Atenţie, se deschid uşile: urmează staţia China, pe ambele părţi!

Când stăm în întuneric o perioadă, ne imaginăm că lumina, atunci când va reveni, va fi altfel decât o ştiam. Când suntem îngenuncheaţi prin cine ştie ce întâmplare a sorţii, ni se pare că, atunci când vom vedea limanul,  vom începe un nou curs al vieţii, vom fi altfel, actele noastre vor avea un sens neaşteptat, neştiut până acum.

Criza aceasta pare a fi momentul unui bilanţ al unei aşezări trecute şi prezente a lumii şi începutul unei noi ordini internaţionale.

Cel puţin aşa pare dacă te scufunzi în marea de informaţii şi predicţii care te înconjoară şi care pare atât de reală şi de veridică pentru că este la fel de ireală şi de necrezut ca întâmplarea în care ne aflăm.

Din care apare China.

Care a reuşit să gestioneze o criză ca nicio altă ţară, deşi noi am stat la gard şi ni s-a părut că  nu e conform cu drepturile omului, cu o societate modernă şi democratică. Şi e adevărat.

Care a şi găsit soluţii ca şi noi, restul, să trecem peste această răspântie, deşi modelul, vedeţi, nu e valabil, pentru că noi, din nou noi, nici în cele mai rele coşmaruri, nu am vrut doar un castron cu orez.

Care a trecut, şmechereşte, peste hopul minciunii iniţiale, când nu i-a venit să creadă ce i se întâmplă. Şi s-a transformat, peste noapte, în Moş Dao, cel care în loc de iepuraş de Paşte, ne oferă, sau ne vinde, depinde cum negociem, măşti de bumbac în trei straturi.

Nu-i vorbă, nici la noi, sau aiurea, liderii care trebuiau să creadă nu au crezut, doar că acum arată acuzator către oricine altcineva. Şi se înfăţişează pe cal alb şi ne cer, la ore de vârf, să-i credem în continuare.

Deci...

● China a fost mult timp partenerul ideal pentru marile companii internaţionale care au găsit un loc unde să nu-şi bată capul cu prea multă legislaţie a muncii, fără sindicate sâcâitoare, fără pretenţii de ”pachete sociale”. În timp ce investeau, sub umbra ocrotitoare a unui regim pe care îl criticau, statele vestice păstrau standardele democratice de acasă în mânecă;

● China , după izbucnirea crizei, a trecut, în decurs de o lună, de la ”statul în declin” la ”salvatorul în vreme de pandemie”. În timp ce Beijingul este ”liderul unic – cel care furnizează răspunsul”, SUA sunt pe procedură de avarie. ”Diplomaţia măştii” funcţionează din Grecia până în Peru, trecând prin Italia, Japonia, Irak, Serbia, Spania. Cine are telefon roşu, direct cu Beijingul, are prioritate. Cei care aveau probleme cu tehnologia 5G, cu Huawei, s-ar putea să se mai (răz)gândească o dată;

● China va folosi criza pentru a-şi promova propriul model, de stat şi de economie. Nu e clar dacă va încerca şi să exporte acest model sau dacă are nevoie doar de recunoaşterea globală a succesului acestuia. Nu e clar nici dacă va urma expansiunea sau reîntoarcerea în izolare. Ţara, imensă în resursă umană şi diferită în mentalitate organizaţională, îşi e suficientă sieşi. Căderea financiară a restului lumii ar putea bloca exporturile chineze şi obliga Beijingul să găsească soluţii în interior. E unul din scenarii;

● China deja produce aproape tot în domeniul farmaceutic. Dependenţa Vestului, a lumii, în general, faţă de medicamentele importate din China este mai mare decât în alte domenii. 80% din ingredientele necesare producţiei farmaceutice americane  provin din importuri din această direcţie. 370 de medicamente, considerate esenţiale de către OMS, depind de componente chineze. Relevarea acestei dependenţe a fost făcută public de nevoile combaterii crizei. Ce pârghie mai puternică la dispoziţia liderilor chinezi decât lanţurile de aprovizionare de care depinde sănătatea lumii!

● China poate folosi şi ”diplomaţia datoriilor”, iar statele care au făcut împrumuturi pentru a participa la Belt & Road Initiative (BRI), ”drumul mătăsii” în varianta Xi Jinping, vor simţi primele acest lucru. Nu vor fi singurele. Bugetele naţionale vor fi secătuite de ajutoarele sociale şi necesităţile re-pornirii economiilor. Pentru noi împrumuturi se vor uita la est. Suveranităţile naţionale ale unor state mai fragile financiar se vor disipa în faţa nevoii de bani. Modelul sri-lankez de pierdere a controlului infrastructurii portuare s-ar putea replica şi în alte părţi. O listă de potenţiale nume este deja publică: Djibouti, Tadjikistan, Kirghizstan, Laos, Maldive, Mongolia, Pakistan şi Muntenegru. O ţară NATO? Woops!

● China va utiliza contextul globalizării în folos propriu. Pentru statele vestice, democraţia nu mai este produs de export. Sunt alte necesităţi, mult mai presante. Pentru Beijing, tehnologiile nu mai sunt un handicap. Portavioanele stau în porturi, blocate de epidemiile de la bord. E o metaforă  a raportului de forţe, valabil timp de câteva săptămâni. Cel puţin la nivelul percepţiilor;

● China se va concentra în perioada post-criză pe relaţia cu SUA. Washingtonul a identificat de ceva vreme Beijingul drept principala sursă de îngrijorare, principala ameninţare. Cu siguranţă, la fel este şi în sens invers. China va încerca preluarea intersecţiilor de forţă prin care SUA domină lumea: alianţe militare, parteneriate regionale, pârghii financiar – economice, organizaţii internaţionale (ce ziceţi de conflictul dintre SUA şi OMS?), hub-uri tehnologice. În timp ce SUA ar putea încerca decuplarea de la unele dintre acestea, pe modelul izolaţionismului trecut, China poate acţiona în sens invers, avansând în locul lăsat liber;

● China acţionează pe principiul jocului de Go. Nu are nevoie de piese diferite, nu are nevoie de ierarhii complicate între acestea. Toate piesele sunt la fel, strategia este cea care le dă posibilităţi superioare. Aparent, toţi sunt pioni. Aparent, victoria trebuie calculată la sfârşit, nu apare la fel de clar ca la jocul de şah. Marea diferenţă este că sunt aproape imposibile remizele. Trebuie să existe întotdeauna un învingător şi trebuie să fie şi un învins.

Ni hao!