Cernobîlul libanez: „Casus Beli“ versus „Ţintă legitimă“ pentru Israel

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Profimedia
FOTO Profimedia

Catastrofa industrială, cum este calificată detonarea accidentală a miilor de tone de azotat de amoniu din Beirut, a intrat in perioada derulării cercetărilor si a ridicat şi multe semne de întrebare, lansând în dezbatere multe scenarii.

Preşedintele Aoun a vorbit despre două scenarii principale luate formal în consideraţie de către oficialii libanezi, care au refuzat o anchetă internaţională: neglijenţă şi atac extern. Ba au cerut Franţei şi imagini satelit pentru a evalua dacă în zonă se afla vreun avion sau rachetă ce ar fi putut lovi depozitul. Israelul, care nu are relaţii diplomatice cu Libanul, a anunţat că nu e implicat în catastrofă şi a oferit ajutor umanitar. Iar Preşedintele SUA, Donald Trump, a scăpat presei o declaraţie potrivit căreia ar şti că ar fi putut fi vorba despre un atac. Fără a mai vorbi despre presa arabă şi internetul care au cultivat o imagine cu o dronă virtuală montată prin suprapunere care apare în imagini ca şi cum ar fi putut fi prezentă în preajma atacului, caz calificat explicit ca fake news.

Cernobîlul libanez şi nevoia de resetare a clasei politice

După cum s-a degajat până în prezent, primul scenariu pe care l-au abordat autorităţile libaneze pare cel real. Nu avem încă rezultatele investigaţiei, dar staţionarea unei cantităţi enorme de azotat de amoniu într-un depozit în mijlocul capitalei libaneze ar fi o dovadă suficientă de neglijenţă dacă nu ar fi fost multele avertizări ale întregului spectru instituţional libanez referitoare la prezenţa acestei adevărate bombe cu ceas încă din 2013, pe cheiurile Beirutului. Lucru recunoscut de către preşedintele libanez Michel Aoum însuşi. Şi care duce la responsabilitatea directă a Guvernului libanez. Sau chiar a guvernelor libaneze succesive, din 2013 până astăzi.

Prezenţa aceasta ridică semne mari de întrebare şi probleme relative la perspectivele bunei administrări a Libanului. De aici şi comparaţia cu cazul Cernobîl, nu neapărat prin amploarea exploziei şi în nici un caz dimensiunea impactului şi a victimelor. E vorba despre expunerea fără drept de apel a incapacităţii şi neadecvării unui sistem, cel comunist sovietic, la acea oră, care a eşuat în gestionarea funcţionării sigure a centralei atomo-electrice, una din marile crize ale lumii. Acolo unde a existat posibilitatea acoperirii unor teste de securitate absente înaintea pornirii centralei nucleare şi a nepotrivirilor tehnologice, a fugii după realizări economice imposibile în planuri cincinale exagerate şi economii nepotrivite pe seama oamenilor şi a siguranţei, s-a produs catastrofa din aprilie 1986.

În cazul libanez, e vorba despre o nouă probă de incompetenţă şi lipsă de capacitate administrativă a unui sistem politic rezultat din compromisul şi aranjamentele de soluţionare a războiului civil din Liban, încheiat în 1990. Faptul că întreaga clasă politică este contestată şi că în stradă s-au aflat deja zeci de mii de oameni anul trecut, determinând plecarea guvernului Hariri, este doar proba că sistemul nu e funcţional şi că menţinerea sa duce la osificarea unor relaţii, blocarea capacităţii de reînnoire a clasei politice şi feudalizarea sectară şi religioasă din Liban. Ce a mers acum 30 de ani produce monştri azi şi sistemul trebuie reformat din temelii, pentru că are probleme structurale. Lucru admis şi de premierul în funcţie, care a recunoscut problemele structurale ale clasei politice, însă în viziunea limitată la alegeri anticipate cu aceiaşi actori de pe scenă.

Dilema israeliană în cazul exploziei din Beirut

În acest context, fără legătură directă cu cazul, evaluările şi scenariile alternative ne-au permis să facem o analiză a unei situaţii ipotetice care putea fi oricând şi una reală, şi care se traduce în dileme fundamentale pentru securitatea Orientului Mijlociu. Este vorba despre o situaţie ipotetică în care Israelul, duşman direct al Libanului, fără legături diplomatice, enervat la maximum şi ameninţat de transferurile de arme dintre Iran şi Hezbollahul libanez – pe care le urmăreşte şi le elimină chirurgical în Siria – este confruntat cu o dilemă existenţială. Pentru că prezenţa la Beirut a unei cantităţi mari de armament sau a unei cantităţi uriaşe de precursor al explozibililor – azotatul de amoniu a fost utilizat deja în Oklohama pentru un atac terorist – ridică o  problemă majoră pentru Israel.

Să zicem, în acest caz ipotetic, că Israelul ştia despre cantitatea de azotat de amoniu. Cum ar şti şi despre cantităţi de arme care s-ar vinde către Hezbollah sau care s-ar afla în depozite secrete ale Hezbollahului libanez. Cum ar trebui să reacţioneze? Este acest tip de prezenţă o ţintă legitimă pe teritoriul Libanului? Dacă e să luăm acţiunile din Siria, orice transfer de rachete sau arme care permit atacarea de către Hezbollahul cantonat în sudul Libanului a localităţilor din Israel e considerat o ţintă legitimă. Dar prezenţa unei asemenea ameninţări în Beirut ar putea să fie o asemenea opţiune? Să fie considerat o ameninţare similară?

Oricum, dilema rămâne. Aşa cum, să zicem, în acelaşi context ipotetic şi speculativ, dacă o dronă de atac survola zona şi lovea de două ori succesiv depozitul pentru a-l elimina. Cu costurile politice şi de imagine pe care le reprezintă un asemenea atac şi mai ales explozia catastrofală determinată pentru populaţia civilă din Beirut. În acest caz, un asemenea atac ar constitui un casus beli pentru Liban împotriva Israelului? Sau pentru întreaga lume arabă? Ar determina ea oprobiul total la adresa statului care a văzut această lovitură preemptivă o ieşire din ameninţarea pe care o percepea?

crater port beirut

Unde duce ameninţarea existenţei unui stat slab sau eşuat

Această dilemă nu ar fi putut interveni. Cu certitudine, Israelul ar fi găsit canalele de comunicare pentru a transmite Libanului, prin intermediari care ar fi fost ascultaţi, că are o problemă în legătură cu depozitul, încărcătura, armamentele din depozitul din Beirut, cu modul în care sunt păstrate şi administrate. Cu certitudine ar fi comunicat solicitarea imperativă ca Guvernul libanez să facă ordine (în aceşti peste 6 ani) şi să elimine o asemenea ameninţare, o bombă cu ceas la adresa propriei populaţii şi, nu în ultimul rând, la adresa Israelului.

De asemenea, admiţând că nu ar fi fost ascultat, sigur un stat serios şi respectabil nu ar fi declanşat niciodată un atac chiar acoperit de negarea credibilă, asupra depozitului, ştiind efectele unei asemenea explozii catastrofale. În plus, nu poţi ascunde nimic astăzi, în era digitală, în cazuri majore, faţă de serviciile de informaţii puternice ale lumii, în orice colţ al lumii te-ai afla. Israelul ar fi găsit elemente şi acţiuni intermediare, nuanţate, pentru a expune public existenţa acestui pericol major, pentru a blama conducerea libaneză care nu ţine cont de responsabilităţile sale şi care-şi pune în pericol întreaga populaţie.

Totuşi dilema subzistă, iar existenţa reacţiilor nuanţate ale unui stat responsabil, cu respectabilitate pe scena internaţională, nu poate acoperi, în cazul nostru ipotetic desenat, ameninţarea pe care o reprezintă un stat slab sau eşuat. Pentru că lipsa capacităţii administrative, problemele de credibilitate şi legitimitate ale clasei politice, incapacitatea de a gestiona un pericol despre care ştia întreaga administraţie ani la rând subliniază, de fapt, situaţia unui stat slab, care nu-şi poate purta singur de grijă. Sau a cărei clasă politică nu e în stare să gestioneze cele mai vizibile şi mai grave probleme pentru siguranţa propriei populaţii.

Iar la o judecată internaţională, între un atac ipotetic care ar constitui casus beli pentru o întreagă lume arabă şi faptul că o asemenea prezenţă gestionată neglijent pe teritoriul libanez care ar constitui o ţintă legitimă pentru Israel, nu ştiu dacă mulţi judecători internaţionali ar da câştig de cauză Libanului, victimă a unei asemenea devastări, pentru neasumarea responsabilităţilor ce-i revin ca stat. Iar cazul ipotetic prezentat relevă cu adevărat cât de profunde sunt problemele pe care întreaga clasă politică libaneză le întâmpină astăzi şi falimentul în care a atras ţara.

Responsabilităţi internaţionale colaterale

Cazul nostru ipotetic al dilemei unei alegeri – acţiune pentru a elimina o ameninţare, ţintă legitimă sau abţinerea pentru a nu declanşa un război, victime nenumărate într-o asemenea explozie catastrofală  sau măcar oprobiul public internaţional, că tot suntem în preajma comemorării bombelor de la Hiroshima şi Nagasaki – nu se opreşte aici. El antrenează, automat, şi responsabilităţi internaţionale ale statelor implicate într-un fel în această catastrofă.

Mai întâi e vorba despre sursa nitratului de amoniu – de unde vine el. E din Georgia? E din Rusia? E din Iran via Armenia? Are vreo responsabilitate vânzătorul faţă de selecţia transportatorului? În al doilea rând, este vorba despre transportatorul rus. Armatorul - proprietar e un rus, iar comandantul navei susţine că s-a adresat lui Putin în repetate rânduri pentru a recupera nava, care trebuia să ajungă în Mozambic. Pentru că destinatarul încărcăturii era statul Mozambic, care avea nevoie de nitrat de amoniu pentru industria minieră, însă care timp de mai bine de 6 ani nu a reclamat încărcătura care-i era destinată. O fi aranjat lucrurile direct, pe care diplomatică sau într-un litigiu comercial, dar cert e că subiectul responsabilităţilor rămâne deschis şi în acest caz.

Mai avem două teme la fel de acute la nivel internaţional, legate de responsabilităţi în cazul exploziei devastatoare din Beirut. Mai întâi e vorba despre ţara de pavilion. Republica Moldova şi-a dat pe nimic pavilionul pentru circa 300 de vase pe care nu le controlează în nici un fel pentru că „nu există proceduri în acest sens“, cum susţine Autoritatea Navală de la Chişinău. Nu trebuie să mai vorbim despre costurile de imagine şi pierderea de prestigiu în acest sens: o investigaţie a fost cerută în Parlamentul Republicii Moldova de către opoziţie. Însă Parlamentul e încă în vacanţă. Cum se oferă un pavilion unui vas? În ce condiţii? Care sunt responsabilităţile statului ale cărei culori le poartă o navă implicată într-o malversaţiune comercială, încălcare de embargou, trafic de droguri sau explozie de această factură?

Şi ultima temă vizează abandonarea de către echipaj a vasului oriunde în lume, respectiv abandonarea de către armator sau proprietar a vaselor arestate prin întreaga lume pentru diverse datorii şi neplăţi ale taxelor portuare. E cazul navei Rhosus care a adus încăcătura din portul georgian Batumi în Beirut, unde a fost arestată. Echipajul nu era plătit, armatorul rus a abandonat vasul, iar încărcătura a ajuns depozitată într-un port unde nava nici nu trebuia să acosteze vreodată, Beirut. A fost legitimă acţiunea? Este justificată, accidentală sau premeditată? Ce stă în spatele acestor proceduri şi cum ar trebui modificate legile şi regulile internaţionale pentru a nu mai avea de a face cu asemenea fenomene de abandon după încasarea costurilor transportului?

Tocmai aceste întrebări legitime necesită investigaţia internaţională a exploziei catastrofale, o comisie internaţională şi o investigaţie a ONU pentru a ajunge până la ultima consecinţă, la pedepsirea tuturor celor implicaţi şi până la ultimul vinovat. Altfel, avem de a face cu o afacere de familie, cu greşelile unui şef de port sau de vamă cam la fel ca acarii Păun în fosta URSS pentru responsabilitatea de a otrăvi cu radiaţii jumătate de lume. Dacă atunci Moscova putea fi adusă la bară, şi trasă la răspundere, probabil că orice accident ulterior ar fi fost evitat, ca şi inconştienţa oricărui guvern al unui stat. Chiar şi a celui libanez de astăzi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite