Care este relevanţa pentru România a reînceperii cursei înarmării fără criterii şi fără limite?

FOTO Shutterstock

Să începem cu descrierea contextului în care suntem poziţionaţi ca ţară membră NATO. Subiect ultra-sensibil deoarece, în primul rând, este vorba despre „umbrela nucleară“ americană ce acoperă Europa, elementul esenţial de disuasiune împotriva unei ameninţări externe.

Uşor de înţeles, în consecinţă, interesul provocat de publicarea de către De Morgen (Belgia) a unei versiuni de lucru a documentului intitulat „A new era for nuclear detterence? Modernisation, arms control and nuclear vallied forces“ redactat de senatorul canadian Joseph Day în vederea prezentării pe care urma să o susţină în faţa Comitetului pentru apărare şi securitate din cadrul Adunării Parlamentare a NATO. Scandalul a fost instantaneu şi de proporţiile pe care vi le imaginaţi, astfel încât versiunea finală a studiului, cea oficial publicată online, nu mai conţine lista locaţiilor, menţionându-se totodată că NU este vorba despre un document oficial al NATO.

Cu respectarea acestei specificaţii, am preluat totuşi, cu titlu de inventar, lista locaţiilor respective, de altfel extrem de precisă şi de bine documentată:

În contextul contribuţiei sale la forţele NATO, se notează în textul respectiv, SUA dispun în Europa de aproximativ 150 de bombe nucleare tip B61. Bazele respective sunt situate la Kleine Brogel (Belgia). Buchel (Germania), Aviano Ghedi-Torre (Italia), Vlokel (Olanda) şi Incirlick (Turcia).

Datele care urmează nu sunt secrete, dar sunt destul de rar circulate şi este meritul organizaţiei americane NTI (Nuclear Threat Initiative) de a fi făcut o prezentare exhaustivă a capacităţilor nucleare ale SUA existente în acest moment în cele 6 ţări NATO care găzduiesc armamente americane (la care se adaugă cele franceze şi britanice, dar mai puţine şi care, singure, nu pot să reprezinte o formă de apărare credibilă la nivel NATO). Iată situaţia armelor nucleare existente acum în lume şi concluzia se impune de la sine:

Americanii au acum în Europa aproximativ 150 de bombe nucleare B-61 non-strategice repartizate în cele 6 ţări deja amintite astfel: Belgia (10-20), Germania (10-20), Italia (60-70), Olanda (10-20) şi Turcia (60-70). De notat, spun cei de la NTI, că unele rapoarte ar confirma retragerea în 2007 a armamentului nuclear american de la baza de la Rammstein. O altă retragere semnificativă de armament nuclear ar fi fost operată de la baza Lankenheath (UK) în iunie 2008, acolo în baza fiind stocate aproximativ 110 arme nucleare. În fine, raportul mai spune că lucrările efectuate în ultima perioadă la baza de la Aviano ar sugera că acolo nu mai sunt stocate decât 25-30 de bombe. Acest tip de bombe poate fi încărcat pe următoarele tipuri de avioane aflate în dotarea flotilelor aeriene europene: F-15E, F16C/D, pe avioanele F-16s belgiene, daneze şi turceşti, ca şi pe avioanele germane şi italiene PA-200 Tornado.

Foarte importantă este dimensiunea dată de modernizarea acestor bombe nucleare non-strategice americane aflate în diferite ţări europene membre NATO, parte integrantă a unui program desfăşurat de către U.S. National Nuclear Security Administration (NNSA). Scopul este înlocuirea vechilor modele B-61-3 şi B-61-4, convertite în modelul nou B61-12 care urmează să intre în producţie de serie în 2020, stocurile existente urmând să fie completate până în 2024. O dimensiune nouă şi importantă, mai ales dacă este pusă în legătură cu faptul că unele state membre NATO (Olanda, Italia, Belgia şi în perspectivă România) vor achiziţiona avioane F-35-A Joint Stike Fighter care le vor înlocui pe cele existente în flotila NATO în 2024, context în care este şi mai uşor de înţeles întreg scandalul iscat prin decizia Turciei de a achiziţiona sistemele anti-rachetă S-400.

