le-a avut în cadrul mişcării comuniste mondiale cu opoziţia chineză în anumite probleme.

Iar, mai mult decât orice, toată planeta priveşte la relaţia demografică Rusia - China, cu gânduri diverse, de la desprinderea Siberiei de Rusia, până la ideea ce consolidare a parteneriatului dintre cele două ţări.

Ceea ce se mai observă în cadrul relaţiei dintre cele două ţări este legată de cooperarea în materie energetică, deoarece China fără resursele oferite de vecinul nordic ar fi un motor cu vizibilă pierdere de putere. Faptul că Moscova vede Asia ca o contrabalansare a ţărilor membre ale Uniunii Europene este normal, doar că ar fi de observat că astăzi China se dezvoltă mai repede decât poate fi acceptat de vecinii săi, iar puterea sa ajunge totuşi să înspăimânte, dacă nu prin demografie, cel puţin prin capcitatea industriei chineze de a produce rapid orice şi în cantităţi uriaşe, ceea ce face ca multe dintre ţările vecine să simtă fiorii reci ai scăderilor exporturilor lor de tehnologie şi de produse cu înaltă valoare adăugată.

În final, menţionăm că ambele ţări sunt răbdătoare, şi bune cunoscătoare a strategiilor de putere, ceea ce se vede şi prin cele două mari sporturi practicate - şi care merită o dezoltare mai mare în toate şcolile noastre - şahul şi go-ul. Ceea ce se traduce într-o amânare a unui deznodământ ferm ruso-chinez, şi asta, chiar dacă marii actori economici ai celor două ţări din domeniul energiei vor ajunge la un acord larg, pe termen foarte lung.

Relaţiile Chinei cu vecinii ei

Ceilaţi vecini ai Chinei se împart în două: cei care depind hidrografic de China şi cei care nu au această problemă. În prima categorie identificăm India, Vietnamul şi Bangladeş. În a doua, Coreea şi Japonia.

Această separare are la bază un aspect: în secolul XXI, aurul verde - pădurea - şi apa potabilă vor ajunge să valoreze din ce în ce mai mult. În contextul în care China are mari probleme cu apa pe propriul teritoriu, devenită în mare măsură nepotabilă, deci, greu de folosit şi în industrie, cele câteva fluvii care au traselul pe teritoriul chinez pot fi deviate şi folosite. Acest aspect se pare că parţial s-a mai realizat, ceea ce nu le va oferi acestor state decât o singură alternativă, aceea a negocierii dure, urmate de atacuri directe, deoarece lipsa apei nu va putea fi acceptată de nimeni. Este adevărat, azi atacurile militarilor încep de multe ori cu lovituri informatice, dar nu este exclus ca acestea să se dezvolte şi în altceva.

Totul, într-un context mai larg, al creşterii cheltuielilor militare într-o Asie aflată în ascensiune economică, faţă de reducerile penibile ale europenilor emasculaţi. De aceea, ne gândim că o expresie orientală spune: Întâmplă-se orice, pentru că doar Dumnezeu ştie cu adevărat ce se va întâmpla.

În plan extern, celelate ţări au ajuns să conteze foarte mult pentru China doar din perspectiva economică, cu particularitatea că avansul său în Africa a speriat toată emisfera vestică. Se consideră că Beijingul a izbutit să cumpere aproape întregul continent, lucru care, deşi neadevărat, nu poate ascunde avansul decisiv al Chinei în zonă strategiile sale au fost mai clare şi mai pragmatice, ducând astfel la un rezultat mai bun.

După cum se observă, economia primează astăzi, mai mult decât vechile considerente ideologice. China totuşi nu renunţă la susţinerea anumitor state, dar acest aspect nu înşeală pe nimeni: negocierile sau diferitele gafe pot schimba alianţe ce par veşnice, iar răcirea nu este obligatoriu să înceapă din Beijing.

În acelaşi timp, China este obligată să îşi securizeze transportul de resurse spre marile sale uzine, deoarece creşterea economică pe care o are o transformă major, făcând-o să aibă un profil asemănător - chiar dacă nu total - cu al Japoniei în materia resurselor aduse în porturi şi apoi trasferate marilor uzine de prelucrare a acestora. Un ritm suficient de ridicat de creştere economică - fie menţinând accentul pe export, fie crescând consumul intern - are la baza totuşi o aprovizionare rapidă cu materia primă necesară, deoarece astăzi în comerţul mondial fiecare zi de întârziere se măsoare în milioane de dolari/euro peirduţi, ceea ce obligă statele aflate într-o dependenţă mai mare de resurse la o conduită foarte activă în materie.

China va trebui să detroneze SUA

China însă, pentru a fi cea mai mare putere a lumii, trebuie să o detroneze pe cea care acum deţine supremaţia. Aici se pot folosi multe strategii şi tactici, totuşi, există conştient ideea că acest lider nu va aştepta evoluţia, ci va adopta multe măsuri pentru a împiedica această ameninţare.

Există însă o diferenţă majoră: noii lideri ai Chinei, oameni cu totul remarcabili - prin capacitatea de a ajunge în vârful piramidei celui mai populat stat al planetei trebuie priviţi ca cei mai capabili oameni, deoarece nimeni nu a avut de învins atâtea obstacole - trebuie să îşi consolideze puterea în momentul în care, la Casa Albă, este un om politic care are deja patru ani de experienţă în gestionarea puterii.

De aceea, opinez că pentru următorii patru ani SUA va reuşi să reziste suficient de bine oricărei provocări la supremaţie;

Ecuaţia va fi alta însă din 2017, în temeiul instalării unei noi conduceri la Washington, care va avea nevoie să înveţe exercitatea puterii, pe când la Beijing mecanismele vor fi rodate într-o direcţie şi cu o viteză clară.

Totuşi, marea problemă a Chinei îl va reprezenta mediul intern

Sunt foarte mari diferenţele de retribuire a muncii între marile oraşe şi mediul rural sau urban mic; dar aceasta nu este tot - sărăcia împinge tot mai mulţi oameni din zonele slab dezvoltate către estul Chinei, unde se află cele mai mari concentraţii urbane, care au totuşi salarii mult superioare restului teritoriului.

Cea mai mare problemă este însă aceea a apei. Poluarea frenetică a dus la efecte negative în marea parte a ţării, iar liderii chinezi sunt conştienţi că în lipsa unei cantităţi suficiente de apă potabilă, starea de sănătate se va reduce, antrenând costuri uriaşe de remediere. Totuşi, curăţenia este dificil de făcut, penru că presupune nu doar sancţionarea poluatorilor, ci şi interzicerea multor practici care au însemnat de fapt marele atuu al Chinei în competiţia economică globală.

Astfel, faptul că în economia chineză se folosesc şi produse care în multe ţări sunt interzise a permis ca multe uzine să nu fie închise, iar o parte însemnată a forţei de muncă să producă acea plusvaloare căutată de economişti. Or, operaţiunea de curăţare a apelor presupune şi o altă politică faţă de aceste întreprinderi, iar costurile sociale sunt destul de greu de estimat - şi oricum, nu sunt convenabile. În plus, nu există date reale despre încălcările de standarde ecologice în China, ceea ce face ca ecuaţia să fie şi mai complicată.

Două probleme grave: apa potabilă şi diferenţa de număr dintre bărbaţi şi femei

Mai există o altă problemă care va complica situaţia Chinei în următorii ani, urmând ca peste 10 ani să devină, poate, cea mai mare ameninţare a adresa ţării: diferenţa de număr dintre bărbaţi şi femei.

Politica unicului copil a avut efecte diverse şi destul de neplăcute: de la sarcini avortate când se putea determina sexul feminin al fătului, la scăderea gradului de normalitate psihică a copiiilor chinezi, obligaţi acum, când sunt copii unici, să performeze şi pentru fraţii lor nenăscuţi, în vederea asigurării prestigiului şi bunăstării întregii familii.

Biologia are legile sale, şi este greu de crezut că forţa armelor va fi capabilă să o înfrângă. Iar dacă vom corobora această lege naturală cu statea negativă ce se extinde la nivel global, dimpreună cu viteza superioară de trecere a timpului, vom putea formula o concluzie: deocamdată, China nu va fi liderul global.

Însă este evident că acest vis - perfect normal - există, iar mulţi planificatori lucrează în Beijing pentru ca acesta să se îndeplinească. Ei au acces la mai multe date decât avem noi - şi, în acest context, rămâne ca timpul să ne demonstreze cât de multă dreptate avem în prognozele noastre.