Unii spun că deja e un război de altă factură, hibridă, care îşi consumă bătăliile în fiecare zi. Alţii se tem că şi confruntările reale, calde, militare se apropie tot mai mult.

Mai întâi, Uniunea Europeană trăieşte momente mai înfricoşătoare decât la Brexit odată cu noul guvern de la Roma, care răvăşeşte Italia şi Europa mai ceva decât migranţii. Un guvern contractual, între eurosceptici şi ultranaţionalişti de extremă dreaptă, cu rădăcini separatiste, care ameninţă să arunce în aer finanţele Italiei, deficitul acesteia şi mai ales zona Euro, care nu mai poate salva cea de-a treia economie europeană. Fără să mai vorbim aici despre o adevărată revoluţie eurosceptică şi populistă, care ameninţă viitoarele alegeri europene. Şi cu primul stat european care intră în mrejele dezintegrării.

În estul continentului, agresiunea militară rusă continua, de această dată cu precădere în Marea de Azov. Prinsă în mii de teme şi preocupată de multiple crize, nici Ucraina însăşi, nici Europa şi nici America lui Trump nu are timp să privească spre această mişcare rampantă a graniţelor Rusiei în spaţiul şi teritoriul Ucrainei, pas cu pas. Iar un Putin plictisit şi neconvingător face glume proaste şi avertizează Ucraina, ca-ntr-un adevărat episod de fake news - strigător la cer şi, totodată extrem de amar - să nu care cumva să ruineze Campionatul Mondial de Fotbal şi deschiderea de la Moscova cu vreun atac asupra zonei ocupate din Donbas.

Iar la nivel global, Donald Trump cutremură profund eşafodajul globalizării, al comerţului liber şi liberului schimb, prăbuşind G7 sau mutându-l într-un format cu America izolată, sau cu China asumându-şi globalizarea viitorului. Aşa cum a făcut-o cu încălzirea globală, cu acordurile de liber schimb transpacific şi transatlantic, cum ameninţase să schimbe regulile securităţii şi ale NATO, acum prăbuşeşte pentru a reclădi pe baze proprii şi interese unilaterale, comerţul global între marii actori.

O lume nebună, nebună, nebună! În care bărcile statelor, ce dansează pe valuri, în plină furtună, mai sunt scuturate şi de conflictele interne, care ameninţă să le scufunde!

Italia răvăşită de migranţi şi de programul noului guvern Conte

Italia a dobândit un nou Guvern, care a trecut prin cele două camere ale Parlamentului italian marţi şi miercuri datorită majorităţii dobândite de cele două partide contractante ale guvernării, cum au convenit partidul anti-sistem eurosceptic Cinque Stele şi cel de extrema dreaptă Lega să realizeze parteneriatul lor pentru guvernarea Italiei. Rezultatul a înfiorat Italia şi a băgat în tratament anti-depresiv întreaga Uniune Europeană, fiind vorba despre al treilea stat ca mărime a economiei şi unul dintre cele mai bolnave în capitolul finanţelor şi datoriei publice, cu măsuri anunţate în campania electorală dintre cele mai costisitoare şi destructive pentru statul italian, prea mare ca să fie susţinut de fondurile Mecanismului de salvare al Euro.

Mai întâi veştile bune: în guvern au apărut - prin medierea făcută de preşedintele Sergio Mattarella, care a respins prima variantă prezentată - ministrul finanţelor Giovanni Tria, care susţine formula de taxare simplificată propusă de Lega şi e preocupat de perspectiva introducerii venitului minim garantat al Cinque Stele. El i-a luat locul lui Paolo Savona, anti-european, care a fost prima propunere, cel care dorea ieşirea Italiei din zona Euro, şi din Europa, în general. A doua veste bună este ministrul de Externe, Moavero Milanese, diplomat şi personalitate bine cunoscută la Bruxelles, un negociator dur dar un pro-european declarat, de două ori ministrul Afacerilor Europene al Italiei şi de două ori comisar european. Profesor de drept, e important însă cum se va acomoda acesta cu colegii săi de guvern.

Veştile proaste încep cu premierul Guiseppe Conte, un necunoscut în ale politicii, cu CV discutabil, apropiat de preşedintele Mişcării 5 stele. El va fi dominat, cel mai probabil, de către cei doi şefi de partide ale coaliţiei, care sunt vicepremieri. A prezentat programul cu tăieri de taxe, creşterea cheltuielilor sociale, a susţinut redistribuirea migranţilor în cadrul statelor UE şi revizuirea Regulamentului Dublin şi reducerea sancţiunilor faţă de Rusia. De asemenea, a vorbit despre alierea cu Ungaria pentru schimbarea Europei. Reducerea deficitului se va face nu prin tăieri şi austeritate, ci prin creştere economică, susţine Conte.

Vicepremier şi ministru al economiei, liderul 5 stele Di Maio, îşi continua programele sale populiste, în primul rând cel legat de venitul minim garantat, considerat un dezastru pentru finanţele Italiei. Dar poate cea mai preocupantă atitudine a fost cea a noului vicepremier şi ministru de Interne Salvini, preşedintele Lega, care a vizitat Sicilia în zona acostării vaselor cu migranţi şi a promis să blocheze sosirile şi să expulzeze peste 700.000 de migranţi.

Italia are o problemă reală cu migranţii, din care doar circa 5-7% sunt refugiaţi. După spusele criticilor, e o adevărată sarabandă a vaselor care pescuiesc şi aduc pe teritoriul italian migranţii pe punctul de a se îneca în bărcile improvizate ale traficanţilor. Italia doreşte ca salvarea să se facă cu aducerea vaselor şi a migranţilor pe pământ în statele de unde provin bărcile, ca UE să se implice în blocarea traficului, şi să finanţeze statelor de tranzit şi de origine. Salvini a declarat că vremurile bune pentru migranţi s-au terminat în Italia şi că e timpul să-şi facă bagajele pentru că vor fi retrimişi acasă.

Salvini susţine că Sicilia şi Italia nu sunt tabăra de refugiaţi a Europei. Că afacerea migraţiei legale din care unii fac bani trebuie să înceteze. E prea costisitor să-i ţină pe migranţi statul italian în hoteluri, mai bine sunt plătite dezvoltări în state de origine, unde trebuie să aştepte răspunsul la cererile lor şi să construiască tabere de refugiaţi pe ţărmurile Italiei, care să proceseze rapid identităţile şi calitatea, inclusiv cererile de azil şi de recunoaştere a statutului de refugiat. Măsuri nu dure, dar de bun simţ vor fi luate împotriva migraţiei, susţine Salvini. Obiectivul e limitarea numărului de sosiri şi creşterea expulzărilor de migranţi.

Salvini a declanşat un scandal internaţional, până să fie votat guvernul, atunci când a spus că Tunisia nu trimite oameni, ci deţinuţi din închisori în Italia. Protestul formal al guvernului tunisian a venit la asemenea declaraţii. Din Tunisia vine azi grosul migranţilor, după înţelegeri secrete cu miliţiile libiene care au blocat această rută spre Italia. Acum libienii şi resortisanţii din celelalte state africane călătoresc în Tunisia unde se îmbarcă către Italia, cu preponderenţă spre Sicilia.

Opţiunile guvernului Conte sunt destul de restrânse.

Mai întâi, capacitatea de supravieţuire e situată la până în 6 luni, potrivit experţilor, din cauza diferenţelor dintre cele două partide şi a creşterii în sondaje a Lega după alegeri de la 17 la 28,5%, cu doar 1,5% sub 5 Stele. Lega poate forţa alegerile anticipate, cu speranţa victoriei dreptei, alături de Forza Italia şi Frateli d’Italia. În al doilea rând, dacă guvernul rezistă, chiar şi cu acest contract complet non politic şi tranzacţionist care stă la baza coaliţiei, atunci fie partidele devin partide-sistem, prin administrarea treburilor publice, fie prăbuşesc rapid financiar Italia, dar antrenând şi zona Euro.

Agresiunea rusă în Estul Ucrainei continuă: azi în Marea de Azov

Ambiguitatea, acţiunea sub radar a unui război hibrid care nu se vede şi agresiunea continuă caracterizează acţiunea Rusiei în Estul Ucrainei. Mai nou, agresiunea s-a mutat la nivelul Mării de Azov, legată de Marea Neagră prin strâmtoarea Kerci, aflată între Rusia şi peninsula ucraineană Crimeea, anexată de Rusia în 17 martie 2014. Iar acţiunea nu e nici pe departe mai puţin viguroasă, agresivă şi violentă decât războiul propriu-zis din Donetsk şi Luhansk.

Rusia şi-a întărit dramatic flota în Marea de Azov, detaşând nave din Flota Mării Caspice. Relevanţa vine şi din faptul că, odată în Marea de Azov, navele militare sunt utilizabile şi în Marea Neagră, şi în Estul Mediteranei, deopotrivă. Acţiunile marinei militare ruse în Marea de Azov sunt, deci, efect al politicii de extindere a controlului şi creştere a presiunii asupra Ucrainei.

Principalele schimbări sunt militarizarea Mării de Azov, anexarea Crimeii - considerată de Putin teritoriu rus - şi construcţia podului peste strâmtoarea Kerci. Cele trei acţiuni au transformat Marea de Azov într-o mare internă rusă şi au blocat comerţul şi transportul navelor ucrainene prin strâmtoare în Marea Neagră, sufocând porturile, cu precădere Mariupol, şi cauzând pierderi enorme Ucrainei, care trebuie să redirecţioneze traficul de mărfuri către portul Odessa, singurul port care i-a mai rămas la marea deschisă, Marea Neagră de această dată, şi spre oceanul planetar.

Statutul Mării de Azov este unul incert şi ambiguu, Rusia folosind această ambiguitate pentru a purta războiul hibrid de ocupare a Mării de Azov. Astfel, în 2003, Rusia şi Ucraina au trecut printr-o criză, atunci când Rusia a încercat legarea artificială a teritoriului său de insula Tuzla, aflată în strâmtoarea Kerci, pentru a creşte dimensiunea litoralului, a bloca şi redirecţiona traficul prin strâmtoare şi a acapara mai mult teritoriu la delimitare. Cu această ocazie, cele două părţi au semnat un acord prin care Marea de Azov e declarată mare internă a Rusiei şi Ucrainei, iar frontiera dintre cele două state urma să fie stabilită în viitor. Negocierile nu au dus la nici un rezultat, miza fiind şenalul navigabil prin Kerci, care prin configuraţia de atunci aparţinea Ucrainei, şi resurse petroliere off shore.

Nefiind vorba despre o mare propriu-zisă, în acest caz, în urma acordului, nu s-ar aplica automat Legea mării, Convenţia UNCLOS a Naţiunilor Unite, nici delimitarea din dreptul internaţional, ci voinţa părţilor. Ucraina şi Rusia fiind în război, e vorba de legea celui mai puternic şi dominant. Rezultatul este unul dezastruos: Rusia a transformat Marea de Azov, după anexarea Crimeii şi construcţia podului, în propria sa mare internă. Iar acest fapt se traduce prin blocarea traficului, oprirea navelor comerciale ucrainene, controlarea şi arestarea lor, eventual confiscarea mărfurilor, organizarea de exerciţii militare în apropierea coastelor ucrainene, cu blocarea traficului, practic blocarea deplină a navigaţiei ucrainene pe Marea de Azov.

La aceste aspecte putem adăuga abuzurile ce rezultă din traversarea strâmtorii Kerci, azi complet sub controlul Rusiei. Traficul este oprit la bunul plac al autorităţilor ruse, din diferite motive, iar strâmtoarea nu mai funcţionează ca un spaţiu utilizabil de către ambele părţi, în timp ce şenalul navigabil a fost confiscat complet de ruşi care determină ce, când şi cum poate ieşi prin strâmtoare.

Acţiunile militare agresive din Marea de Azov au transformat marea de facto iar Rusia dispune discreţionar de tot, valorificând ambiguitatea statutului şi lipsa de demarcare a frontierei, având chiar pretenţii acum, după anexarea Crimeii, la cvasitotalitatea mării şi la impunerea regulilor de trafic. În plus continuă provocările militare şi subminarea intereselor economice, navale şi militare ale Ucrainei. Practic, Ucraina pierde complet ieşirea la Marea de Azov, care se reduce cel mult la o zonă de agrement de lângă litoral.

Abordarea ucraineană a fost moderată, ba chiar Kievul e copleşit de problemele curente, ale abuzurilor drepturilor omului în Crimeea şi ale morţilor şi răniţilor în operaţiunile militare din Donbas, pentru a mai putea transmite mesajul agresiunii hibride pe care o suferă în Marea de Azov. Mai mult, cum a fost reluată relaţia occidentului european cu Rusia, preocuparea majoră rămâne Nord Stream II şi întreruperea tranzitului gazului rus prin Ucraina, respectiv perspectiva de suspendare a sancţiunilor asupra Rusiei, propunere reluată de noul guvern italian.

Din perspectivă militară, Ucraina nu are suficiente capabilităţi pentru a crea măcar o descurajare credibilă a Rusiei pe dimensiune maritimă chiar şi numai la nivelul navelor aflate în Marea de Azov, nu mai vorbim despre cele din Novorossisk sau din Crimeea. Formula unei flote minuscule de intervenţie trebuie schimbată, iar perspectiva credibilă este cea a unor platforme navale majore, suficient de bine dotate pentru a fi înarmate, a reprezenta o descurajare a navelor ruse şi a fi utilizate şi în Marea Neagră, dacă nu şi în Mediterană. Una din multe priorităţi pentru viitor ale Kievului.

Se întrevede sfârşitul? Un Putin obosit, cu o partitură slabă, în show-ul anual de întrebări cu telespectatorii

Spectacolul anual al lui Vladimir Putin, de întrebări şi răspunsuri de la telespectatori “în direct”, pregătit din 2001 pentru a-l arăta pe liderul rus ca un apărător al posturii internaţionale a Rusiei şi om care soluţionează problemele interne ale Rusiei, sesizare de telespectatori, a avut un curs complet neaşteptat în acest an. Mai întâi că nu a mai fost public live, iar întrebările însele au fost adresate de moderatori, citite de pe ecranele unde apăreau după ce erau selectate „aleatoriu” - din peste două milioane de întrebări anul acesta, potrivit postului public. Apoi, pentru că montajul şi partitura lui Vladimir Putin a fost slabă, neconvingătoare, cu reacţii neaşteptate, fără umor şi fără amplitudinea charismatică ce-l caracteriza odinioară pe liderul rus.

Nu este prima oară când încep să se vadă slăbiciunile liderului rus, de 18 ani omul puternic al regimului, aflat acum la al patrulea mandat de Preşedinte al Federaţiei Ruse. Fără contracandidat, practic, în campania pentru alegerile prezidenţiale din 17 martie, a avut un show similar, în care elocinţa şi tăioşenia, spiritul combativ şi reacţiile spontane, ba chiar şi umorul, chiar planificat, s-au regăsit în foarte mică măsură, şi am văzut un Putin tern, plictisit, care s-a chinuit cu greu să reţină atenţia publicului, şi care a folosit în premieră animaţie şi montaje de filme pentru a mai anima prezentarea sa. Altădată el trecea lesne sticla şi charisma sa naturală îl făcea simplu de prizat de către publicul său.

În întreaga seară, nu au lipsit răspunsurile tăioase, pregătite, pentru a contracara postura internaţională defavorabilă şi izolată a Rusiei şi problemele sale. Fireşte că temele complicate au fost evitate – dopingul echipelor ruse, epurarea etnică a tătarilor şi ucrainenilor din Crimeea, atacurile cu armă chimică din Siria ale lui Assad, doborârea zborului MH 17 în Donbas, în iulie 2014 sau moartea masivă a militarilor voluntari din firmele private în Siria, şi asta contrar legii şi subiect extrem de controversat. În schimb, a rămas învinovăţirea Vestului de toate relele pământului şi pasarea către acesta a vinei pentru diferitele componente şi intervenţii militare ale Rusiei. Şi răspunsurile au trădat anumite elemente strategice pregătite de către establishment-ul rus şi de consilierii lui Putin.

Astfel, poate cea mai clară şi importantă problemă a fost relevată de către Vladimir Putin când a vorbit despre postura Rusiei în securitatea Europei. Putin a acuzat încă o dată SUA pentru retragerea din Tratatul rachetelor anti-balistice, în 2002, şi de tentativa de a strica echilibrul strategic – celebra dispută a anti-rachetelor amplasate şi scutului pe care Rusia doreşte să-l considere echivalent în „echilibrul terorii” cu rachetele ofensive, chiar dacă ele sunt strict defensive. Şi dacă acest subiect era cunoscut, nu la fel de clar era nivelul de ambiţie al Rusiei lui Putin în cazul unui Mare Târg pe care doreşte să-l obţină cu SUA pe tema securităţii europene, din care azi este exclus şi unde ar dori să revină, şi implicat în măsură similară cu Washingtonul. Fără să întrebe şi europenii dacă-şi doresc aşa ceva.

De data aceasta, Vladimir Putin a susţinut că trebuie negociat un nou sistem de securitate european – care ar urma să-l înlocuiască pe cel din 1975, de la Helsinki, al CSCE-OSCE – pentru a răspunde acţiunii americane de subminare a parităţii strategice ruso-americane. Despre ieşirea unilaterală din Tratatul Forţelor Convenţionale în Europa, în 2007, nici un cuvânt. În acelaşi context, Putin a ameninţat cu al Treilea Război Mondial care, dacă vine, va distruge civilizaţia. Avem, deci, de a face cu o ameninţare cu războiul nuclear pe tărâm european, dacă SUA nu fac ce-şi doreşte liderul de la Kremlin. El susţine că acţiunea are loc pentru că Rusia devine tot mai puternică şi mai competitivă, lăudându-se cu celebrele rachete supersonice Sarmat care nu au zburat niciodată hipersonic, chiar dacă au fost prezentate ca operaţionale în campania sa prezidenţială.

Dacă în cazul Siriei a revenit la realitatea menţinerii trupelor ruse pe teren atât timp cât produc avantaje în atingerea intereselor Rusiei – deşi declarase retragerea lor de două ori, la interval de un an – Vladimir Putin a mai avut o referire la noile tarife comerciale ale lui Trump care ar trebui să fie învăţătură de minte europenilor. În fine, întrebat dacă poate spune o glumă, a avut cea mai neinspirată reacţie, făcând referire la rapoartele pe care le citeşte şi care arată pe de o parte ingerinţa în alegerile americane favorizându-l pe Donald Trump, pe de altă parte faptul că acelaşi Trump ar impinge Europa spre Rusia, o situaţie considerată non-sens logic de către Putin. Cam atât au realizat creatorii scenariului în materie de glumă, făcută să înveselească publicul şi să-l facă simpatic şi popular pe Putin.

Spectacolul nu s-a încheiat până când Putin nu a lansat şi un avertisment răutăcios la adresa Ucrainei, să nu care cumva să atace separatiştii pro-ruşi  din Estul Ucrainei cu ocazia campionatului Mondial de Fotbal din Rusia. El a spus că speră să nu fie provocări, altfel ar fi consecinţe serioase pentru Ucraina. Un semn că stă cu ochii pe situaţia din Donbas şi continuă loviturile de fake news pas cu pas. În plus, tot pentru istorie, întrebat ce l-ar învăţa pe nepotul său, a spus că să nu mintă. Afirmaţia pare cu adevărat nepotrivită într-un show în care 30% a fost denaturarea faptelor, 50% interpretări ostentative şi propagandă iar până la 80% fapte decupate din realitate pentru a recrea imaginea pe care Putin şi-o doreşte despre sine şi Rusia în lume.

Propunerea de reprimire a Rusiei în G7, un tertip de imagine al lui Trump

Donald Trump şi-a construit şi ultimul summit G7 tot pe considerente de imagine. Ştiind că va fi pus la colţ de către celelalte state pentru multe din punctele în discuţie, Donald Trump s-a retras de la lucrări înaintea dezbaterilor despre încălzirea globală şi emisiile de carbon, dar după momentul în care Emmanuel Macron a ameninţat cu un G6 restrâns, deci o lume cu SUA izolată pentru opţiunea sa de a ieşi din acordurile de liber schimb, promovate de cele 7 state cele mai industrializate.

Pentru că ştia succesiunea momentelor şi pentru că dorea să menţină prim planul, Donald Trump a urcat în avionul spre Quebec după ce a dat declaraţia bombă: el a afirmat că susţine şi propune intrarea/revenirea Rusiei în G7. Ştirea a făcut înconjurul lumii şi a ocultat mediatic şi imagologic ceea ce s-a întâmplat în cadrul reuniunii. Singura ştire care a mai răzbătut ulterior a fost propunerea lui Emmanuel Macron de izolare a SUA, după impunerea taxelor la aluminiu şi oţel şi ameninţarea cu taxe pe piaţa automobilelor. Dar şi aici Trump a avut conceput un răspuns caracteristic.

Preşedintele SUA a declarat că ţara sa nu va mai fi "puşculiţa din care fură toată lumea", liderul de la Casa Albă ameninţând ţările aliate cu întreruperea relaţiilor comerciale dacă nu opresc practicile incorecte. Deci din nou o formulare surpriză, cu impact mediatic major, care a şocat şi făcut titluri şi audienţe, acoperind restul declaraţiilor din summit, şi asta înainte chiar ca summitul G7 să se fi încheiat. Mai mult, Donald Trump a scos SUA din disputa privind plata pentru securitate şi din cea referitoare la echilibrarea schimburilor între state şi a împins-o în spaţiul comerţului incorect şi competiţiei neloiale, principii pe care atât G7 cât şi Organizaţia Mondială a Comerţului le apără.

Mai mult, el s-a declarat campion al perspectivei eliminării totale a taxelor vamale la bunuri şi servicii în întreaga lume, pentru crearea unui spaţiu de comerţ liber, eliminarea tuturor barierelor comerciale urmând să fie "obiectivul final" al demersului. Însă preşedintele SUA a denunţat ceea ce a numit taxele "ridicole şi inacceptabile" impuse produselor americane şi a promis că le va contracara.

"Aceste practici vor înceta. Altfel, vom înceta relaţiile comerciale cu acele ţări. Iar aceasta este o reacţie foarte profitabilă, dacă ajungem la ea. Noi suntem acum ca o puşculiţă din care fură toată lumea, iar acest lucru se va încheia", a insistat liderul de la Casa Albă. Preşedintele Trump a argumentat că Statele Unite sunt tratate inadecvat, prin impunerea de bariere comerciale. Washingtonul va riposta la eventuale contramăsuri comerciale aplicate de parteneri. Ca de obicei, la încheierea conferinţei, Trump a susţinut că discuţiile au fost foarte bune, deci a închis orice conflict lansat de declaraţiile sale belicoase, după obiceiul său, pentru a evita problemele de imagine la sosirea în ţară şi totodată, dovedind că s-a luptat pentru interesele americane.

Întrebarea rămâne: poate Donald Trump să facă mişcări bruşte pentru a readuce în prim plan Rusia lui Putin, a o scoate din izolare şi a face acorduri profitabile, aşa cum a promis în campanie? E acest subiect unul de actualitate? G7 a respins readucerea Rusiei, iar Moscova însăşi a afirmat, mândră, că nu e interesată să revină pentru a împlini formatul G8. Deci Donald Trump ştia că e o afirmaţie fără sorţi de izbândă. Totuşi ar putea el să se mişte spre Putin?

O întâlnire bilaterală a fost anunţată ca urmând să aibă loc “în curând”, dar lucrul acesta l-a spus Trump în martie. Între timp, au existat multiple ocazii şi afirmaţii clare că Preşedintele SUA nu are în agendă o întâlnire cu Vladimir Putin. Au trecut şi alegerile din 17 martie pentru Putin, o formalitate, au trecut şi alte episoade contondente – Skripal, ingerinţa în Siria, votul din Consiliul de Securitate pe propunerea rusă de sancţionare a intervenţiei americano-britanice asupra programului chimic sirian, tentativa de a deraia negocierile americano-nord coreene şi de a se insinua la masa tratavivelor – şi nici un pas nu a fost făcut spre o reîntâlnire.

Şi e normal. Donald Trump, acceptând că ar dori sincer reconcilierea cu Putin şi că ar accepta un Mare Târg pentru securitatea Europei, e totuşi ţinut captiv de la începutul mandatului de către consilieri, de către Congres – care i-a retras şi posibilitatea de a uşura sancţiunile, într-un vot bipartisan copleşitor – de către instituţiile americane, de către publicul american care nu i-ar ierta un asemenea pas. În plus, mai există acea investigaţie tot mai aproape de preşedinte şi deja în familia sa privind angajamentele nepotrivite din campanie în relaţia cu Rusia şi malversaţiuni financiare cu banii lui Putin. Deci subiectul e închis pentru următorii circa doi ani, când campania electorală de realegere va trebui să aibă şi o componentă pe această temă, a relaţiei cu Rusia.