Cât de viu mai este naţionalismul în Europa?
0
Criza financiară nu lasă gol doar buzunar europenilor ci şi paharul toleranţei şi al concordiei. Teama diluării spiritului naţional, al năzuinţelor şi obiectivelor comune, pare să sperie oamenii de stat europeni cel puţin la fel de mult ca intransigenţa ulterioară adoptării unei poziţii naţionalist dure.
Naţionalismul intolerant a primei jumătăţi a secolului XX a fost crucea pe care generații întregi de europeni, martori ai ultimei mari conflagraţii mondiale, au fost obligaţi să o poarte. Teama războiului generalizat, a urii viscerale pentru celălalt, a deformării alterităţii, au pus bazele noii ordini politice europene. De mai bine de jumătate de secol, retorica pro-europeană a încercat să acopere frustrările provocate de Versailles, accentuând ce-i comun, în dauna a ce e propriu.
În plin naționalism fervent, Albert Einstein spunea că "naţionalismul este boala copilăriei umanităţii", care urma să fie vindecată, cel puţin în Occident de binomul Franţa-Germania, altădată simbolul disensiunilor europene. Astăzi, la şase decenii de la viziunea lui Jean Monnet şi a lui Robert Schuman, Europa pare a fi din nou la o răscruce, sfâşiată între urmarea drumului european asumat de primele generaţii postbelice şi crizele acute de identitate, cauzate de migraţie şi declin demografic.
Franţa, Slovacia...
Criza financiară nu lasă gol doar buzunarul europenilor ci şi paharul toleranţei şi al concordiei. Teama diluării spiritului național, al năzuinţelor şi obiectivelor comune, pare să sperie oamenii de stat europeni cel puţin la fel de mult ca intransigenţa ulterioară adoptării unei poziţii naţionalist dure. În urmă cu câteva zile, Francois Fillon, premierul Franţei, a propus o iniţiativă legislativă ce urmează unei dezbateri publice privitoare la identitatea naţională a francezilor. Francezii propun introducerea unor noi obligaţii civice printre care putem aminti obligativitatea arborării însemnelor naţionale şi cântarea imnului în şcoli.
În Europa Centrală, o iniţiativă similară, aparţinând alianței politice de centru-stânga ce conduce Slovacia, a fost dezvoltată în paralel. Pe lângă propuneri punctuale ca introducerea obligativităţii intonării imnului în şcoli, iniţiativa politică slovacă vizează iniţierea unui proces mai amplu, de solidificare a identităţii naţionale. O parte a disputelor publice ce vizează legitimarea acestei identităţi naţionale au căpătat valenţe triviale, prin încercarea de a crea o legătură între slovacii actuali şi locuitorii Principatului Moraviei, o putere regională a ultimelor secole din primul mileniu creştin. Aceste tentative, tratate de actuala forţă politică dominantă cu maximă seriozitate, au fost expediate de opoziţie şi istorici ca fiind ridicole. Articularea unui mit naţional de asemenea factură, după mai bine de un secol de când astfel de mituri pătrundeau în panteonul naţionalismului, are o credibilitate mai mică decât descinderea întregii lumi greco-romane din eroii homerici.
... şi România
Slovacia împarte o trăsătură cu România - numărul mare de etnici maghiari, 500.000 în cazul Slovaciei şi 2.000.000 în cel al României. După un exemplu occidental, unul central-european vine şi unul est-european. Nu cu mult timp în urmă, a avut loc o întrunire a aleşilor locali din Ţinutul Secuiesc, etnici maghiari, membrii ai administraţiei locale. Această întrunire a stabilit oficializarea limbii maghiare şi proclamarea zilei de 15 martie ca sărbătoare oficială, evenimente ce au antagonizat mass-media centrală.
Deci în Franţa, Slovacia şi România au loc concomitent evenimente ce ţin de afirmarea identităţii naţionale a unei majorităţi, în primele două cazuri, sau a unei minorităţi, în cazul României. Dacă luăm în considerare reverberaţiile sociale ale crizei financiare şi acutizarea sentimentelor europene de "cetate asediată", astfel de răbufniri sunt, deşi indezirabile, mai degrabă probabile. Revenind la titlul articolului nostru... nu ştim cât de viu este naţionalismul european, dar, spasmodic, încă mişcă!
Se încarcă comentariile...
