Cei doi rivali care (încă) fac politica Greciei

În tinereţe, Giorgios Papandreu şi Antonis Samaras erau prieteni şi luptau de aceeaşi parte a baricadei – împotriva juntei militare. Azi, ajunşi lideri ai celor mai importante partide elene, sunt prinşi într-o rivalitate care nu s-a atenuat nici măcar când Grecia a ajuns în pragul falimentului.

Ştiri pe aceeaşi temă

O universitate mică, ­într-un oraş mic, situat în mijlocul unuia dintre cele mai mici state din America. O mână de studenţi greci se adună în camera de cămin a unuia dintre ei ca să cânte la chitară, să dezbată mersul războiului din Vietnam, meritele mişcării Flower Power şi farmecul fetelor din camera alăturată. Patruzeci de ani mai târziu, doi bărbaţi din acel fost grup de prieteni se întâlnesc periodic într-o clădire somptuoasă, undeva în centrul Atenei şi discută despre datoria publică a Greciei, tăierea salariilor bugetare şi renunţarea la moneda euro.

De data aceasta, însă, discuţiile nu mai au loc pe un ton prietenesc: Giorgios Papandreu, prim-ministrul Greciei, şi Antonis Samaras, devenit acum adversarul său politic cel mai acerb, negociază ieşirea primului de la guvernare. Până la urmă, fiecare face câte un compromis: Papandreu demisionează fără a anunţa un succesor, iar guvernul de unitate naţională este format.

Această scenă a avut loc la începutul lunii noiembrie a anului trecut. Acum, Grecia este condusă de un tehnocrat, Samaras cere alegeri anticipate, iar Papandreu ar vrea să rămână şef al partidului (PASOK - Mişcarea Panhelenică Socialistă) pe care să-l conducă la viitoarele alegeri, potrivit unor surse din presa grecească.

Invazia grecească

Amherst College, universitatea din Massachusetts ale cărei cursuri au fost frecventate de către Papandreu şi Samaras între anii 1971 şi 1975, este una dintre cele mai bune instituţii de învăţământ superior din Statele Unite. Fondată în 1821, universitatea are la ora actuală ceva mai puţin de 2.000 de studenţi şi îi numără printre absolvenţii săi pe fostul preşedinte american ­Calvin Coolidge, prinţul Albert de Monaco, economistul Joseph Stiglitz şi nu mai puţin de trei diplomaţi americani care au ajuns de-a lungul carierelor lor în România (Arthur Hardy, 1899-1901, Robert Thayer, 1955-1958 şi Harry Barnes, 1974-1977).

Philip Tsiaras şi Giorgios Papandreu, la un pahar  de vorbă, în 2006



Prieten bun cu cei doi politicieni greci din zilele studenţiei şi până acum, artistul greco-newyorkez Philip Tsiaras îşi aminteşte impresia pe care i-a făcut-o Amherst College în 1971, când a călcat pentru prima dată în campus: „Studenţii de la Amherst ori proveneau din familii de industriaşi bogaţi ori fuseseră cei mai buni în liceu şi erau de nivelul burselor Rhodes. În prima zi când am ajuns acolo, m-am dus la cantină la prânz şi ­m-am aşezat la o masă cu alţi trei tineri. Iar aceştia s-au apucat să vorbească unul cu altul în latină! M-am simţit cât se poate de intimidat", povesteşte amuzat Tsiaras.

În acest sofisticat mediu academic au sosit în 1971 tinerii Giorgios Papandreu, fiu şi nepot de foşti prim-miniştri ai Greciei, şi Antonis Samaras, nepot de parlamentar şi stră-strănepot de magnat al industriei bumbacului. „De obicei, studenţii străini vin la noi în ciorchine: mai mulţi din aceeaşi ţară deodată. E vechea strategie a imigranţilor - unul ajunge cumva undeva în America şi apoi îi aduce şi pe alţii după el.

Acum vreo 10 ani aveam o mulţime de polonezi la Amherst College. Apoi au venit bulgarii şi românii. La începutul anilor '70 au venit grecii. Era vremea marilor magnaţi armatori greci, Aristotel Onassis şi Stavros Niarchos, şi a sopranei Maria Callas. Grecia avea o imagine pozitivă în lume pe atunci", povesteşte Ronald Tiersky, profesor de Ştiinţe Politice care i-a predat un curs de Politică Europeană Contemporană lui Papandreu în 1974.

Uniţi împotriva juntei

Conform profesorului de la Amherst, America primei jumătăţi a anilor '70 a fost caracterizată de trei mari fenomene: opoziţia studenţească faţă de războiul din Vietnam (1964-1973), contracultura hippy/Flower Power şi urmările mişcării pentru drepturi civile condusă de Martin Luther King Jr (asasinat în 1968). „Tatăl lui George era un militant socialist şi nu mă îndoiesc că şi George avea convingeri socialiste, ceea ce la vremea aceea însemna să fii foarte interesat de politică şi de contracultură. Dar, oricum, el nu era un socialist de genul celui care pune bombe", spune Tiersky.

Prietenul viitorului premier, Philip Tsiaras, îşi aduce şi el aminte de un Papandreu anti-Vietnam, cu convingeri de stânga moderate. „Ideologia politică a lui George era comunismul european, nu cel dur de sorginte sovietică sau chineză. L-aş caracteriza drept un social-democrat de genul celor din Suedia. Era fan Panathinaikos, ai cărei suporteri sunt de stânga. Samaras era fan Olympiakos, care era un club de dreapta. Noi aveam toţi vreo 17, 18 ani şi ideea că am putea să fim trimişi în Vietnam şi să ne întoarcem în sicrie ne afecta la modul psihologic pe toţi. Eram cu toţii împotriva războiului."

De la stânga: Stephanos Manuelidis, Philip Tsiaras şi Antonis Samaras, în primul lor an la Amherst College Fotografii: Philip Tsiaras



Pe lângă Vietnam însă, tinerii greci aveau o grijă mai mare: regimul dictatorial militar care conducea Grecia din 1967. „Dacă George şi Samaras s-ar întâlni la Amherst College acum, probabil că nu s-ar înţelege prea bine. Dar pe atunci asta nu conta prea mult, atât timp cât eram cu toţii împotriva juntei. Partidul tatălui lui Giorgios era interzis în Grecia, iar familia Papandreu nu avea voie să se întoarcă în ţară", explică Tsiaras.

Labradorul şi ogarul

Atât Giorgios Papandreu, cât şi Antonis Samaras se pregăteau pentru o carieră de politician. „Giorgios nu era egoist şi nu era înnebunit de ambiţie. Nu se comporta ca un prinţ moştenitor, cum înţeleg că se comporta Samaras, care voia să ajungă să conducă Grecia", spune profesorul Tiersky. Tsiaras îi împărtăşeşte impresiile. „Era clar că Giorgios va trebui să intre în politică. Şi era la fel de clar că Antonis va intra în politică. În anul doi, el îşi făcea deja guvernul. Pe mine mă numise ministru la Cultură", râde artistul.

Hipiotul Papandreu a lăsat în urma sa o impresie cât se poate de bună. „Ceea ­ce-mi amintesc despre el cel mai mult nu este părul lung sau mustaţa lui, ci personalitatea şi caracterul lui. Era un om în ochii căruia găseai onestitate. Se vedea că-l interesează multe lucruri şi că-l preocupă binele tuturor", spune fostul său profesor de politică. Samaras era şi el un om bun, însă mai puţin călduros, îşi aminteşte Tsiaras. „Giorgios este un tip introspect, prietenos, loial.

­L-am descris mai demult ca pe un labrador afectuos. Iar Samaras seamănă cu un ogar afgan - un câine elegant şi aristocratic, dar cam rezervat. Au nişte personalităţi diametral opuse. Înainte de a ajunge Giorgios prim-ministru, am dat un interviu în ziarul «Athens Times» în care am comparat personalitatea lui cu cea a lui Obama. Şi pentru că jurnaliştii greci sunt leneşi, o mulţime de alte publicaţii au preluat afirmaţiile mele. Trebuie c-au fost o mie de articole în care vorbeam despre «Giorgios Obama». Giorgios mi-a trimis atunci un mesaj în care mi-a spus: «Mulţumesc, Philip, că ai pornit această discuţie despre mine!» Sunt sigur că i-am adus un punct sau două în sondaje!", spune Tsiaras.

Papandreu - continuatorul unei dinastii

Dinastia Papandreu a început cu Giorgios Papandreu senior - bunicul care a fost premier de trei ori. Tatăl, Andreas Papandreu, a fost şi el premier de două ori (1981-1989 şi 1993-1996). În 1939, Andreas a fost exilat de către junta militară. Andreas s-a întors triumfător la Atena după căderea juntei (1974). Giorgios (60 de ani) şi-a terminat studiile la Amherst College în 1975. În 1981, anul în care tatăl său devine premier, Giorgios este ales în Parlamentul Greciei. În 1999 devine ministru de Externe, apoi ministru al Culturii, Educaţiei şi Cultelor religioase. În 2004, este ales preşedinte al PASOK, iar în 2009 devine premier.

Samaras, aristocratul ambiţios

Antonis Samaras provine dintr-o familie de industriaşi, stră-străbunicul lui fiind Emmanouil Benakis, magnat şi politician grec, considerat la ora actuală unul dintre părinţii Greciei moderne. După ce a terminat cursurile din Statele Unite, Samaras a fost ales în Parlamentul Greciei pe listele partidului conservator Noua Democraţie. Avea 26 de ani. În următorii 15 ani a ocupat, pe rând, funcţiile de ministru de Externe şi ministru al Finanţelor. Ca şi Papandreu la vremea lui, a fost cel mai tânăr ministru de Externe din istoria Greciei. În prezent, este liderul partidului Noua Democraţie.

Artistul boem: Philip Tsiaras

Philip Tsiaras, pe care unul dintre profesorii săi de la Amherst College şi-l aminteşte ca pe un tip foarte volubil (spre deosebire de colegii săi George Papandreu şi Antonis Samaras) este fiul unui partizan care a luptat alături de faimosul kapetan Aris Velouchiotis împotriva fasciştilor italieni şi a naziştilor iar mai apoi, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, împotriva monarhiştilor sprijiniţi de Churchill. Ca şi George Papandreou, Tsiaras s-a născut în Statele Unite.

A fost poetul laureat al Amherst College, câştigând prestigiosul American Academy Award for Poetry, a fost numit Editorul Anului în Statele Unite de trei ori la rând pentru revista literară pe care a fondat-o şi, după cum spune el însuşi, a avut parte de „cele mai frumoase fete" din universitate. Pe vremuri, Tsiaras le corecta lucrările în limba engleză lui Papandreu şi lui Samaras şi i-a învăţat pe aceştia dansurile tradiţionale greceşti. La ora actuală, Tsiaras locuieşte în New York şi vorbeşte frecvent cu cei doi politicieni greci. Picturile sale pot fi făzute în zeci de galerii din întreaga lume, inclusiv în The Metropolitan Museum of Art (the Met).

„Giorgios Obama"

La fel ca artistul Philip Tsiaras, şi fostul profesor al lui Papandreu, Ronald Tiersky, este de acord cu comparaţia cu Obama.  „Giorgios a aterizat într-o situaţie destul de disperată, la fel ca şi Obama. Politicile sale au fost responsabile pentru scoaterea în stradă a zeci de mii de greci, ceea ce a provocat pe alocuri şi violenţe. Nu l-am mai văzut pe Giorgios de 25 de ani, dar îmi imaginez că îl doare foarte mult faptul că deciziile sale au avut astfel de reacţii violente. El este unul dintre puţinii oameni oneşti din politică, chiar dacă nu e neapărat unul dintre cei mai buni politicieni din Europa. Poporul grec a suferit şi va mai suferi din cauza deciziilor pe care el a fost forţat să le ia.

Dar trebuia să facă ceva. El nu a avut de ales între bine şi rău, ci între rău şi mai rău", spune Tiersky în apărarea fostului său elev. Prietenul fostului premier nu este chiar atât de iertător. „L-am cam criticat pe Giorgios în ultima vreme pentru că a lăsat nişte ocazii bune de a face ce trebuie să-i scape printre degete. A ezitat. Una-i să ai dileme filosofice când încerci să te hotărăşti cu care fată să ieşi în facultate şi alta-i să trebuiască să iei o decizie pentru binele ţării. Nu poţi ezita. În loc să reducă salariile angajaţilor la stat, el ar fi trebuit să dea afară o grămadă dintre ei.

Grecia are acelaşi număr de funcţionari publici ca şi Franţa, o ţară de şase ori mai mare ca ea. Giorgios a fost ales pentru a fi un preşedinte nixonian, un preşedinte de dreapta. Şi nu cred c-a fost pregătit pentru aşa ceva. El n-a vrut să supere pe nimeni şi a tăiat salariile cu 30%. Şi aşa a reuşit să enerveze pe toată lumea. Eu ­i-am spus că ar fi trebuit să creeze o comisie de urgenţă care să hotărască de cine e nevoie şi de cine nu şi să-i dea afară pe toţi cei de care n-avem nevoie.

Ştiţi cum merge treaba în ţările astea cu birocraţie pe stil sovietic: te duci la ghişeu şi angajaţii sunt în pauză de cafea, iar când vin înapoi îţi închid fereastra de la ghişeu în nas pentru că li s-a încheiat programul de lucru.Timp de 20 de ani, grecii au luat bani de la europeni şi au trăit bine. Dar o zicală grecească spune aşa: «Mai devreme sau mai târziu, marmura tot trebuie plătită».

Ar fi absurd ca Grecia să renunţe la euro. Când o ţară îşi schimbă moneda naţională, aceasta are nevoie iniţial să se stabilizeze şi, de obicei, tinde spre moneda cea mai puternică din vecinătate. Iar aceasta este acum lira turcească. Ar fi ironic ca, după ce ne-au trebuit 400 de ani să scăpăm de ocupaţia Turciei, să ajungem din nou sub ocupaţia lor financiară!", spune Tsiaras.

"Papandreu n-a vrut să supere pe nimeni şi a tăiat salariile cu 30%. Şi aşa a reuşit să enerveze pe toată lumea.''
Philip Tsiaras artist de origine greacă

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: