Politicienii experimentaţi ştiu bine că una sunt ei, cu totul alta fumează publicul. Sunt demnitarii egali cu toţi în faţa legii? Or fi. Dar nu şi în faţa micilor ecrane. Cu cât situaţia în care se află ţară e mai grea, cu atât mai mult se străduiesc să le facă pe plac celor mulţi şi amărâţi. Care, ameţiţi de smuciturile nemiloase de montagne russe în care se văd precipitându-se spre hău, nu-şi doresc nimic mai aprig decât ca la butoane să fie lideri puternici.
 

Dregătorii isteţi nu se lasă rugaţi. Chiar dacă guvernează state republicane vor înţelege valorea simbolurilor monarhice în logica puterii şi a întăririi propriei credibilităţi. Şi cu cât bilanţul lor e mai precar, cu atât vor insista mai abitir să se prezinte în postúri superbe, de eroi de legendă, deasupra unor curcubee, în imperiale palate şi somptuoase caleşti. Apogeul carierei dictatorului comunist Ceauşescu a fost plimbarea lui în trăsura Elisabetei a II-a a Angliei. 

Masele şi extremiştii adoră fermitatea. Nu se tem de pericolul încurajării greşelilor sau tiraniei prin raportarea necritică la guvernanţi. Mulţi simt, instinctiv, că e mai bun un lider fie el şi prost, ipocrit sau tiranic, decât căderea în anarhie şi lipsa oricărui conducător. Aşa că nu puţini exultă când li se înfăţişează în ipostaze fastuoase liderul pe care-l cred puternic, cât timp îl cred puternic. Fiindcă dacă descoperă sau li se sugerează, credibil, că e slab, masele se vor repezi cu furie să-l debarce.  

Cu excepţia anilor de împăciuitorism practicat faţă de Hitler şi a erei bunăvoinţei similare de care au beneficiat comuniştii, vestul n-a stat parcă niciodată mai rău decât acum, pe glob. Ce s-a deplâns cu precădere, în februarie, înaintea importului de pandemie din China, la Conferinţa de Securitate de la München, a fost "dezoccidentalizarea" vestului, slăbirea alianţelor apusene şi erodarea valorilor liberale, în bătaia vântului de nebunie al iliberalismului.

Sub impactul coronei, al lockdown-ului şi al recesiunii rezultate, vântul a devenit o furtună. A cuprins, alături de marile concerne tehnologice, şi o presă tot mai ideologizată, tot mai puţin doritoare să susţină libertatea de opinie şi expresie situată la baza democraţiilor.

În aceste condiţii, datorate nu doar coronei, ci avatarurilor globalizării şi digitalizării, ca şi deceniilor de orbire politică şi de conducere deficitară, numai de celebrări şi autoînscenari n-ar trebui să le ardă liderilor apuseni. Dar parcă de nimic altceva nu mai au chef unii dintre ei. 

Pseudomântuitorul de peste ocean

La New York, situaţia numai bună nu e. Firmele mici şi mijlocii se luptă să nu sucombe. Se ucide, mai nou, şi pe stradă  într-o frenezie. Se împuşcă până şi bebeluşi. În timp ce ratele delictelor violente au explodat, poliţia, supusă unor presiuni politice de stânga tot mai ample şi mai radicale, şi-a văzut redusă finanţarea, împinşi spre pensionare agenţii şi desfiinţată unitatea de apărători ai legii în civil.

Nici New York Times n-are cu ce se lăuda. Dimpotrivă. Cândva de maxim prestigiu, graţie curiozităţii intelectuale, a culturii dialogului şi a aderenţei la ideea libertăţii, ziarul new yorkez a devenit scena discriminărilor  ziariştilor neconformişti pe raţiuni de "delict" de opinie conservatoare. Între ei, jurnalista Bari Weiss. Hărţuirea autoarei, cu opinii de centru şi origine evreiască, de către colegii radicali de stânga a atins proporţii cu totul insolite în America ultimilor 150 sau 200 de ani, determinând-o să arunce prosopul şi să demisioneze. Mai nou, semnatara faimosului protest al celor 150 de intelectuali (în majoritate de stânga), care au condamnat cenzura practicată de cultura anihilării, a publicat o scrisoare deschisă despre munca ei la NYT. Misiva denunţă frica domnind la marele ziar, cenzura şi teroarea exercitată de "noua ortodoxie" (politic corectă) căreia a te opune înseamnă să-ti rişti chiar cariera.

Sau poate chiar mai mult. Dacă la principalul ziar al teritoriului american pe care-l guvernează, vai, din proximitatea Statuii Libertăţii, ziariştii se supun unei noi inchiziţii de stânga, salvaţioniste, identitare, promovând, în numele antirasismului, rasism şi antisemism, aşa cum se supuneau cândva terorii de extremă dreapta, maccarthyste, producătorii de la Hollywood, oare ce-ar avea de apreciat la el însuşi guvernatorul statului New York?     

A găsit el, Andrew Cuomo, ce. Omul iubeşte afişele, pentru că "arată pe o singură pagină întregul program şi mesaj" al dregătorului. Dar ce mesaje are el? Şi ce programe? Un afiş îl înfăţişa pe Cuomo, eroic, deasupra unui curcubeu şi a unei nave a "progresului" navigând spre Statuia Libertăţii. Altul, mai nou, trădează "incoerenţa" minţii sale "prea puţin competente şi organizate", cum pertinent regreta un comentator. Căci afişul plasează în zenit, peste curcubeul mesianic şi un munte de Covid, pe care scrie "111 zile de iad", truismul: "dragostea învinge".

Cuomo, fiul unui fost guvernator, se află el însuşi la butoanele statului său de mult. Din 2011. Asistăm la o criză personală? La un acces de paranoia? La o mostră de incurabilă superbie? Sau la debutul unui "cult al personalităţii", cum s-a presupus la publicaţia americană "Commentary"?

Nimic nu-i exclus, deşi doar liderii totalitari sucombă, de regulă, ispitei unui cult al personalităţii. E însă clar că teatrul făcut pe afişul lui Cuomo nu e doar o manevră de discreditare a preşedintelui Trump, zugrăvit ca zicând despre corona că "e o simplă gripă". Ce-i drept, ajutat de propriile neajunsuri, dar şi de o presă virulent ostilă, Trump n-a făcut nici el o figură prea bună în pandemie. Dar bilanţul lui Cuomo e la fel sau mai dezastruos. Iar afişul său depăşeşte practica, devenită obsesivă şi cotidiană în mainstreamul politic şi mediatic apusean, de a-l demoniza pe preşedinte. Desenul pancartei sugerează că guvernatorul ar escalada, ca un soi de "mântuitor", muntele iadului spre paradisul în care "dragostea învinge", dregătorul din New York crezându-se pesemne un mesia.

Monarhii republicane în Europa

De poze imperiale nu fac economie nici liderii europeni. Tot mai contestat de francezi, preşedintele Franţei, Macron, iubeşte cu asupra de măsură slava manifestărilor cezarico-maiestuoase.

Dar apanajul cancelarei, o fiică de frugal pastor protestant, aparent deloc înclinată să aprecieze sminteala teatrului august, măreţ şi trufaş al opulenţei şi al preamăririi, părea să fie modestia. Or, Merkel a abandonat smerenia. S-a afişat în fastuosul palat baroc Herrenchiemsee, o ctitorie a regelui bavarez Ludovic al II-lea, clădită în stilul reşedinţei de la Versailles a Regelui-Soare, absolutistul Ludovic al XIV-lea, pe care monarhul bavarez îl admira nespus. În această punere în scenă, Merkel s-a prezentat în compania prim-stătătorului Bavariei, Markus Söder.

Nici liderul CSU nu mai e ce-a fost. Criza iscată de migranţi în 2015 îl determinase să se despartă dur de Merkel. Apoi, învăţând din tacticile politice de succes ale cancelarei, a luat-o şi el spre stânga. A acceptat, în răspăr cu sfatul economiştilor liberali şi conservatori, ca Germania să divorţeze de grupul statelor frugale. Cele din urmă sunt considerate "câh" de stânga şi de statele necompetitive din sud. Căci prea solicită reforme de piaţă şi se opun corupţiei refuzând ca uriaşul Fond European de Relansare să conţină resurse nerambursabile.

În plus, după iniţiale ezitări, Söder a îmbrăţişat, chiar înainte de Merkel, ideea, paradoxal populară, a combaterii pandemiei prin restricţii severe. Spre deosebire de alţi pretendenţi mai "capitalişti" la şefia CDU, ca liderul renan Armin Laschet, care s-a grăbit să procedeze la relaxări, spre a nu asasina economia, sau ca inamicul politic preferat al cancelarei, Friedrich Merz, un adept al bunelor relaţii transatlantice, Söder a devenit, deci, popular şi la stânga spectrului politic. Unde unii îl văd chiar ca posibil succesor al cancelarei.

Cine îi va demola statuia?

La fel pare să-l vadă şi Merkel. Care ştie nu de azi, de ieri ce vrea mulţimea. Că Söder a acceptat extravaganţa pentru că are el însuşi mari ambiţii este cert. Dar poate că şi-a asumat-o şi pentru că ştie el însuşi, bine, ce vrea plebea.

În ce-o priveşte, pentru că are în continuare, ea însăşi, mari ambiţii şi se desparte greu de putere, cancelara s-a mai afişat şi se va mai afişa în varii palate. Dar niciodată nu s-a înscenat atât de luxos şi fastuos. De ce a făcut-o într-un moment mai dificil decât oricând pentru Germania, Europa şi Naţiunile Unite?

Merkel a ţinut, desigur, să-şi răsplătească gazda pentru înţelegere, "înnobilându-l" politic pe Söder. I-a poleit deci premierului bavarez blazonul şi l-a învestit, simbolic, ca potenţial succesor la ”tronul” berlinez. Concomitent, cancelara a îmbinat plăcutul cu sceptrul. A trecut la restaurarea propriei imagini şi naraţiuni şi la aşezarea unei cărămizi durabile la edificiul propriei statui. Oare cine i-o va dărâma? Dar oare îi pasă?

Petre Iancu - Deutsche Welle