Iar asemenea înfruntări au existat deja odată ce, după cei 200, alte voci spun 600 de mercenari ruşi de la Wagner, împreună cu forţele speciale ale GRU au fost ucişi în timpul unor tentative de a ataca o zonă controlată de Forţele Democratice Siriene, kurdo-arabe, sub coordonarea trupelor SUA, alţi 4-7 soldaţi, de data asta din forţele speciale ruse, au fost ucişi. Sursele diferite vin de la diferenţele între datele oficiale ale Armatei Ruse şi Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului, o organizaţiei non-guvernamentală cu sediul la Londra care are surse pe întreaga suprafaţă a Siriei.

Bătălia pentru Siria şi-a consumat câteva episoade. Intervenţia de anul trecut a trupelor SUA cu rachete Tomahawk, atacurile chimice din acest an, distrugerea capabilităţilor din lanţul armelor chimice siriene – depozite, rachete, aerodromuri şi laboratoare de cercetare – tot de către trupele SUA, decredibilizarea Rusiei şi delegitimarea sa în Siria după respingerea a cel puţin 6 rezoluţii ale Consiliului de Securitate privind atacurile chimice ale lui Assad, respingerea planului de pace occidental pentru Siria (al patrulea în fapt) plus respingerea ruşinoasă şi costisitoare a propunerii de rezoluţie rusă pentru condamnarea atacurilor anglo-americane asupra programului militar chimic al lui Al Assad, soldat cu doar 3 voturi pentru în Consiliul de Securitate şi 8 împotrivă, cu Kazahstanul printre cele 4 abţineri, toate arată încleştarea asupra Siriei şi conştientizarea că acolo se dă bătălia.

Nu e mai puţin adevărat că SUA a încercat mutarea greutăţii chiar pe conflictul israeliano-arab, prin gestul mutării ambasadei şi lansarea unui plan de pace încă neprecizat, prin crearea unui avantaj moral care să domine convorbirile, cu o autoritate palestiniană slabă şi un Israel dependent şi complet dator SUA după ultimul gest. Probabil că finalul Ramadanului va aduce în prim plan acest plan susţinut de statele arabe Sunnite, care pot crea avantaje, dar nu reechilibra chestiunea militară, care se dispută în Siria.

Mai mult, pe table de şah din Siria, SUA a găsit nişa pentru a relansa raportul de forţe şi a văduvi Rusia şi regimul Bashar al Assad de principalele forţe de pe teren, miliţiile şiite şi forţele iraniene Al Quds. Pe presiunea generală determinate de retragerea din Acordul Nuclear, JCPOA, pe teren în Siria Iranul şi forţele sale interpuse au devenit ţinta. Nu-i vorba, pe înţelegerea sa punctuală cu Rusia, Israelul bombardează şi elimină constant ţinte şi baze iraniene şi şiite, armament, transferuri de rachete şi alte acţiuni. Rusia nu poate face nimic, iar orice gest aduce intervenţia anunţată deja a SUA, care abia aşteaptă să aibă un duşman iranian, de data aceasta în Siria, nu pe propriul său teritoriu, fapt ce-i permite o victorie militară directă şi reaşezarea raportului de forţe.

Cine va ajunge primul la liman, Rusia cu marele târg şi îmbunătăţirea situaţiei tehnologice şi economice sau SUA, cu avantajele directe obţinute în Orientul Mijlociu, prin politica de forţă a lui Donald Trump, care-I vor asigura al doilea mandat.

Dacă Rusia lui Putin aştepta întâlnirea cu Trump pentru un Mare Târg, în care să valorifice avantajele sale de pe teren, din Siria, astăzi o asemenea perspectivă e îndepărtată, iar vizitele lui Macron şi Merkel la Putin, ca şi a lui Bashar al Assad şi liderilor iranieni nu fac decât titlurile de primă pagină după realegerea Ţarului, nicidecum nu dau consistenţă negocierilor. Ba mai mult, atât doamna Merkel, cât şi Emmanuel Macron au marcat public faptul că dincolo de certurile în familie şi divergenţele de abordare, SUA rămâne partenerul privilegiat al Europei, şi nu Rusia, mai mult, poziţiile agresive ale Rusiei în cazul intervenţiei în alegeri, atacului asupra lui Serghei Skripal la Londra şi ingerinţelor în statele europene independente pentru a genera disensiuni nu au cum să determine o schimbare de cap compas.

Din contra, se aşteaptă un nou val de sancţiuni pe tema Skripal şi doborârii aeronavei MH 17 chiar în iulie, la nivel european. Rusia rămâne tot singură şi în Orientul Mijlociu, şi în interpretarea sa asupra acordurilor de la Minsk, izolată în chestiunea soluţiei pentru Coreea de Nord în care a dorit să interfereze, la un moment dat, măcar pentru a strica aşezările de pe teren, inexistentă în disputele sino-americane din Marea Chinei de Est şi Sud şi cu resursele economice tot mai împuţinate. Cine va ajunge primul la liman, Rusia cu marele târg şi îmbunătăţirea situaţiei tehnologice şi economice – a ieşit public că celebra rachetă supersonică anunţată de Putin nu a zburat niciodată mai mult de 35 km şi nu a trecut niciodată la combustibilul pentru zborul hipersonic – sau SUA, cu avantajele directe obţinute în Orientul Mijlociu, prin politica de forţă a lui Donald Trump, care-I vor asigura al doilea mandat.

Drumul spre al doilea Mandat Trump: o soluţie americană la Afacerea Iran

Noul Secretar de Stat al SUA, Mike Pompeo, a susţinut luni, 21 mai, un discurs la Heritage Foundation, în care a prezentat dosarul iranian şi modul în care administraţia Trump priveşte situaţia din Iran şi retragerea din JCPOA - Joint Comprehensive Plan of Action, acordul nuclear cu Iranul. Prezentarea a dezvăluit şi un mod de gândire, dar şi un plan strategic pentru construcţia intrării în cel de-al doilea mandat Trump, cu două variante: fie soluţionarea unor cazuri mari, teme şi dosare precum Orientul Mijlociu – pacea israeliano-palestiniană, crearea statului palestinian – dosarul nord-coreean – renunţarea verificabilă la programul nuclear şi balistic – dosarul iranian – încheierea unui nou acord care să facă verificabil şi perpetuu angajamentul pentru blocarea programului nuclear, stoparea testelor şi accesului la tehnologia rachetelor balistice, implicarea în Orientul Mijlociu şi exportul de control, putere, influenţă şi instabilitate, pe linie şiită – sau dosarul sirian, care pentru SUA trece tot prin soluţionarea dosarului iranian; fie crearea unui duşman, a unei ţinte, a unui scop al acţiunii americane în regiune care justifică la nivel legal şi moral acţiunile militare şi implicarea în beneficiul securităţii poporului american, al aliaţilor din regiune dar şi al poporului iranian, subminat, spoliat de resurse şi oprimat de către conducătorii săi extremişti.

Secretarul de Stat al SUA a făcut şi o listă de acţiuni şi aşteptări ale SUA de la partea iraniană, în comportamentul său agresiv şi destabilizator în regiune, cu 12 solicitări fundamentale.

Mike Pompeo a făcut, de fapt, un rechizitoriu complet al Republicii Islamice Iran, cu toate acţiunile sale la nivel regional şi global, cu operaţiunile acoperite – militare, spionaj, asasinate, operaţiuni economice de finanţare şi îmbogăţire a liderilor – atacând cu preponderenţă Garda Revoluţionară Iraniană, forţa Al Quds, organizaţii interne şi teroriste precum IRGC – Corpul Gardienilor Revoluţiei Islamice, Hezollahul libanez, Hamas şi miliţiile Houthi din Yemen. Şi pentru că atacul trebuia să aibă un nume, duşmanul nominal este Qasem Soleimani, şeful trupelor Al Quds, responsabile de misiunile externe în cadrul gardienilor revoluţiei islamice iraniene. Dar şi liderii iranieni moderaţi, preşedintele Rouhani şi ministrul de Externe Zarif, sunt consideraţi responsabili de situaţia curentă, pe care o acoperă.

Secretarul de Stat al SUA a făcut şi o listă de acţiuni şi aşteptări ale SUA de la partea iraniană, în comportamentul său agresiv şi destabilizator în regiune, cu 12 solicitări fundamentale: să declare la IAEA - agenţia specializată pentru energie atomică - toate componentele programului său nuclear, care există, despre care a minţit, şi care a fost expusă de acţiunea Mossad prezentată de premierul Netanyahu; renunţarea la programul nuclear pentru totdeauna; încheierea îmbogăţirii uraniului şi reprocesării plutoniului, inclusiv închiderea reactorului de apă grea; acces al inspectorilor AIEA fără restricţii la toate siturile şi pe întreg teritoriul iranian, în orice moment; încetarea proliferării rachetelor balistice către state şi proxy din regiune şi încetarea dezvoltării rachetelor balistice; eliberarea cetăţenilor americani aflaţi încă în custodie, unii de 11 ani, dar şi cetăţenii aliaţilor, deţinuţi pe baza unor acuzaţii false şi neprobate vreodată; să nu mai susţină grupările teroriste, inclusiv Hezbollah, Hamas şi Jihadul Islamic palestinian; respectarea suveranităţii guvernului irakian şi dezarmarea miliţiilor şiite; încheierea sprijinelor pentru militia Al Houti din Yemen; retragerea tuturor categoriilor de forţe şi intermediari din Siria; să înceteze susţinerea talibanilor în Afganistan şi găzduirea liderilor Al Qaeda, care trebuie deferiţi justiţiei; încheierea susţinerii de către forţa Al Quds a grupărilor teroriste şi destabilizărilor la scară globală; încetarea ameninţării la adresa vecinilor săi, inclusive Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, a ameninţărilor cu distrugerea statului Israel, a blocării libertăţii de circulaţie maritime şi a lansării atacurilor cibernetice destructive.

În contrapartidă, SUA va ridica toate sancţiunile, va sprijini dezvoltarea economică şi transferul de tehnologie şi primirea Iranului între naţiunile lumii responsabile şi frecventabile. Fireşte că evoluţia vizând kleptocraţia iraniană şi libertăţile individuale, cu precădere a femeilor, manifestate prin proteste repetate chiar şi în Iran şi reprimate prin sute de arestări şi zeci de oameni ucişi, trebuie să înceteze.

The Guardian a remarcat din tot discursul o referire la asasinatele produse de Al Quds în Europa, fiind vizaţi, cu precădere, dizidenţi iranieni. Aici dubiile sunt mari şi experţii ziarului nu au reuşit să identifice cazurile în discuţie, cele recente la care s-ar face referire. Alte precizări nu au venit nici de la purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat.

Dacă Iranul alege să revină programul nuclear, SUA are variante şi în această direcţie, asigură Pompeo.

Pe de altă parte, Secretarul de Stat Mike Pompeo a subliniat că abordarea SUA este profund diplomatică, aşa cum a făcut-o şi în cazul Coreei de Nord, un bun exemplu pentru a convinge Iranul. Deschiderea şi dorinţa e de a rezolva problemele şi marile dosare definitiv şi complet, pe baza unor abordări diplomatice, în forma exprimată sincer şi deschis de către Preşedintele Trump. Chiar dacă e vorba despre adversari vechi, cu state lungi de plată şi dosare complexe. Însă această soluţionare şi dorinţă de a negocia şi de a rezolva problemele pe cale diplomatică este însoţită de „campanii de presiune dureroase care reflectă angajamentul SUA de a rezolva definitiv aceste dosare“. Iar dacă Iranul alege să revină programul nuclear, SUA are variante şi în această direcţie, asigură Pompeo, care a spus că nu va dezvălui elementele în această direcţie, doar că trebuie să se ştie clar că nu e joacă, nu e vorba despre abordări naive sau de wishfull thinking pentru a se păcăli singuri, cum a făcut-o preşedintele Obama, ci e vorba despre soluţii dure, directe şi clare, cu scopul de a obţine revenirea la masa tratativelor a celui în cauză. Revenire la liniile clare, dar rezonabile a unei Pax Americana în Iran şi în lume.


Bashar al-Assad şi Vladimir Putin EPA-EFE/MICHAEL KLIMENTYEV/SPUTNIK/KREMLIN POOL

Rusia lui Putin: Totul pentru Assad, totul pentru menţinerea colonizării militare a Siriei

Rusia este direct interesată în menţinerea situaţiei prezente în Siria, cu precădere a dominaţiei transformate în colonizare militară şi dominaţie economică absolută. Orice schimbare de regim ar veni şi mai ales eliminarea lui Bashar al Assad ar aduce costuri majore şi pierderi substanţiale intervenţiei şi investiţiei sale în Siria. Şi pentru asta e decisă să facă tot ce e necesar pentru a interzice pătrunderea intervenţiei şi investiţiilor occidentale de reconstrucţie în Siria, sau oricăror dependenţe ale regimului de la Damasc prezent şi viitor de Occident, Israel şi SUA în egală măsură cu interesele europene, cu precădere cele franceze evidente.

Situaţia de pe teren arată astfel: 500.000 de vieţi pierdute în mai bine de 7 ani de război civil plus intervenţie internaţională, schimbarea trendului războiului după intervenţia din septembrie 2015 a Rusiei cu trupe regulate şi paramilitari, pretinşi voluntari şi mercenari tip Wagner, lupta cu opoziţia de toate culorile, cu precădere cu Armata Siriană Liberă, pe motiv că există în interior grupări teroriste, jihadiste, fie asociate Al Qaeda, fie din raţiunea că luptă cu regimul Assad, cu puţin interes pentru Daesh - Stat Islamic până de curând.

Totul a fost o luptă cu adversarii lui Al Assad distruşi pas cu pas, cu perspectiva de a recâştiga teritoriul, măcar cel al jumătăţii „Siriei Utile“, cu Damascul, rafinăriile de petrol şi ieşirea la Mediterana de Est.

Încă din 2005, Rusia livrează echipament militar de vârf Siriei, îşi protejează baza de la Tartus/Latakia şi a desfăşurat numeroase alte baze la nivel naţional, cu acorduri de extrateritorialitate pe care Hafez al Assad nu le semnase niciodată, a anulat 73% din datoria Siriei faţă de Rusia, de 13,4 miliarde de dolari, în 2005, la afacerea cu armament, şi a investit 3,5 miliarde dolari în economia siriană atunci. Astăzi interesele directe vizează reconstrucţia şi companiile ruse au exclusivitate deja pe reconstrucţie, petrol, gaz şi explorarea off shore-ului Mediteranei. Bani şi interese toate obţinute prin sângele represiunilor faţă de revoltaţi şi prin blocarea perspectivei democratice care ar aduce la Damasc forţele sunnite şi schimbarea de regim. Chiar cu riscul partiţionării Siriei pe zone de influenţă sau într-o formă confederativă de facto, dincolo de abordările Constituţiei propuse în format trilateral – Rusia-Iran-Turcia, cu nemulţumirea deplină a Turciei pentru zona semi-autonomă kurdă.

Rusia a blocat 4 rezoluţii privind planuri de pace în Consiliul de Securitate, ultima după atacul cu arme chimice şi intervenţia anglo-americană asupra lanţului de producţie al armelor chimice din Siria. Peste 12 rezoluţii în Consiliul de Securitate au primit veto-ul Rusiei, uneori alături de cel chinez. Cât despre lupta sa cu Daesh-Stat Islamic, loviturile sale justificate de această perspectivă băteau la 150-200 km de cea mai apropiată pungă cunoscută de luptători ISIS.

De fapt, totul a fost o luptă cu adversarii lui Al Assad distruşi pas cu pas, cu perspectiva de a recâştiga teritoriul, măcar cel al jumătăţii „Siriei Utile“, cu Damascul, rafinăriile de petrol şi ieşirea la Mediterana de Est. În 2016, un studiu al Comitetului sirian pentru drepturile omului arăta că cel puţin 1690 de civili au fost spulberaţi în atacurile ruse cu rachete din perioada 30 septembrie-31 decembrie 2015. Cea mai gravă distrugere umană rămâne totuşi atacul asupra Alepului, în 2016. În 22 mai, aceeaşi sursă vorbea despre cel puţin 6113 civili documentaţi ca victime ale acţiunilor militare ale Rusiei în Siria, de la intervenţia din 2015.

Iar atacurile continuă şi victimele se acumulează. Şi nu vorbim aici despre strămutaţi intern sau refugiaţi, majoritatea sunniţi, alungaţi printr-o adevărată epurare sectară din aria controlată de Assad şi de Rusia. Spre comparaţie, ONU a lansat o investigaţie în care coaliţia condusă de SUA este acuzată de uciderea a 150 rezidenţi în al-Badiya, lângă Raqqa, în cadrul unei lovituri asupra unei şcoli suspectate ca fiind comandament al Stat Islamic.

Rusia forţează formula de semicolonizare militară şi economică asumată prin acordurile de la salvarea lui Assad. În schimb, ura şi revolta populaţiei există tăcută şi în zona aflată sub controlul lui Assad şi Rusia ştie că trebuie să facă faţă şi acestei realităţi. Deşi clamează unitatea Siriei, ea e conştientă că partea kurdă e în afara controlului său, chiar dacă kurzii, susţinuţi de americani, pot fi o componentă a unei confederaţii de facto în Siria, iar la retragerea SUA din regiune, pot intra chiar în negocieri cu Assad. În plus, zona ocupată de Turcia şi Armata Siriană Liberă a sa poate constitui o a treia componentă, menţinută la Vest de Eufrat pentru a bloca temerile Turciei privind continuumul kurd la graniţa sa sudică.

Până nu se modifică situaţia de pe teren în defavoarea lui Assad şi nu există o retragere a acestuia, perspectiva păcii este în ceaţă şi războiul continuă. Cât mai are Rusia resurse.

Pe de altă parte, calculele sunt afectate în mod substanţial de ciocnirile directe între trupele ruse şi cele ale Forţelor Democratice Siriene, majoritar kurde şi cele americane, soldate cu pierderi masive, dar mai ales de autoasumarea de către SUA a reacţiei şi sancţiunii oricăror atacuri chimice sau de revenirea ori de câte ori e nevoie, şi de distrugerile chirurgicale ale Israelului la adresa transferurilor de arme între Iran, trupele sale de pe teren şi miliţiile şiiite, cu precădere Hezbollah. Conturarea Iranului ca duşman pe teritoriul sirian, cu eliminarea miliţiilor pro-iraniene de toate provenienţele – şiiţi irakieni, Hazbollahul libanez pro-iranian, forţa Al Quds a Gardienilor Revoluţiei Islamice iraniene şi alte grupări - poate deveni o problemă pentru Rusia, pentru că acestea reprezintă actuala carne de tun de pe teren. Acţiunea constantă de eliminare a acestor componente de pe teren vitregesc armata siriană majoritar allawită, sub controlul lui Al Assad, ca şi trupele de voluntari ruşi de un sprijin major şi fragilizează poziţia lor în perspectiva oricărui acord de pace, care nu le va fi acordat prea repede, după respingerea prin veto a variantelor occidentale – SUA, statele europene, Arabia saudită şi aliaţii sunniţi, chiar Turcia versus formula Rusia-Iran-Turcia. Până nu se modifică situaţia de pe teren în defavoarea lui Assad şi nu există o retragere a acestuia, perspectiva păcii este în ceaţă şi războiul continuă. Cât mai are Rusia resurse.