Despre faptul că liderii politici în mai toate statele sunt destul de slabi am scris de mai multe ori. La fel, am menţionat şi că generaţiile noi de politicieni, produs al avansului internetului, încep să preia puterea. Dar despre modificările de graniţe am făcut mai puţine menţiuni, deoarece nu erau atât de vizibile tendinţele de schimbare a frontierelor statelor.
 
Frontierele statelor se modifică de cele mai multe ori nelegal, în contextul diferitelor acţiuni ale statelor mai puternice în dauna statelor mai slabe. Dar este de menţionat şi că o rezistenţa sălbatică a statului mai slab este de natură să facă din modificarea frontierei în defavoarea sa drept o „victorie a la Phyrrus” pentru statul mai puternic.
 
Sunt şi situaţii în care frontierele se modifică prin mijloace paşnice, dar această situaţie este mai rară, pentru că ea presupune un grad înalt de abilitate politică şi economică din partea celor care accepta să le plece un teritoriu de sub autoritate. De cele mai multe ori maturitatea conducătorilor din astfel de state ajută la o tranziţie paşnică, iar relaţiile după separare nu sunt foarte afectate. Un model în acest sens sunt relaţiile între cehi şi slovaci.
 
Alta este situaţia când imperiile se destramă. De obicei acest lucru se face violent, iar fostele graniţe interne ale provinciilor sale –  chiar dacă uneori poartă denumirea înşelătoare de state – devin de cele mai multe ori graniţe ale noilor state, cu probleme majore ulterior.
 
Aceasta, pentru că imperiile îşi trasează graniţele administrative interne după două credinţe şi scopuri:
Imperiul este etern, iar nimic şi nimeni nu va schimba această situaţie. Dacă imperiul este naţional prin linie principală, etnia majoritară se va comporta în consecinţa eternizării poziţiei sale conducătoare. Dacă imperiul este ideologic, susţinătorii fermi ai acesteia vor fi cei privilegiaţi;
 
Imperiul trebuie condus cu cât mai puţine probleme care trebuie să îşi găsească rezolvarea la centru; de aceea este necesar ca acelea ce apar – fiind inerente – să fie mai ales la nivel local. Este în fapt aplicarea dictonului „divide et impera”, care se întâlneşte în mod cotidian în istoria fiecărui stat şi mai ales imperiu.
 
Complicaţiile de aici se dezvoltă, când imperiile se distrug brusc. Dacă ar face-o lent, ar fi mai uşor de gestionat despărţirile, pentru că orgoliile şi obişnuitele probleme de la începerea existenţei unui nou stat nu ar fi atât de grele. Dar cum imperiile de obicei pierd teritorii mai multe dintr-o dată, apar greutăţi, pentru că multe din statele noi create în baza delimitărilor administrative ale vechiului imperiu sunt nevoite să ceară restituirea unor teritorii ce le aparţineau înainte de cucerire. Dar cum ele se regăsesc – în temeiul operaţiunilor de dezbinare internă imperiale anterioare – într-un alt stat nou apărut, rezultă suspiciune între noile state apărute şi confruntări mai mult sau mai puţin deschise, care se soldează în timp cu neîncredere reciprocă şi chiar oferirea de prilejuri pentru fostul imperiu de a reveni.
 
Imperii au fost, sunt şi se tot destramă. Chiar dacă azi nu mai poartă  efectiv această denumire, ele încă există şi au aceeaşi structură de acţiune politică.
 
Dintre toate zonele lumii, Orientul Mijlociu este una dintre cele mai complicate demografic, trăsătură care influenţează foarte mult geopolitica mondială, deoarece atât dispunerea anumitor elemente de forţă geografică:
– munţi, fluvii, deşerturi
– resurse ale subsolului conţinute de zonă ce atrag atenţia în mod obligatoriu fiecărui stat. De aceea, prezenţa ambasadelor din aproape fiecare stat în ţările zonei este o necesitate, iar nu un lux, indiferent câte conflicte sunt în spaţiu.
 
 
 
 

Click pe imagini pentru a mări hărţile.
 
Cum toată planeta este în efervescenţă, nici Orientul Mijlociu nu s-a putut sustrage acesteia.
 
 
De fapt, aici problemele au izbucnit mult mai devreme, fiind legate de decizia liderilor statelor zone de a întrerupe investiţia în educaţie a propriilor cetăţeni. Acest lucru s-a produs cu secole în urmă, iar gestionarea acestei situaţii a dus la o slăbire a poziţiilor cetăţeanului în raport de propriile guverne, precum şi la scădere a poziţiei lumii musulmane în cadrul geopolitic global.
 
Faptul că s-au descoperit şi valorificat resurse naturale bogate în zonă nu a fost un câştig prea mare, deoarece beneficiile au revenit tot liderilor politici, iar populaţia a fost ţinută la distanţă, prin oferirea de către state a unor avantaje care satisfăceau baza piramidei nevoilor, dar nu şi vârful acesteia. 
 
Tipărirea de literatură ştiinţifică, beletristică şi mai ales de literatură cu caracter politic şi administrativ nu a fost niciodată sprijinită, ceea ce a dus la menţinerea hiatusului între vestul dezvoltat şi lumea musulmană orientală mai puţin performantă. Cu o excepţie notabilă, care a performat în raport de comunitatea musulmană – Persia – lumea arabă şi otomană nu a ajuns la rezultate excepţionale până în ultimii 30 de ani.
 
Inventarea şi propagarea internetului a adus cu sine schimbări masive în politica globală, iar Orientul Mijlociu a început să vadă care sunt noutăţile în politica şi economia globală.
 
 
Din acel moment, liderii politici din zonă au început să îşi simtă ameninţate poziţiile, pentru că ştiau foarte bine că nu au de înfruntat doar problemele interne, cât şi jocurile marilor puteri. Doar că ei pierduseră mulţi ani şi multe din cele ce trebuiau făcute nu s-au realizat, iar anul 2014 i-a adus în faţa unei situaţii complicate şi efectiv noi: reapariţia califatului islamic.
 
Acest proiect politic aparţine unor oameni care nu au alternativă geopolitică, dar nici prea mult profesionalism în ceea ce fac, după cum se arată şi aici.
 
A reconstrui califatul înseamnă, înainte de orice, două lucruri.
 
Mai întîi, să poată cuceri Mecca. Califatul nu se poate fără a avea acces la Mecca, mai precis, fără a o controla. Pretenţia unor oameni care au proclamat califatul în nord-estul Irakului creează mai întâi probleme Arabiei Saudite, deoarece o eventuală creştere a puterii primilor va duce mai devreme sau mai târziu la o confruntare directă. Iar cum armata saudită nu este una care să fi luptat prea mult în ultimii 50 de ani, confruntarea cu nişte oameni căliţi în război poate aduce rezultate neplăcute casei de Saud, cea care a dus o politică destul de agresivă în lumea arabă, şi care a născut multă ură.
 
Dacă se va merge pe direcţia nord-vest, va fi greu de spart opoziţia armatei turce, care este puternică şi care are încă în memorie faptul că sute de ani sultanul de la Istanbul era şi calif. Spre direcţia est, persanii se vor opune, din zeci de motive, iar kurzii nu vor accepta nici ei o astfel de idee în partea lor de lume.
 
În direcţia strategică sud-est, acest pretins califat trebuie să gestioneze relaţia cu cea mai sensibilă geopolitică a lumii – cea israeliană, care ştie foarte bine că un califat este incompatibil cu existenţa statului evreu, mai ales pentru că moscheea Al Aqsa este în Ierusalim, pe Muntele Templului. La Tel-Aviv acest lucru se ştie foarte bine, iar cum alianţa cu Iordania funcţionează, este uşor de prevăzut o blocare pe această direcţie. La fel şi Egiptul, nu ar accepta o pierdere a Suezului, deoarece de aici îi revine o bună parte din anvergura sa geopolitică.
 
Nu i-ar rămâne acestui nou califat decât direcţia sud – ceea ce presupune operaţiune de atac prin deşert spre Ryad, capitala Saudiţilor, iar apoi întoarcere în unghi spre Mecca. Este prea mult, şi militar este puţin posibilă realizarea planului, oricât de necesară ar fi atingerea oraşului lui Mahomed.
 
În al doilea rând, va trebui menţionat un aspect mai complicat care rezidă din această dorinţă de a avea califat: oamenii aceştia construiesc un califat în modalitatea cea mai neprofitabilă posibil, prin impunerea unui cod primitiv de lege, care alungă complet orice formă de progres.
 
Internetul a creat – mutatis-mutandis – o nouă bibliotecă din Alexandria, accesibilă oricui. Fără el astăzi progresul nu mai este posibil, deoarece doar din el îţi poţi culege rapid informaţiile necesare uneori supravieţuirii economice – iar bursele de valori şi mărfuri ne dau cea mai bună dovadă. Dorinţa de a crea un califat pe baza shariei înseamnă să refuzi contactul cu tehnologiile noi, iar în secolul XXI aceasta este echivalent cu sinuciderea politică, deoarece nici militar nu vei putea rezista, iar nici populaţia păbugită în afacerile sale se va răscula, mai devreme sau mai târziu.
 
Că este foarte vulnerabilă această nouă construcţie politică este adevărat. De fapt, nici constituirea armatei sale nu este făcută strict pentru că membrii acesteia sunt musulmani fanatici, asemeni liderului. De fapt, ceea ce nimeni nu doreşte să observe este tiparul istoric al naşterii armatei acestui pretins stat: el nu este cel etnic sau religios strict, ci de fiecare dată abundă referinţe de tipul „militarii irakieni din nou armată naţională dezertează şi trec la inamic, unde sunt plătiţi mai bine”.
 
Această  mercenarizare nu este de bun augur pentru cei ce au proclamat noul califat, pentru că oricine aduce bani poate să descompună părţi din această armată de vijelioşi. Însă tiparul acestei armate este cel al lui Tamerlan, care nu avea soldaţi bazaţi atât de mult pe loialitatea de zonă – fiind din Khorasan  – cât mai ales pe plata acestora. Oamenii îl urmau pentru vitejia sa, dar şi pentru că ştiau că erau plătiţi mereu şi li se dadea voie de fiecare dată să jefuiască oraşele cucerite.
 
De aceea, acest nou califat are deocamdată succes pentru că a câştigat mulţi bani din depozitele bancare din Mossul, suma fiind de peste 600 milioane de dolari. Dacă banii se vor termina, iar succesele militare nu vor fi atât de mari, dezertarea celor ce în ultimii ani au fost nevoiţi să îşi câştige banii doar prin mercenariat va veni fără nici o urmă de îndoială.
Şi atunci, unde este noua hartă a Orientului Mijlociu? Ea este în Bagdad, Kirkuk şi Teheran, fără a uita Damascul şi Tel-Aviv-ul. 
Faptul că Bagdadul este primul pe listă nu este întâmplător, deoarece el este principalul răspunzător de eşecul politic al teritoriului controlat acum de armata islamistă. Lipsa de pricepere în a organiza un nou sistem administrativ şi de propagandă a statului după căderea regimului lui Saddam Hussein, prin care să se pună accentul pe educaţie şi pacifism – de fapt, singura metodă posibilă de a reuşi într-o ţară după un război pe teritoriul propriu – a permis instalarea neîncrederii în viitor a cetăţenilor irakieni, care s-a tradus într-o neîncredere în autorităţile statului. Or, când prestigiul lor scade, acestea nu au de ales decât a lăsa locul altora mai bune, sau a lupta cumva pentru recuperarea influenţei asupra psihicului oamenilor şi a controlului teritoriului.
 
În ambele situaţii, liderii de la Bagdad au ratat ţinta, iar din acel moment a reintrat în funcţiune identitatea lingvistică şi carenţa educativă a locuitorilor zonei. Toate au fost augmentate de nesiguranţa economică a ultimilor ani, iar rezultatul a fost prăbuşirea pretenţiilor guvernanţilor de la Bagdad de a controla ceea ce cunoaştem sub numele de Irak.
 
Câtă vreme acestora le va lipsi această putere reală, de a-şi controla propriul teritoriu fară sprijin din afară – SUA sau Iran – Irakul dispare de facto din rândul statelor lumii. Mai mult, declaraţia lui Netanyahu de sprijin pentru apariţia unui stat kurd nu ajută existenţei şi puterii celor din Bagdad.
 
Cu toate acestea, faptul că dimensiunea Kurdistanului este mare şi afectează mai multe ţări nu este de natură să ajute la apariţia unui nou stat în alte graniţe decât cele ce pot fi smulse de la Irak. Iar cum s-a născut şi noul califat, care are şi pretenţii mari sub aspectul hărţii, cel mai probabil că vom vedea o extindere a conflictului din Irak la lupta directă dintre kurzi şi islamişti.
 
 
Într-un astfel de război pe teren ar putea interveni direct cu trupe trei ţări: Iran, Turcia şi Siria, fiecare cu obiective diferite, iar cu aviaţia – Israelul.
 
Este, de fapt, rezultatul final al sutelor de ani de rămânere în urmă sub aspectul educaţiei liderilor politici şi cetăţenilor statelor zonei, pentru că doar ea ar fi putut în zeci şi sute de ani să diminueze asperităţile dintre oamenii zonei, ceea ce în mare măsură în Europa a reuşit. Da, şi pe continentul european au murit oameni, dar din 1945 lucrurile s-au rezolvat în cea mai mare parte a acestei structuri geografico-politice.
 
Din păcate, câtă vreme în Orient conducătorii statelor vor delapida mai mult decât vor oferi propriilor cetăţeni, aceste conflicte nu se vor opri. Trecutul, demografia şi geografia fizică nu permite acest lucru celor flămînzi. Iar oamenii sărmani apar doar în lipsa unei bune guvernări, a unei bune adminsitrări şi a unor taxe crescute, care alungă orice formă de investiţie în economie, educaţie şi viitor.
 
Este timpul ca tânăra generaţie din Orientul Mijlociu să lupte pentru viitorul ei în interiroul propriilor graniţe, pentru că dacă nu o fac, vor fi nevoiţi să vadă cum greşelile propriilor conductori vor conduce la prăbuşirea statelor şi – în acest context istoric, demografic şi economic complicat – la schimbarea frontierelor, iar aceasta se va face nu neapărat în bine.