În momentul actul, acum când în mod real cursa înarmărilor a reînceput în forţă, poate este nevcesar să reamintim că la Summitul NATO de la Varşovia, după ce a fost criticată anexare Crimeii de către Rusia şi a fost repetat faptul că armele nucleare ale NATO au un rol de disuasiune, în Comunicatul Final se spunea că, din păcate, în momentul respectiv era regretabil că perspectivele dezarmării „nu erau fezabile“. Doi ani mai târziu, la Summitul din 2018, NATO a reafirmat că disuasiunea rămâne rolul fundamental al forţelor sale nucleare şi, atâta timp cât vor exista arme nucleare, NATO va rămâne o alianţă militară nucleară.

Tot anul trecut, pe 2 februarie, în documentul intitulat Nuclear Posture Review, Administraţia Trump îşi reafirma angajamentul de a avea „forţe nucleare desfăşurate în Europa pentru apărarea NATO“.

Ok, asta a fost pâmă acum şi era foarte important în condiţiile în care marile puteri nucleare supravieţuiau în umbra unei structuri comune de tratate şi acorduri pe care liderii lor le semnaseră în încercarea de a limita, îngrădi şi codifica accesul la arsenalele distrugerii reciproce, totale şi definitive. Iată câte erau, acoperind practic întreg arsenalul existent, iar ceea ce vedeţi a fost descris drept „plasa de siguranţă“ a lumii şi, culmea, chiar a funcţionat până în acest moment în care SUA şi Rusia au rupt zăgazurile, fiind acum în frenezia producerii aşa-numitelor „arme interzise“.

În aceste condiţii, este evident că sunt foarte mari şi semnificativi vectorii de pericol la adresa spaţiului euro-atlantic în general, apoi în dimensiunea europeană a NATO şi a României, ţară situată pe linia de contact/fractură între NATO şi Federaţia Rusă. Suntem ameninţaţi direct? Cu siguranţă că da, în măsura în care prima armă pe care Rusia a anunţat că o va introduce în ecuaţie este varianta terestră a rachetei Kalbr (rază de acţiune maximă de 2500 de km) şi cred că vă amintiţi precizia extraordinară a variantei lansate de pe navele din Marea Caspică şi care au atins ţinte în Siria. Este posibil ca vectorii să fie lansaţi de pe rampele care deservesc acum instalaţiile Iskander, aflate, printre alte locaţii, în Crimeea şi Siria. Pe noi ne interesează ceea ce este în Crimeea, arsenal enorm şi foarte complex, apărat de instalaţii S-400 care asigură bule de non-acces în zona Mării Negre (pe hartă vedeţi şi complementul Kaliningrad).

Iată care este, în acest moment, riscul pentru Europa pe care-l prezintă noile rachete ruseşti de tipul SSC-8, rachete de croazieră duale, care pot să fie dotate cu capete nucleare multiple:

Din păcate, exact în acest moment de tensiune extremă, NATO are o problemă deschisă, conflictul existent între SUA şi Turcia, cel care poate pune un semn de întrebare în caz de conflict, căci statutul bazei de la Incirlik este esenţial în caz de scenarii convenţionale dar poate fi decisiv în cazul în care, dintr-un motiv sau altul, americanii nu ar avea acces la silozurile unde se află bombele lor nucleare. Pentru americani, dar şi pentru NATO, aeroporturile turceşti sunt vitale, exact în aceea şi măsură, deocamdată, cât este şi Strâmtoarea Bosfor, asta până când turcii nu vor reuşi să aibă proiectatul „canal Istanbul“ construit cu forţe proprii sau, pentru a grăbi foarte tare proiectul, într-un parteneriat cu chinezii.

Caz în care, fie şi la modul teoretic, ca simulare de caz, România ar putea fi solicitată (asemeni Poloniei) să preia o parte din ce înseamnă logistica turcă în NATO şi, mai precis, în găzduirea arsenalului nuclear? Este un caz teoretic, dar, după cum se vede, limita între teorie şi practică este deosebit de subţire în aceste zile. Totuşi, în acest caz de acum, mi se pare incredibilă tăcerea îndârjită şi indiferenţa profundă cu care politicienii noştri primesc schimbările care reaşează securitatea lumii din jurul nostru. În consecinţă, răspunsul la întrebarea din titlu pare să fie, din nou, „zero barat“. Şi totuşi, dacă am auzit bine, nu cred că e chiar aşa, măcar din punctul aliaţilor noştri strategici.