Câte războaie sunt în Siria?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În ultimii ani, în Orientul Mijlociu a apărut o nouă arhitectură. Recenta reuniune de la Ankara între Rusia, Iran şi Turcia este edificatoare. Acest grup a devenit critic în redefinirea Orientului Mijlociu. Nu este un grup coeziv, iar puterea sa de decizie rămâne încă nesigură. Este SUA în pragul eliminării din ecuaţia diplomatică a Orientului?

De fapt, două evenimente au cauzat modificarea arhitecturii: Primăvara arabă şi apariţia ISIS. Primul eveniment a dus la schimbarea liderilor în mai toate statele din Orientul Mijlociu cu excepţia Siriei, dar a şi creat o dezordine constituţională şi o instabilitate administrativă devastatoare scoţând la iveală conflicte etnice mocnite de sute de ani. Al doilea a dus la apariţia unei organizări statale de tip Califat care a necesitat mobilizarea forţelor unei Coaliţii internaţionale conduse de SUA pentru înfrângerea acesteia. De fapt, forţele americane şi miliţiile siriene anti-guvernamentale alături de forţele kurde au reuşit înfrângerea Califatului. ISIS mai deţine doar o suprafaţă de 11000 de kmp, în principal la graniţa cu Irakul. În Siria nu mai vorbim de un conflict între guvernanţi şi rebelii anti-guvern, acolo se derulează acum mai multe războaie între actorii angajaţi în regiune (turci, kurzi, ruşi, irakieni, sirieni, iranieni, Hezbollah şi israelieni). Fiecare dintre aceşti actori au propriile interese. Va fi greu să faci pace între atâţi combatanţi. 

Există o strategie a Washingtonului în Siria? 

Preşedintele Donald Trump a anunţat, acum o săptămână, retragerea iminentă a militarilor americani din Siria. Replica preşedintelui s-a evaporat în acţiunile regimului de la Damasc, care a utilizat, pentru a câta oară, bombe cu gaze toxice împotriva unuia dintre ultimele bastioane ale rebelilor sirieni din localitatea Douma. Bombardamentul cu gaz toxic a lăsat în urma cel puţin 60 de morţi, printre ei mulţi copii (propaganda rusă şi unii de pe la noi ne spun că nu a existat un atac chimic!?). America este şocată de modul în care Assad încearcă să-şi menţină controlul asupra teritoriului. Preşedintele Donald Trump şi-a anulat turneul din America de Sud pentru a se concentra pe un răspuns la noua criză. Între timp, în Consiliul de securitate al ONU s-a declanşat un război al acuzaţiilor între Washington şi Moscova. „Statele Unite sunt hotărâte să se asigure că monstrul care a folosit armele chimice împotriva sirienilor e tras la răspundere. Suntem într-un moment periculos. Marele rău reprezentat de folosirea armelor chimice era contestat, cândva, de întreaga lume, dar acum, e pe punctul să devină noua normalitate. Comunitatea internaţională nu trebuie să permită aşa ceva”, a spus Nikki Haley, ambasadorul SUA la ONU.


Harta Siriei cu ţintele lovite de rachetele de croazieră

Imagine indisponibilă

Întrebarea care se punea se referea la amploarea răspunsului lui Donald Trump la această provocare. Pentru generalii americani, cei de 17 ani de luptă în Irak şi Afganistan au servit drept lecţie asupra modului în care poţi pune capăt războaielor sectare. „Victoria este un fel de concept evaziv în acea parte a lumii“, a spus Lt. Gen. Sean MacFarland, care a condus trupe americane în cinci stagii în Irak şi Afganistan.

„Oricine intră şi încearcă să obţină o victorie decisivă va ieşi dezamăgit.“

Pentru a fi corect, situaţia din Siria este una de mare complexitate şi de aceea experţii de la Washington au petrecut ani de zile încercând creionarea unei strategii pentru a-l opri pe Assad şi a pune capăt conflictului care a ruinat Siria. Aceştia au criticat administraţia Obama că nu a autorizat atacurile împotriva regimului de la Damasc, susţinând suficient rebelii moderaţi sau aderând la propriile „linii roşii“ asupra utilizării armelor de distrugere în masă. Preşedintele Obama a fost păcălit de bunăvoinţa Rusiei de a sprijini procesul de distrugere a armelor chimice siriene, bunăvoinţă care a eşuat lamentabil în păstrarea unor stocuri de arme chimice. Să nu uităm că Saddam Hussein, după vizita fostului şef al SVR şi fost prim-ministru al Federaţiei Ruse, Evgheni Primakov la Bagdad, cu 5 zile înaintea atacului american, a trimis un convoi cu arme chimice în Siria. Am uitat sau au fost alte interese pentru câteva ţări să ascundă faptul că au sprijinit cu tehnologie programul chimic irakian?

Dar, având în vedere implicarea profundă a Rusiei şi a Iranului de partea lui Assad, nu a fost niciodată sigur că o intervenţie militară limitată din SUA ar fi fost suficientă pentru a-l scoate pe Assad din Damasc. Alternativa - un efort de război pe scară largă - a fost în mod vădit de neconceput. În ultima perioadă de timp, odată cu eliminarea în proporţie de 90% a ISIS, Casa Albă a semnalat că doreşte să-şi retragă forţele din Siria. Preşedintele Trump trimitea un mesaj către Assad şi către patronii lui să nu-şi facă griji în privinţa faptului că Statele Unite se vor întoarce cu forţele împotriva regimului. Totul s-a răsturnat după atacul cu gaze toxice din sudul Damascului. Este o situaţie similară cu ceea ce s-a întâmplat acum un an, cu atacul cu rachete Tomohawk. Şi totuşi atacul precedent nu a schimbat cursul războiului. În 2017, distrugătorul USS Porter a condus operaţiunea militară împotriva bazei aeriene Al-Shayrat din Homs, de unde a plecat atacul sirian cu gaze toxice. Loviturile au constat în 59 de rachete Tomohawk. Atunci, ca şi acum, a avut loc o discuţie telefonică între ruşi şi americani, pe lina specială telefonică, pentru a evita eventualele lovituri accidentale, de data aceea cu oferirea de detalii ruşilor asupra ţintei pe care americani urmau s-o lovească. Generalul Joseph Dunford a declarat acum că „linia de comunicaţii între Rusia şi SUA a funcţionat ca întotdeauna în astfel de situaţii când au loc operaţiuni aeriene în Siria“. Comandamentele SUA şi al Rusiei au rămas în contact permanent deşi media din Rusia şi din alte ţări a lansat poveşti despre începerea unui al Treilea Război Mondial ca o consecinţă a atacului asupra Siriei. Orice atac american asupra instalaţiilor militare siriene prezintă, de asemenea, posibilitatea unui conflict cu Rusia, care păstrează o amprentă semnificativă în Siria şi care bruiază dronele, de mici dimensiuni, care operează în spaţiul aerian sirian.


Vladimir Putin FOTO AFP

Imagine indisponibilă

Rusia şi solitudinea geopolitică 

Noul val de sancţiuni la adresa Rusiei, a oligarhilor din jurul lui Vladimir Putin şi promisiunea preşedintelui Donald Trump de a acţiona militar în Siria face ca Rusia să intre într-o zonă a solitudinii geopolitice şi a unui antagonism din partea Occidentului. Este o nouă criză a rachetelor cubaneze în Levant, dar şi perspectiva unei conflagraţii mult mai periculoase. Noile sancţiuni ale Trezoreriei americane asupra companiilor ruseşti, spre exemplu ROSAL, producător de aluminiu, firmă a lui Oleg Deripaska, face ca unul din principalii acţionari ai bugetului rus să fie scos de pe bursă şi din coşul valutar al dolarului. Singur, preţul petrolului a crescut la 70 de USD în această situaţie, pompând bani din nou în maşinăria militară a Kremlinului. Ce le-a mai rămas ruşilor ca armă sigură este vetoul din Consiliul de Securitate. O nouă rezoluţie a ONU este necesară pentru că ONU nu mai dispune de un organism de anchetă privind atacurile chimice în Siria de la dispariţia la sfârşitul anului 2017 a JIM, un grup ONU-OIAC (Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice) al cărui mandat nu a putut fi reînnoit din cauza mai multor vetouri ruseşti. Proiectul textului american, la care Rusia s-a opus, prevedea crearea unui nou „mecanism de anchetă independent al Naţiunilor Unite“ (UNIMI) privind utilizarea armelor chimice în Siria. Acest nou instrument de investigare al Naţiunilor Unite urma să aibă un mandat iniţial de un an, care poate fi reînnoit. În textul american figura, de asemenea, condamnarea regimului sirian după presupusul atac chimic comis la Douma (Ghouta orientală, în apropiere de Damasc), soldat cu zeci de victime. Reacţia Occidentului la atacul cu arme chimice purtată simbolic, dar cu forţă, e un avertisment nu numai la adresa lui Al Assad şi a sprijinitorilor iranieni, dar şi la adresa lui Putin, acuzat în acelaşi Consiliu de Securitate al ONU de utilizarea armei chimice neurotoxice la Salisbury, împotriva lui Serghei Skripal şi a fiicei sale.

Franţa şi Levantul

Preşedintele Barack Obama nu a fost singurul care a emis un avertisment al liniei roşii către Siria cu privire la utilizarea armelor chimice. Preşedintele francez Emmanuel Macron a lansat acelaşi avertisment. Loviturile punitive împotriva facilitaţilor militare şi a instituţiilor responsabile pentru acest ultim masacru nu numai că onorează angajamentul preşedintelui Emmanuel Macron de a acţiona atunci când sunt folosite armele chimice, dar şi consolidează credibilitatea angajamentelor actuale ale Franţei faţă de sirienii de rând. Franţa are nevoie ca Statele Unite să rămână angajată în stabilizarea post-islamică a statului sirian. Trupele franceze desfăşurate pe teren nu vor reuşi prea mult fără sprijinul SUA. Pe măsură ce Macron încearcă să argumenteze unui preşedinte american reticent, o eventuală intervenţie în zona Levantului, unde au interese istorice, mai ales în Liban, el trebuie să demonstreze că europenii sunt uniţi într-o astfel de acţiune. De la începutul preşedinţiei, Macron s-a străduit să definească o politică specială pentru Siria, care a fost în sfera de influenţă a Franţei după Primul Război Mondial. Preşedintele Franţei a stabilit două linii roşii: prima se referă la folosirea armelor chimice împotriva cetăţenilor sirieni, iar a doua se referă accesul organizaţiilor umanitare în zonele de război unde sunt răniţi şi la spitalele siriene.


Emmanuel Macron FOTO EPA-EFE

Imagine indisponibilă

A fost critic cu înaintaşii săi la preşedinţie care au practicat un intervenţionism neoconservatorist, a criticat intervenţia în Libia în care Franţa a jucat un rol important alături de Anglia şi SUA şi a avertizat asupra riscului ca statele din Orientul Mijlociu să eşueze. Macron s-a arătat nemulţumit şi de politica moştenită faţă de Siria. De la începutul Primăverii Arabe în Siria, Franţa a susţinut prin preşedinţii Nicolas Sarkozy şi Francois Hollande o puternică politică de înlăturare a dictatorului sirian şi de sprijinire a opoziţiei. Liderii francezi şi-au pierdut încrederea în Damasc după ani de încercări de a se apropia de autorităţile siriene. Mai mult, ei credeau, pe bună dreptate, că regimul răspunde la proteste cu violenţă, stimulând creşterea terorismului. După utilizarea armelor chimice în Ghouta, Hollande a decis ca forţele aeriene franceze să se pregătească pentru o lovitură aeriană asupra Centrului de Proiectare şi Dezvoltare Chimică, cât şi asupra centrelor administrative conectate la atacul chimic. Holland a dorit ca acest atac să fie efectuat împreună cu SUA, care stabilise deja un ultimatum în privinţa utilizării armelor chimice în Siria. Din păcate, Barack Obama a renunţat la atac, iar pentru factorii de decizie francezi a fost mult timp o sursă de resentimente la Elysee faţă de Casa Albă. Atât Hollande, cât şi ministrul de Externe Laurent Fabius au indicat că renunţarea a fost interpretată ca un semn al slăbiciunii americane şi că aceasta a pregătit calea pentru acţiunea rusă în Ucraina şi anexarea Crimeei. După ce a părăsit mandatul, Hollande a declarat că este „convins“ că evenimentele s-ar fi desfăşurat diferit în Siria, dacă s-ar fi folosit forţa atunci.

Ultima vizită a lui Hollande la Washington, unde a pledat pentru o intervenţie robustă în Siria după atacurile din noiembrie 2015, a fost, însă, un eşec. Franţa nu a considerat foarte serios că va ataca Siria fără sprijinul americanilor. Obiectivele limitate ale lui Macron, dar mai ales hotărârea lui de a acţiona pentru îndeplinirea acestora, sunt rezultatul experienţei lui Hollande şi reflectă o apreciere realistă a apetitului limitat al Washingtonului pentru un angajament mai profund. În Siria, Macron, ca şi Trump, a avut ca prioritate lupta împotriva ISIS, „duşmanul nostru“, şi a renunţat, pe moment, la cerinţa prin care solicita ca Assad, „duşmanul poporului sirian“, să plece ca un preludiu la o soluţie politică. Franţa trebuie să acţioneze împreună cu SUA pentru că nu are capacitatea de lovire suficientă pentru un impact militar sau politic aşa cum declara şeful trupelor de uscat franceze.

Implicarea Statelor Unite, Franţei şi a Marii Britaniei într-o operaţiune militară menită să descurajeze utilizarea viitoare a armelor chimice în războiul civil brutal din Siria, după ce preşedintele Trump a avut o întrevedere despre situaţia siriană cu militarii de rang înalt de la Pentagon, a devenit o certitudine. Au fost câteva opţiuni pentru Siria: baza aeriană de la Dumair, unde sunt campate elicopterele siriene de atac Mi-8, bază legată de atacul de la Douma, şi baza aeriană de la Humaymim, legată de atacul derulat în Ghouta de est şi în suburbiile Damascului. După atacurile cu gaze toxice din suburbiile Damscului, SUA au început evaluarea acestora folosind drone speciale, de cercetare, diferite de cele de război, Predator sau Reapers. Rusia a reuşit însă să bruieze GPS-urile dronelor americane de cercetare, iar odată cu acest fapt Flota Marii Negre, cea care asigură sprijinul operaţiunilor militare ruse în Siria, a fost pusă în stare de alertă.

Israelul, un actor extrem de important în Orient

Totul s-a declanşat odată cu survolul a unei drone iraniene în spaţiul israelian. Forţele armate israeliene afirmă că, după ce au analizat drona iraniană, au ajuns la concluzia că aceasta „era înarmată cu explozibili şi avea misiunea de a ataca Israelul“. Israelul a recunoscut că a lansat aproximativ 100 de atacuri aeriene în Siria în ultimii cinci ani, contra teroriştilor Hezbollah, a convoaielor de arme şi a infrastructurii militare. La începutul lui aprilie 2018, două avioane de luptă israeliene au trecut în sudul Libanului şi au lansat o serie de rachete către baza strategică din Siriei T4 sau Tiyas, din provincia Homs. Potrivit oficialilor de la Kremlin, rachetele ar fi fost lansate de două avioane F-15 ale Forţelor Aeriene Israeliene. Rachetele au lovit o parte a bazei utilizate exclusiv de Corpul Gărzii Revoluţionare Islamice (IRGC), de către specialiştii iranieni ai Quds Force şi Hezbollah pentru a găzdui personalul de rang înalt, armament strategic şi drone sofisticate în hangarele semi-întărite. Cel puţin 14 persoane au fost ucise în urma loviturilor cu rachete. Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a numit atacul, într-o mustrare neobişnuit de severă a acţiunii israeliene, pe care Moscova le trata, de regulă, în linişte, o „dezvoltare foarte periculoasă“. Ruşii au declarat că aviaţia israeliană a tras 8 rachete, dintre care 5 au fost distruse de apărarea antiaeriană a bazei T4 şi 3 au lovit zona vestică a acesteia. Israelul îşi securizează graniţele indiferent dacă ruşii acceptă sau nu amestecul acestora în Siria. Se pare că pentru prima dată Israelul a decis să nu avertizeze Ministerul rus al Apărării asupra planurilor sale de atac - trimiţând un mesaj puternic despre intensitatea crescândă a preocupărilor sale legate de amploarea prezenţei Iranului în Siria şi eşecul evident al Rusiei de a-i controla. Trupele ruseşti sunt staţionate la T4, iar avioanele sale desfăşoară adesea operaţiuni de pe acele piste, aşa că lovitura aviaţiei israeliene a fost o mişcare îndrăzneaţă cu o posibilă escaladare în viitor. Scopul atacului a fost distrugerea zonei de comandă şi depozitare a dronelor iraniene care făceau incursiuni în spaţiul aerian israelian. Israelienii au distrus pista de decolare şi turnul de control pe lângă celelalte facilitaţi care aparţineau părţii iraniene dislocate în bază. Teheranul a promis o ripostă dură după uciderea a şapte iranieni în acest atac.


Resturile avionului israelian F-16 doborât de apărarea antiaeriană siriană FOTO AFP

Imagine indisponibilă

Războiul de o zi - februarie 2018

În urmă cu două luni, lumea s-a oprit şi a urmărit cum Israelul şi Iranul s-au angajat într-o scurtă serie de confruntări militare intensificate pentru cerul de deasupra Siriei - în care au fost implicate din nou echipamentele militare iraniene aparţinând IRGC din T4. În decurs de câteva ore, au fost doborâte o dronă iraniană avansată, un avion de luptă F-16 israelian, iar 14 instalaţii militare siriene şi iraniene au fost distruse. Şi totul a pornit de la o dronă iraniană care a provocat o reacţie devastatoare a aviaţiei israeliene. Aceasta, UAV tip Saeqeh (o copie a dronei americane capturate de iranieni în decembrie 2011, RQ-170 Reaper), şi-a început zborul la ora 4 dimineaţa spre teritoriul israelian, traversând teritoriul Iordanian. În timp ce trecea în spaţiul aerian israelian, drona a fost interceptată şi doborâtă de un elicopter israelian AH-64 Apache, aparţinând escadrilei 113, şi la scurt timp după aceasta, la ora 5 dimineaţa, opt avioane F-16Is şi mai multe F-15Is au lansat o serie de lovituri în secţiunea dedicată IRGC-ului de la baza T4. Avioanele de vânătoare şi bombardament s-au împărţit în două formaţiuni, una zburând spre nord prin Liban şi cealaltă spre sud prin Iordania. În cele două ore care au urmat, forţele aeriene israeliene au lansat un răspuns aerian substanţial care a lovit patru locaţii ale IRGC-uri şi opt ţinte guvernamentale siriene, printre care şi un buncăr de comandă şi control folosit pentru a coordona operaţiunile militare siriene la nivel naţional. Aviaţia israeliană a lansat bombe de tip Delilahs, GBU-39 şi GBU-53 (muniţie de dimensiuni diferite, dar de mare precizie). Au fost distruse instalaţiile de la baza T4 pentru coordonarea dronelor iraniene dar şi turnul de control pentru aerodromul militar. Mai multe sisteme de apărare antiaeriană ale guvernului sirian, S-200 de la Regimentul 16 de Apărarea antiaeriană, poziţionat la 20 de km est de Dmeir, s-au activat aproape simultan şi au tras 27 de rachete sol-aer împotriva avioanelor israeliene, lovind în cele din urmă unul dintre acestea.

Avionul F-16Is a ezitat să părăsească zona, dorind să verifice acurateţea loviturilor, şi astfel s-a expus tirului cu rachete sol-aer siriene. Se presupune că folosirea sistemului de evitare a rachetelor a făcut ca din întâmplare o rachetă să explodeze în proximitatea avionului, avariindu-l. Asupra lui s-au tras dintr-un sistem S-200VM/SA-5SAM 4 rachete V-880. Elemente ale unei rachete V-880 au fost găsite în apropierea epavei avionului de lupta israelian. După un astfel de baraj antiaerian, forţele aeriene israeliene au decis să atace din nou obiective militare siriene. În jurul orei 8:45, baza Dmeir, situată la 50 km de Damasc, a fost lovită, la fel ca şi poziţiile Regimentului 16 Apărare antiaeriană situate la est de aceasta. De asemenea, a fost lovit comandamentul Diviziei a 4-a în Madaia şi comandamentul IRGC/Hezbollah, dar şi al partidului Socialist Sirian Ba’ath din oraşul Ad Dimas. Aviaţia israeliană a mai lovit comandamentul Brigăzii 104 din Divizia Gărzii Republicane, dar şi poziţii ale regimentului AA din Ad Dreige, comandamentul IRGC din Tal Abu Thalib, poziţiile Regimentului 165 de Apărarea AA şi comandamentul Diviziei 1 din zona Kisweh.

Atacul s-a finalizat cu lovituri împotriva a 4 locaţii de apărare anti-aeriană în regiunea Dera: Regimentul 89 de AA  la Jubab, Regimentul 79 AA la Sanamen, Regimentul 157 AA la Tel As Sebbah şi Regimentul 175 AA la Izra lângă baza aeriană de la Khekhlekh. Din cele 18 rachete lansate spre ţinte din Regimentul 157 AA, numai 2 şi-au atins obiectivele. Al doilea val de atacuri ale aviaţiei israeliene a declanşat lansarea a 20 de rachete sol-aer, dintre care SA-5s, SA-6s şi SA-17s. Niciuna dintre acestea nu şi-a atins ţinta, sfârşindu-şi călătoria în sudul Libanului sau în nordul Iordaniei.

Doar un telefon de la preşedintele rus Vladimir Putin la premierul israelian, Benjamin Netanyahu, a asigurat că evenimentele nu au escaladat într-un conflict incontrolabil. Numărul morţilor şi răniţilor sirieni şi iranieni a rămas necunoscut. Ceea ce se ştie că şeful Departamentului de Protecţie Chimică, gen. maior Ahmed Mohammed Hosseinou - poreclit „Ali chimicul” şi adjunctul său şi-au pierdut viaţa. Din partea iraniană se ştie de moartea unuia dintre comandaţii miliţiei Harakat An Nujba, Akram Al Ka’abi, controlate de iranieni. De reţinut că T4 este cea mai mare bază aeriană siriană situată în centrul ţării aproape de toate zonele de conflict şi destul de departe de Israel. Avionul doborât de sirieni, în timpul celor două operaţiuni împotriva ţintelor siriene/iraniene este primul doborât după războiul din Liban din 1982. Atunci, un IAI Kfir a fost doborât de o rachetă SA-8s deasupra localităţii Bhamdoun. Israelul a montat cu ajutorul SUA o instalaţie THAAD SAM la baza aeriană de la Bislach în octombrie 2017. Baza operează un sistem radar de avertizare timpurie AN/TPX-2. Cât despre sistemele siriene de AA putem spune că: S-200 sunt vechi de 60 de ani, S-125/SA-3s şi 2K12/SA-6s sunt vechi de 40 de ani. Dar s-au tras şi rachete din sisteme avansate, precum Buk M1E/SA-17 şi Pantsyr S1/SA-22, care nu şi-au nimerit ţintele. Atacul din februarie a fost cel mai mare împotriva Siriei de la războiul din Liban din 1982.


Atacul din Siria - vedere aeriană FOTO AFP

Imagine indisponibilă

Concluziile asupra atacului coaliţiei conduse de SUA împotriva Siriei

În Orientul Mijlociu nu are loc numai un război civil în Siria, au loc o serie de războaie subsecvente între actori regionali şi globali care afectează situaţia geopolitică la nivel mondial. Atacul cu rachete împotriva celor trei ţinte ale lanţului de fabricare, stocare şi comandă a programului chimic al regimului Al Assad are o consistenţă mult mai mare şi e doar vârful icebergului pus în mişcare de triumviratul SUA-Marea Britanie-Franţa, membri permanenţi în Consiliului de Securitate al ONU. 

Care a fost motivul? În primul rând, operaţiunea Occidentului a avut la bază un atac chimic al trupelor guvernamentale declanşat în oraşul Duma, fief rebel de la porţile Damascului. Atacul a provocat peste 40 de decese, potrivit Căştilor Albe şi ONG-ului medical Syrian American Medical Society, alte peste 500 de persoane au primit îngrijiri, suferind de „dificultăţi respiratorii”. Syrian American Medical Society (SAMS) este o organizaţie neguvernamentală care acordă sprijin logistic instituţiilor medicale din Ghouta şi care a declarat ca o bombă cu clor a lovit spitalul din Douma, omorând şase oameni, şi un al doilea atac cu „agenti micşti“, inclusiv neurotoxici (sarin) a lovit o clădire din apropiere. O sursă, a cărei identitate nu este dezvăluită de agenţiile de presă care au preluat-o, a explicat că simptomele prezentate de victime - aşa cum au fost descrise de medici, de organizaţii neguvernamentale şi de „alte surse“ şi observate prin analiza imaginilor înregistrate în Douma - includ contracţii ale pupilelor, convulsii şi afecţiuni ale sistemului nervos central. Acestea nu sunt provocate de clor, ci sunt specifice expunerii la agenţi neurotoxici. Un alt indiciu în acelaşi sens este numărul mare de morţi, de ordinul zecilor. Sarinul, un agent din această categorie, a mai fost folosit şi anul trecut, în atacul de la Khan Sheikhoun, care a provocat atunci primele represalii americane împotriva Siriei (59 de rachete Tomohawk asupra aeroportului militar din zonă).

Din punct de vedere militar, atacul a avut ca obiectiv eliminarea capacităţilor de cercetare, dezvoltare şi stocare a armelor chimice. Acest fapt a fost posibil datorită concentrărilor de trupe din jurul Siriei care au permis operaţiunea militară: grupările navale din Mediterană, Marea Roşie şi Golful Persic. Coaliţia a lansat 105 rachete, dar niciuna nu a venit dinspre distrugătoarele USS Cook şi HMS Churchill plasate în Mediterană. Spre surprinderea sirienilor, rachetele au venit din Marea Roşie. Crucişătorul USS Monterey a tras 30 de rachete Tomahawk, iar distrugătorul USS Laboon a tras 7 rachete. Alte rachete au fost trase din nordul Golfului Arabic şi din estul Mediteranei de către distrugătorul USS Higgins, respectiv submarinul John Warner din clasa Virginia. Ruşii nu au încercat să intercepteze rachetele americane. 

Din punct de vedere politic, atacul s-a constituit într-un răspuns la încălcarea unei linii roşi care marchează utilizarea armelor chimice în cadru operaţiunilor militare derulat în războiul civil din Siria. Guvernul Assad a folosit ca mijloc de eliminare a adversarilor pe câmpul de luptă gazele toxice. Probabil ca urmare a lecţiilor primite de la Saddam Hussein, care în Războiul dintre Irak şi Iran din 1980-1988, care a fost cel mai lung război convenţional din secolul XX, a folosit ca armă principală gazele toxice de luptă. În cadrul unui acord ruso-american din septembrie 2013, care a permis evitarea unor atacuri militare americane, Siria, devastată de un război civil, s-a angajat să-şi distrugă arsenalul chimic până la 30 iunie 2013[1], ceea ce se pare că nu s-a întâmplat în totalitate. 

Preşedintele Donald Trump a declarat că loviturile au fost, de asemenea, un mesaj către „cele două cele mai responsabile guverne“ pentru echiparea regimului Assad - Rusia şi Iranul. „Nici o naţiune nu poate reuşi prin promovarea statelor necinstite, a tiranilor brutali“ şi a dictatorilor– a spus preşedintele SUA. „Rusia trebuie să decidă dacă va continua această cale întunecată“ sau se va alătura „naţiunilor civilizate“.

Loviturile chirurgicale pe obiective cu destinaţie de producţie şi dezvoltare arme chimice arată că nu e vorba despre interferenţă în conflictul civil, nici despre schimbarea de regim sau ţintirea lui Assad, ci despre un semnal privind utilizarea armelor chimice, cea mai puternică formulă de subliniere în Consiliul de Securitate şi pe toate ecranele globale ale lumii că Rusia şi Iranul s-au asociat cu un ucigaş, un măcelar de copii şi de civili. Assad vrea să-şi păstreze puterea folosindu-se de proprii conaţionali allawiţi. Assad nu vrea alegeri democratice pentru că le-ar pierde în faţa suniţilor majoritari în Siria. Loviturile asupra maşinii de război siriene nu fac altceva decât să delegitimeze un lider care nu-şi iubeşte poporul şi care nu trebuie să mai facă parte, aşa cum îşi doresc ruşii şi iranieni din viitorul Siriei.

Şi mai este o concluzie a acestor acţiuni: recâştigarea unităţii transatlatice într-o situaţie de criză. Profitând de problemele interne ale Cancelarului Merkel în Germania, Franţa a preluat conducerea ostilităţilor în Europa (de fapt, el a continuat o linie pe care a mers şi fostul preşedinte Holland care l-a îndemnat pe Obama să treacă la acţiune în momentul în care Assad a încălcat linia roşie pe care el însuşi a stabilit-o). Franţa, după o discuţie telefonică Macro-Putin, a trecut la redactarea unei rezoluţia occidentale care înseamnă, în mare, eliminarea lui Bashar şi o abordare democratică în care sunniţii majoritari preiau şi conducerea statului şi a propriei lor vieţi. Să nu uităm că la recenta întâlnire de la  Palatul Elysée dintre Preşedintele Emmanuel Macron şi o delegaţie siriană reprezentând Forţele democratice siriene, mai precis coaliţia arabo-kurdă din Siria, şeful statului francez i-a asigurat pe kurzii sirieni de „sprijinul“ Franţei într-un moment cînd Turcia face tot posibilul pentru a împiedica formarea unei zone autonome kurde consolidate în nordul Siriei. Propunerea lui Emmanuel Macron de a „media“, împreună cu comunitatea internaţională, eventuale discuţii între kurzii sirieni şi Ankara a fost în mod vehement respinsă de preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan. Anul trecut, Emmanuel Macron a promis medierea între kurzii irakieni şi guvernul de la Bagdad. Marea Britanie, motivată de ieşire din UE şi de faptul că pierde din importanţa geopolitică globală, s-a alăturat şi ea coaliţiei.

Cât îl priveşte pe Assad, acesta a pornit maşina de propagandă care a început să sărbătorească faptul ca atacul nu a lovit şi palatul prezidenţial sau alte obiective militare. Propaganda allawită anunţă că a doborât 71 din cele 105 rachete de croazieră, declarând, spre stupoarea celor care au văzut imaginile din satelit, că rachetele au lovit în afara ţintelor. Cert este că ruşii nu s-au implicat în operaţiunea occidentală orice mişcare agresivă a Rusie în Siria fiind supusă presiunii şi reacţiei armadei occidentale care înconjoară teatrul de operaţiuni din Siria. Rusia nu a intervenit fiind prevenită de atac (fără consultare, de data asta şi fără a cunoşte ţintele ce urmează a fi lovite), aşa încât i s-a blocat posibilitatea unei reacţii. Şi mai este un lucru care trebuie menţionat: aşa numitele canale back-channel. Este evidentă agitaţia diplomatică în căutarea unei soluţii la criza siriană. Dacă Turcia, Rusia şi Iranul s-au întâlnit la începutul lui aprilie la Ankara ca să stabilească viitorul Siriei, Donald Trump avertizează că îşi rezervă dreptul de a utiliza toate mijlocele la dispoziţie (economice, militare şi diplomatice) pentru a sancţiona utilizarea armelor chimice. Preşedintele Donald Trump transmite un avertisment alături de Emmanuel Macron că Occidentul este parte a unei viitoare arhitecturi a Orientului Mijlociu.

Cât priveşte Rusia, în momentul în care s-a confirmat existenţa unui atac cu arme chimice, imediat au ridicat glasul propagandistic şi prin voci diplomatice au anunţat că e inacceptabil orice răspuns, că sunt declaraţii neacoperite de probe şi de fapte. Maşinăria propagandistică a Kremlinului a fost pornită doar cu scopul de a evita două consecinţe: de a fi criticată juridic pentru că nu şi-a îndeplinit angajamentul de a curăţa Siria de arme chimice şi ideea că ar putea pierde controlul situaţiei în Siria atât militar, cât şi politic. Rusia, Siria şi Iranul sunt izolate pe arena diplomatică. Moscova nu a arătat dorinţa de a se confrunta militar pentru a proteja un dictator ceea ce pentru unii poate însemna şi faptul că Moscova nu-şi poate apăra aliaţi în caz de atac. Nu se aşteaptă nimeni la o altă consecinţă decât de natură diplomatică: proteste, explicaţii mai ales din partea Moscovei. Nu vorbim de escaladare care să ducă la un război. Dacă ar fi să lovească la rândul lor ruşii, ar trebui să lovească ţinte de pe teritoriul Siriei care ar fi în grija uneia dintre ţările din coaliţie, ceea ce nu se întâmplă. Ar mai fi o posibilitate ca Rusia să lovească într-o zonă de conflict îngheţat, cel mai probabil în estul Ucrainei. Un alt actor a apărut pe scena Siriei: Arabia Saudită. Arabia Saudită este pregătită să trimită trupe în Siria care să se alăture coaliţiei coordonate de Statele Unite, a anunţat, marţi, Adel al-Jubeir, ministrul saudit de Externe, informează site-ul agenţiei de presă Reuters. Declaraţiile ministrului saudit de Externe vin în contextul în care, potrivit Casei Albe, preşedintele american Donald Trump vrea în continuare retragerea forţelor SUA din Siria.


FOTO AFP / US Air Force / Senior Airman Ian Dudley

Imagine indisponibilă

Operaţiunile militare/noi rachete de croazieră

Trebuie să fim realişti în ceea ce priveşte desfăşurarea trupelor ruseşti în Siria. Pe teritoriul acesteia, pe o rază de 500 de km, a fost creată o bulă de A2/AD (anti-acces/acces interzis) de interdicţie aeriană, care acoperă şi facilităţile ruseşti de la baza navală Tratus şi de la baza aviatică de la Latakia. Bula de interdicţie are surori similare în Peninsula Crimeea şi în enclava Kaliningrad. Dacă Rusia a acţionat selectiv asupra unor rachete este greu de spus. Totul este posibil. În prezent, racheta de croazieră este una din armele redutabile în conflictele moderne[2]. De la apariţia lor, rachetele de croazieră  au fost o mare problemă pentru cei împotriva cărora s-au utilizat. Un caz celebru de război asimetric cauzat de rachete de croazieră, în anii ’80, a fost răspunsul exagerat al sovieticilor la apariţia rachetei AGM 86B, lansată de pe avioanele B52. Dintr-o supraevaluare a ameninţării, rusii au amplasat un mare număr de sisteme S 300 şi au construit circa 500 de avioane MIG 31 pentru apărarea teritoriului. Este unul din momentele de efort financiar care a contribuit şi el, împreună cu programul declanşat de preşedintele SUA Ronald Reagan - Războiul Stelelor, la colapsul URSS. MIG -ul 31 acoperea cu radarul propriu arii extinse de supraveghere, putea accelera la viteze de aproape Mach 3 şi în acelaşi timp era un bun interceptor, inclusiv contra rachetelor de croazieră. Dar costa!

Acţiunea militară împotriva Siriei a inclus debutul pe câmpul de luptă, a ceea ce Preşedintele Donald Trump numea - Fii gata Rusia, pentru ca vor veni, drăguţe, noi şi „inteligente“! - al unei noi rachete de croazieră, produsă de Lockheed Martin Corp ca parte a unui program de apărare de 4,6 miliarde de dolari. 19 rachete au fost trase din afara spaţiului aerian sirian de două bombardiere B-1B şi au vizat Centrul de Cercetare şi Dezvoltare Barzah, situat în zona de vest Damascului. Rachetele de croazieră JASSM s-au alăturat celor 57 rachete Tomahawk (Raytheon), care conform oficialilor de la Pentagonului au vizat situl şi au fost lansate de pe distrugătoarele americane din Marea Roşie, Golful Persic şi estul Mediteranei. Racheta de croazieră AGM 158 JASSM, care a intrat în panoplia armelor americane în 2014, are o lungime de 4,35, o greutatea de 1000 kg şi are caracteristici stealth. Poate transporta o încărcătură de 450 kg. Raza de acţiunea este de până la 400 km.

Noua rachetă de croazieră americană care a fost folosită în Siria, lansată de pe platforma bombardierului strategic B1B, este AGM-158B JASSM-ER, este şi mai greu observabilă, având caracteristici stealth şi o distanţă de lovire dublă, faţă de tipul de rachetă care o precede, adică peste 1000km. Racheta este de tipul aer-sol. Conform americanilor sirienii au tras 40 de rachete sol-aer cele mai multe după ce rachetele şi-au atins ţinta. Avioanele B1B au fost însoţite de un avion cu echipamente de război electronic EA-6B. Este un fapt remarcabil, deoarece aeronava a fost retrasă oficial din marină în 2015 în favoarea celui mai avansat EA-18G Growler, dar este încă în uz la Corpul de Infanterie Marină, prezenţa sa indicând faptul că trei dintre cele patru categorii militare americane au luat parte la operaţiune. Cele 19 lansări ale JASSM-ER de pe platforma B-1B sunt prima utilizare a armei în luptă. Pentru apărare împotriva rachetelor de croazieră, americanii folosesc sistemul Patriot, sistem folosit şi împotriva rachetelor balistice.

Ruşii, pe lângă sistemele stratificate S 300, S 400, folosesc acum Pantsir, sistem cu rachete şi tun cu tragere rapida tip CIWS.De la finele Războiul Rece, Rusia a dezvoltat mijloace pentru a intercepta rachetele de croazieră folosite de armata americană. Acest demers a fost recent reînnoit şi accelerat de către preşedintele rus Vladimir Putin, care a încercat să-şi modernizeze forţele militare. Rusia a desfăşurat în Siria o serie de sisteme de rachete sol-aer, cum ar fi S-400 Triumf (botezată în nomenclatorul NATO drept SA-21 Growler) cu rază lungă de acţiune şi sistemul de apărare antiaeriană Pantsir (SA-22 Greyhound) care au capacitatea de a fi folosite împotriva rachetelor de croazieră la distanţe scurte şi foarte scurte (în prezent, P-S1 poate angaja rachetele spre ţinte aflate la o distanţă de maximum 20 km şi are un radar cu o rază de 30 de km). Cu toate aceste sisteme de ultimă generaţie pentru a angaja rachetele de croazieră, acestea trebuie să fie localizate în zbor şi apoi doborâte în intervalul de timp dinaintea lovirii ţintei. Având în vedere prezenţa relativ limitată a Rusiei în Siria, aceasta reprezintă o provocare.

Loviturile au făcut daune punctuale, dar nu au avut o importanţă atât de mare încât să forţeze regimul să îşi schimbe strategia, fie în general, fie pentru utilizarea armelor chimice. Răspunsul a fost echivalentul militar al unei note diplomatice puternice şi a fost tratat ca atare de către beligeranţii din zonă şi de către sirieni. Toţi s-au pregătit, inclusiv ruşii, care şi-au mutat navele din portul Tartus în largul Mediteranei, iar Assad şi-a pus la adăpost familia. Turcii au cerut din nou plecarea lui Assad, dar au propus negocieri între ruşi şi americani. Englezii au adus submarinele în zonă, iar prinţul saudit Salman a declarat că se va alătura oricărei coaliţii care va ataca Siria.


Donald Trump FOTO Getty Images

Donald Trump - discursul despre starea uniunii FOTO Getty Images

Preşedintele Donald Trump a pus din nou SUA în ecuaţia pentru Siria

Israelul nu a fost interesat de armele chimice, deşi a lansat mai multe operaţiuni de bombardament aviatic împotriva ţintelor militare siriene. Israelul este îngrijorat de transferul de tehnologie militară către proxi iranieni Hezbollah, dar şi de construcţiile militare permanente ale Hezbollah în Siria (fabrici de armament şi baze militare). Consolidarea iranienilor în Siria reprezintă cea mai mare ameninţare la adresa statului Israel.  

Rusia s-a dus în Siria pentru a-şi arăta capacitatea de proiectare a forţelor, construirea şi consolidarea unor baze militare la Marea Mediterană, pentru a controla în calitatea de broker situaţia din Orientul Mijlociu aşa cum o făcea pe timpul URSS, de a câştiga un loc la masa negocierilor în Orient, dar şi în Ucraina în dialogul cu SUA, de a consolida o alianţă cu Iranul pentru controlul regiunii. În condiţiile atacului chimic, Rusia pierde din viteză, fiind aproape să fie atrasă într-un conflict convenţional, asta însemnând aducerea de resurse din Rusia pe calea apei, ceea ce ar duce la o reacţie violentă a celor care controlează Bosforul şi-l vor pe Assad plecat. Rusia trebuie să dezamorseze situaţia existentă. 

Trump a creat multă incertitudine printre jucătorii din regiune şi i-a salvat pe israelieni. Intervenţia directă nu este opţiunea lui Donald Trump, dar crearea incertitudinii da. Bineînţeles, incertitudinea nu durează, dar bulversează pentru o perioadă de timp. Preşedintele Donald Trump ameninţă, dar israelienii nu au nicio altă alternativă decât să atace. Dintre cei trei - Siria, Rusia şi Iran - cei care pierd sunt ruşii. Sirienii nu au unde să plece, iranienii se reîntorc în Irak şi-şi consolidează sudul majoritar şiit, iar ruşii nu sunt în Siria să poarte un conflict major, sunt într-o poziţie de Jolly Joker sau de a-şi arăta muşchii, cum spun mercenarii. 

Post Scriptum:

Loviturile au implicat armament de la toate cele trei naţiuni aliate occidentale, atât de la nave cât şi de de la avioane. În total, 105 de rachete au fost lansate de cele trei naţiuni. Cele trei domenii vizate au fost:

  • Centrul de Cercetare şi Dezvoltare Barzah, pe care purtătorul de cuvânt al Pentagonului, generalul locotenent McKenzie, l-a numit „inima“ programului de arme chimice pentru regimul Assad şi este situat în „una dintre zonele cele mai puternic apărate“ din lume, foarte aproape de capitala Damascului. Acest sit a fost vizat doar de forţele americane, cu 57 de rachete Tomahawk lansate de pe mare de pe distrugătorul USS Monterey şi 1 de pe submarinul USS John Warner, submarin de atac clasa Virginia intrat în dotarea marinei în 2015, şi 19 de arme JASSM-ER lansate de o pereche de bombardiere B-1, însoţite de avioane de luptă electronică EA-6B, folosite de infanteria marină pentru protecţia luptătorilor. Statele Unite ale Americii evaluează că această facilitate a fost distrusă.
  • Fabrica de arme chimice Him Shinshar, situată la vest de Homs, care a fost lovită de toate cele trei naţiuni. Statele Unite ale Americii au lansat 9 rachete Tomahawk, de pe USS Laboon, britanicii au lansat 8 rachete ​​Storm Shadow (lansate din aer) de pe avioane Tornado şi Typhoon, iar francezii au lansat 3 rachete navale de croazieră şi două rachete SCALP, echivalente cu Storm Shadow. Statele Unite ale Americii evaluează că această facilitate a fost distrusă.
  • Buncărul de la fabrica de arme chimice Him Shinshar, situat la aproximativ 7 km de facilitatea centrală. A fost lovit de 7 rachete SCALP franceze. Au fost lansate de pe avioanele Rafale acompaniate de avioane de vânătoare Miraj. Locaţia a fost avariată.

[1] Potrivit Organizaţiei pentru Interzicerea Armelor Chimice (OIAC), Siria a evacuat de pe teritoriul său, până la 14 aprilie, aproape doua treimi din arsenalul chimic. Acordul ruso-american, urmat de o rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU, a fost încheiat după un atac cu armă chimică soldat cu sute de morţi, în apropiere de Damasc, în august 2013. În 2018, ONU nu mai dispunea de un organism de anchetă privind atacurile chimice în Siria de la dispariţia la sfârşitul anului 2017 a JIM, un grup ONU-OIAC (Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice), al cărui mandat nu a putut fi reînnoit din cauza mai multor vetouri ruseşti. Un nou proiect prezentat de SUA nu a avut succes. Proiectul de text american a întrunit 12 voturi pentru, două contra (Rusia şi Bolivia) şi o abţinere (China). Este cel de-al 12-lea veto al Rusiei la o rezoluţie a ONU privind Siria de la începutul războiului în 2011. Conform regulamentului Consiliului de Securitate, o rezoluţie are nevoie de nouă voturi pentru şi niciun veto din partea Rusiei, Chinei, Franţei, Marii Britanii sau a Statelor Unite pentru a fi adoptată. De dreptul de veto se poate uza doar în cazul în care proiectul obţine cel puţin nouă voturi pentru.

[2] O astfel de rachetă este o armă care zboară autonom, în principal pe o traiectorie orizontală, de la lansare până la impact. Este folosită pentru a lovi cu precizie ţinte terestre sau navale, statice sau în mişcare, atât cu focoase convenţionale, cât şi nucleare. Raza de acţiune este între câteva zeci de km şi 3000 km. Viteza rachetelor poate fi subsonică, supersonică sau hipersonică şi pot fi lansate de la sol, din aer, de pe nave sau chiar submarine aflate în imersie. Dintre rachetele cu ţinte terestre, cele mai cunoscute sunt cele din familia Tomahawk, lansate de pe nave sau submarine ale US Navy. Începând cu 1991, peste 2000 rachete au fost lansate în diverse atacuri aeriene. Sistemele de ghidare ale rachetelor de croazieră sunt foarte precise, asigurând o acurateţe de doar câţiva metri. De obicei sunt formate din: sistem de navigaţie inerţială (INS), GPS, TERCOM (Terrain Contour Matching), în care sunt comparate datele altimetrului de bord cu cele dintr-o hartă a terenului pre-încărcată în calculatorul de bord, sau folosind DSMAC (Digitized Scene Mapping Arrea Correlator). Pentru a realiza şi utiliza astfel de hărţi, este nevoie de o tehnologie avansată pe care nu o au decât câteva state.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite