Câte războaie simultane pot susţine Statele Unite?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
captura

Până destul de curând, chestiunea avea o relevanţă teoretică. Răspunsul ţinea de infinitele discuţii din clasele de pregătire a ofiţerilor de stat major şi, mai rar, a celor care aveau să se specializeze în analizele pachetelor specifice de date oferite de serviciile de informaţii militare.

Totul plicticos (sau chiar năucitor de plicticos) deoarece analizele se bazau pe teancuri de sinteze şi mormane întregi de informaţii privind dotările, capacităţile şi natura exactă a grupărilor de forţe de pe teritoriul naţional şi a celor distribuite în bazele americane din întreaga lume.

Numai că, mai de curând, plictiseala iniţială şi dezinteresul total al unei generaţii de politicieni care a crezut în basmul încheierii Războiului Rece şi al dispariţiei surselor directe de tensiune şi explozie, s-au transformat extrem de rapid în panică deoarece lumea este reaşezată în paradigma de confruntare specifică perioadei de dinaintea căderii comunismului, cu deosebirea esenţială că, acum, vechea dispută bipolară s-a multiplicat aproape necontrolat. De aici, fireşte, nevoia actorilor principali să încerce, pe cât se poate şi cu orice mijloace, să oprească o dezvoltare dezordonată a ceea ce, odinioară, numeau pe un ton dispreţuitor şi paternalist “micii actori sălbatici”. S-au înşelat profund, serviciile de informaţii au fost intoxicate profesionist pentru a transmite mai departe mesaje lenifiante şi aiuritor de departe de realitate privind stadiul de pregătire şi dotările achiziţionate de armatele “statelor micilor actori sălbatici”, În paralel, s-a mai transmis un mesaj la fel de pernicios şi care e la originea multora dintre probleme sistemice de acum: conflictul, orice tip de conflict, indiferent de locaţia sau dimensiunea lui, trebuie judecat doar prin prisma “dimensiunii de superioritate militară” deoarece câştigarea de către americani a competiţiei cu lumea comunistă demonstrase superioritatea totală şi definitivă a sistemului capitalist asupra ideologiei totalitare a comuniştilor, cu tot cu economia lor super-centralizată.

Nimeni, în lumea occidentală, nu putea să accepte faptul că, dintr-un motiv sau altul, într-o circumstanţă istorică sau alta, va putea exista o contestare pe bază economică a supremaţiei americane şi a modelului civilizaţional pe care încearcă să-l impună. Exact aşa cum nimeni nu putea să creadă că enorma putere militară americană ar putea avea vreo problemă în reconfigurarea Orientului Mijlociu în formula aşa de frumos desenată a “Noului Mare Orient Apropiat”, varianta SUA a Planului Sykes-Picot care desfigurase după înfrângerea Imperiului Otoman pentru a o subordona intereselor economice ale Marii Britanii şi Franţei.

Toate raţionamentele s-au dovedit în cel mai bun caz incomplete, căci nu integraseră nicidecum elementul dublei ridicări a puterii economice şi militare a blocului ruso-chinez care, la rândul său, acţionează drept vârf de lance al grupului de state din cadrul Organizaţiei de cooperare de la Şanghai, reunire, de facto, a celor care contestă direct hegemonia americană şi încearcă să-şi constituie propria piaţă de putere pe toate palierele imaginabile. Urmarea logică este că americanii, fără să realizeze bine când li s-a deschis în faţă capcana, sunt acum în poziţia extrem de neplăcută din punct de vedere strategic de a fi foarte aproape de a intra în situaţii conflictuale majore care necesită o diversificare extremă a modului de abordare şi acţiune chiar dacă, în final, deznodământul ar putea implica o soluţie militară.

Trump a decis ieri escaladarea războiului comercial cu China, afectând cu creşterea de taxe toate produsele chinezeşti şi producând astfel o bulversare majoră a pieţei sale interne dar şi a valorilor tuturor produselor pe burse. Un război comercial cu o miză vizibilă calculată în trilioane de dolari dar care, mai departe, vorbeşte despre chestiunea majoră pe care americanii ar vrea s-o rezolve, adică o discuţie despre zonele de influenţă care să limiteze ofensiva chineză nu numai în spaţiul Asiei, Orientului Apropiat, Maghreb-ului şi Africii negre, ci şi în Europa şi în Alerica centrală şi de sud. Primul efect previzibil va fi să vedem cu China deschide anumite sectoare ale pieţei sale spre cooperarea structurală accentuată cu piaţa europeană, acceptând eventual perspectiva de a aproba ceva concesii în schimbul unui eventual Acord extins de liber-schimb.

Al doilea front de luptă este compus din două eşecuri americane: Venezuela şi Coreea de Nord, ambele abordate în mod similar, ca în vremea de demult a tuturor certitudinilor, dovedindu-se nesusţinute de informaţii corecte venite din partea agenţiilor de informaţii, ceea ce a creat deja o problemă de credibilitate în faţa unui Maduro care sfidează toate ameninţările americane şi a unui Kim care continuă netulburat să dezvolte diverse tipuri de rachete purtătoare.

Al treilea front de luptă este compus şi el din cel puţin două zone de lucru. Pe lângă tot ce ştiţi până acum despre Orientul Apropiat a cărui geografie de securitate este modificată esenţial şi pe termen lung de ridicarea trioului de putere Rusia-Turcia-Iran implantat în Siria, urmează să apară în scurt (sau chiar în foarte scurt timp), o sursă conflictuală majoră, anume dezbaterea planului de pace creat de americani pentru a rezolva eterna problemă dintre israelieni şi palestinieni, plan însă refuzat din start de Autoritatea Palestiniană şi de cea mai mare parte a statelor arabe. Iar dacă discuţia asta va fi dublată de ruperea Tratatului de pace cu Egiptul şi anexarea Înălţimilor Gaza şi a teritoriilor pe  care se află aşezările israeliene construite ilegal în opinia comunităţii internaţionale, atunci se prea poate să fie război. Cu implicarea certă a trupelor americane şi câtorva ţări aliate.

Cealaltă dimensiune a unui din ce în ce mai probabil conflict în zonă o reprezintă perspectiva unei acţiuni împotriva Iranului. Idee pare să fie efectuarea unor lovituri decisive în primul rând asupra zonelor presupuse a instalaţiilor nucleare, a rezervoarelor de apă grea, a zonelor de depozitare şi depozitelor de uraniu îmbogăţit. O acţiune ce se anunţă deosebit de dificilă deoarece ar trebui să fie urmată, aproape instantaneu, de o desfăşurare de unităţi speciale pentru preluarea controlului asupra principalelor infrastructuri critice militare, Poate, spun unele surse, ca o asemenea coordonare să fi făcut necesar ca John Bolton, consilierul prezidenţial pentru securitate naţională, să convoace o reuniune “absolut neuzuală” la sediul CIA la  care ar fi participat, conform celor de la NBC, Gina Haspel, Directorul CIA, Patrick Shanaha, Secretarul de Stat interimar pentru Apărare, Gen, Jon Dunford, Şeful comiteului reunit al şefilor de stat major, Mike Pompeo, Secretarul de Stat şi Dan Coats, directorul de la National Intelligence.  Asemenea reuniuni se ţin de regulă în aşa numita Situation Room din Casa Albă, iar o derogare de acest gen s-a mai petrecut mai demult pentru stabilirea liniilor de atac asupra sistemelor de informaţii irakiene în acţiunea de pregătire a invaziei din 2003.

Am reamintit acest lucru deoarece, printre participanţi, a fost notat cu deosebit interes profesional prezenţa oarecum neobişnuită într-o discuţie la un asemenea nivel de decizie, a unui anume ofiţer de informaţii. Dar faptul că a fost invitat valorează cât un manual de operaţiuni deoarece este vorba despre Mike D’Andrea, cunoscut în lumea colegilor săi de meserie sub poreclele “The Undertaker”, “Drak Prince” sau “Ayatollah Mike”, operativul intrat în legendă deoarece, convertit la Islam, căsătorit cu o o femeie musulmană, a fost cel care a coordonat întreaga operaţiune de lichidare a lui Bin Laden şi acum coordonează departamentul “Iran” din CIA. Teoretic, apariţia lui ar putea să însemne doar un singur lucru.

Dar decizia nu va aparţine nici militarilor, nici agenţiilor de informaţii, ci va fi exclusiv politică şi va exprima doar voinţa lui Donald Trump în calitatea sa de Comandant suprem. Este o decizie deja luată? Cred că preşedintele Trump ar dori s-o ia. Fără ezitare. Dar, de partea cealaltă, în balanţă atârnă însă costuri enorme, economice, umane, militare, de securitate, foarte posibil de susţinut dacă angajarea este pe un singur front, sustenabile cu eforturi şi dacă sunt două fronturi majore. Dar, de fapt, câte războaie simultane pot susţine Statele Unite?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite