Ce se întâmplă la flancul de sud al NATO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Conform ziarului turc Hurriyet, icoanele şi mozaicurile din Hagia Sofia vor fi acoperite cu o tehnologie specială.
Conform ziarului turc Hurriyet, icoanele şi mozaicurile din Hagia Sofia vor fi acoperite cu o tehnologie specială.

Libia a devenit ţara unde populaţia, cu aspiraţiile sale cele mai simple, nu mai contează. Deţinerea zăcămintelor de petrol reprezintă cauza confruntării dintre cele două tabere libiene. Iar  oficiali de la Ankara privesc spre harta Libiei ca spre un tort, din care îşi doresc felia cea mai mare. Şi nu oricând, ci tocmai după ce au readus biserica muzeu Sofia la condiţia de moschee, biciuind orgoliile bisericilor ortodoxe. Iar Papa Francisc tace.

Ministrul turc de externe a indicat puncte strategice, precum bazele aeriene de la Sirte şi al-Jufra, pentru a extinde spre est, autoritatea administrativă a guvernului de la Tripoli, cel susţinut politic şi militar de Turcia. Astfel, Mevlut Cavusoglu a declarat că oraşul de coastă Sirte şi aeroportul al-Jufra trebuie să fie transferate către GNA – conducerea de la Tripoli - înainte de a fi de acord cu încetarea focului. În schimb, Armata Naţională Libiană (LNA) condusă de mareşalul Khalifa Haftar, controlează, de la Tobruk, estul Libiei, inclusiv Sirte.

Mai multă democraţie? Stat de drept? Reîntregire naţională? Sintagme insignifiante în deşertul libian. Contează doar creşterea producţiei de petrol.

Informaţia conform căreia guvernul libian, cel de la Tripoli, adună probe pentru crime de război împotriva lui Haftar ţine de operaţiunea imagologică de scoatere din viitorul Libiei a acestui militar, cu ani buni trăiţi în Statele Unite, nu departe de sediul CIA. 

Între timp, Emiratele Arabe Unite - care susţin forţele lui Haftar împreună cu Egiptul şi Rusia - continuă să acţioneze pentru încetarea focului şi pentru revenirea la un proces politic în Libia, a pecizat Anwar Gargash, ministrul de stat pentru afaceri externe din Emiratele Unite. 

Mai rapid în anticiparea viitorului dezirabil al zonei, preşedintele turc a iniţiat un acord de delimitare maritim, care a fost semnat cu guvernul libian islamist de la Tripoli, în urma căruia a fost realizată o zonă economică exclusivă de pe coasta de sud a Turciei spre coasta de nord-est a Libiei şi care protejează drepturile celor două ţări asupra resurselor din sudul şi estul Mediteranei. 

Turcia vizează scoaterea din jocul energetic a Israelului, Ciprului grecesc şi Greciei, dar invită la partajarea exploatărilor viitoare state precum Rusia, Italia şi Marea Britanie.

Cel mai probabil, în următoarele luni, până la finalul acestui an, nu vom asista decât la schimburi de declaraţii politice mai mult sau mai puţin pompoase, dar delimitarea, în zona de sud a Mării Mediterana, a zonelor de exploatare ce vor arbora diferite steaguri naţionale, va genera îngrijorări mai mari, la sediul Uniunii Europene, şi previzibile focalizări pragmatice, pe operaţiuni disuasive, iniţiate de NATO, în arealul geopolitic menţionat.

Opinia unui expert civil, dr. Răzvan Munteanu, specializat în dinamicile specifice Africii de Nord şi Orientului Mijlociu, contează în ecuaţia descifrării intenţiilor ţărilor – mari, mijlocii şi mici – implicate în confruntarea care are o singură miză. Profitul ce poate fi asigurat, fiecărui stat interesat, de petrolul şi gazele din zonă.

Altfel spus, cum ne învaţă un proverb arab:

”De trei lucruri nu te poţi încredinţa decât în trei împrejurări: curajul nu se cunoaşte decât atunci când e pus la încercare, înţelepciunea când este ofensată şi prietenia la nevoie.”

Dr. Răzvan Munteanu:

“Provocările, în zona aflată la sud de NATO au rămas importante, chiar dacă efectele generate de Primăvara Arabă s-au diminuat, într-o oarecare măsură. Libia rămâne, probabil, cel mai mare focar de insecuritate regională, în momentul de faţă, al cărui impact depăşeşte cu mult arealul zonal. În Libia este o bătălie pentru resursele naturale, respectiv pentru gazele şi petrolul din subsolul acestei ţări.

Narativul rus, la nivel diplomatic ştie să jongleze foarte bine problemele în cauză. Armata de mercenari a Grupului Wagner este o formaţiune paramilitară finanţată, totuşi, de unul dintre cei mai apropiaţi oligarhi ai lui Vladimir Putin. Motiv pentru care orice ar spune Rusia, prezenţa acestor mercenari în Libia a fost utilă, anterior, şi promovării intereselor Moscovei în arealul sirian.

Tensiunile există şi acum. Îmi aduc foarte bine aminte de o dezbatere televizată, pe care am făcut-o, focalizată pe acest subiect, în care am atras atenţia că este o problemă a Alianţei Nord-Atlantice, ceea ce se întâmpla, la începutul anului 2020, între Grecia şi Republica Turcia. Mulţi au spus că este o problemă ce ţine de Uniunea Europeană, dar iată că am ajuns la momentul în care NATO este pus în faţa gestionării acestei situaţii.

Trebuie să înţelegem că este un joc geopolitic, în care sunt mai mulţi actori implicaţi, dar cu interese distincte. Din nefericire vorbim de state membre ale NATO, cum este Italia, Franţa, Grecia şi Turcia, care se poziţionează în tabere diferite.

Pe de o parte este guvernul de la Tripoli, care este recunoscut de ONU. De cealaltă parte este executivul de la Tobruk, condus de mareşalul Khalifa Al Haftar, unul dintre promotorii sistemului laic în Libia, pentru că islamismul este o parte a ecuaţiei politice din această ţară.

Este evident că regimul de la Cairo nu doreşte ca Fraţii Musulmani să preia, cu sprijinul Turciei, puterea în Libia vecină, deoarece este cea mai mare ameninţare, pentru regimul de la Cairo.

Rusia îşi urmăreşte propriul interes. Moscova vede în Khalifa Al Haftar o posibilă soluţie pentru a stopa mişcările islamiste din Orientul Mijlociu extins, pentru că, să nu uităm, Federaţia Rusă are o comunitate musulmană extrem de importantă şi destul de mare pe propriul său teritoriu naţional. Avem republici ale Federaţiei Ruse care sunt totalmente musulmane. Evident că Moscova nu vrea ca aceste mişcări islamiste să capete amploare, în regiune, dincolo de interesul său, pentru petrolul şi gazul din Libia.

Mai este un actor foarte important. Este vorba de Grecia, care se poziţionează alături de Rusia încercând să limiteze influenţa Turciei în regiune. S-au descoperit rezerve noi de gaze, în zona Ciprului şi în aceea a Israelului. Cele două state urmează să creeze o conductă care ar traversa Marea Mediterană şi ar ajunge în Europa.

Evident este faptul că Turcia nu doreşte acest lucru. Dar delimitarea prevăzută de acordul Ankarei cu guvernul de la Tripoli ar forţa Israelul şi Cipru – dacă vor să aducă gaze în Europa – să creeze o conductă care să traverseze Turcia. Interesul Turciei este să devină o ţară de tranzit a resurselor care ar trece prin teritoriul său. Ar putea astfel obţine o dezvoltare financiară ca urmare a infrastructurii ce se amplifică pe teritoriul său.

Deci este un cumul de interese, atât de ordin natural, vizând zăcămintele de petrol şi gaze, cât şi de ordin geopolitic, aici fiind relevante mişcările islamiste şi viziunile strategice ale actorilor statali din regiune. Din nefericire, acest cumul aduce în antiteză mai multe state membre ale NATO.

Rusia şi Turcia, mai devreme sau mai târziu, vor ajunge să aibă viziuni extrem de diferite. Evident că Moscova şi Ankara au colaborat în Siria, dar acest scenariu ajunge, oarecum, la final. Turcia este deja deranjată de faptul că Federaţia Rusă urmează să dezvolte baze militare în zona kurdă, ceea ce limitează interesele regimului Erdogan, în regiune.

Pe de altă parte, în Libia, interesul Rusiei este să stopeze orice mişcări islamiste. Este clar că Turcia îşi urmăreşte propriile obiective, iar dacă vor reuşi în Libia, prin promovarea Frăţiei Musulmane, în contextul în care şi în ţările vecine, Algeria şi Maroc, mişcările musulmane au reuşit să recapete o simpatie politică, acest context i-ar permite Turciei să redevină ceea ce a vrut să fie, cândva.

Discursul lui Erdogan pe tema Hagiei Sofia, cea transformată, din nou, în moschee, împacă atât tabăra islamistă din Turcia, care este principala sa pătură electorală, pentru că o asemenea decizie redă grandoarea sultanilor de altădată – şi nu este singura decizie pe care preşedintele turc o ia în asentimentul trecutului otoman –, dar satisface şi discursul naţionalist, deoarece după ce a fost anunţată transformarea bisericii Sofia în moschee, reacţia statelor occidentale a fost că nu recomandă o asemenea decizie. În replică, Turcia a spus că este o ţară care îşi ia propriile decizii. Este o problemă internă. Şi nimeni nu le poate spune turcilor ce au de făcut.”

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite