Atenţie, „modelul Siria“ este în faza pe hidrocarburi: ori la bal, ori la spital!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
blog

Se petrece ceva fabulos, la dimensiuni planetare. O aventură care este şi un pariu cu valenţe uriaşe pe care l-au demarat şi cu ale cărui rezultate au început deja să negocieze naţiunile care au avut informaţiile corecte asupra a ceea ce urma să se întâmple, având şi capacitatea de a construi o viziune proprie, mizând totul pe speranţele că oportunităţile deschise de dispariţia lumii bipolare vor deveni realitate.

Turcia a iniţiat acum un asemenea joc. Totodată interesant şi extrem de riscant, deoarece mizele nu sunt nici pe departe doar economice: implică valenţe geopolitice, militare, de securitate şi au potenţialul de a schimba sau construi noi alianţe regionale, continentale sau chiar globale. Are deja, chiar lângă noi, proiectul gigantic “Kanal Istanbul” care va schimba toate regulile şi echilibrele (comerciale, militare şi de securitate) din Marea Neagră, a inaugurat deja prima dintre cele două linii ale Turk Stream care aduce gazul rusesc înspre Europa, confirmând statutul de hub major energetic al Turciei.

Dar, pentru ambiţiile imperiale neo-otomane ale Turciei, semnificative mi se par marile sale proiecte africane. Sigur că vă duce gândul la acordul semnat cu Libia pentru exploatarea comună (dar şi securitzarea, la nevoie manu militari) a perimetrelor din Mediterană contestate violent de Grecia, Cipru, acţiune condamnată şi de Uniunea Europeană. Să vedem dacă Turcia va ceda, ceea ce, deocamdată, nu pare să fie deloc cazul, chiar dacă presiunilor internaţionale s-au adăugat acum şi Franţa şi Italia.

Poziţia UE a fost prezentată acum două zile de Josep Borrell, şeful diplomaţiei europene: “Toţi membrii comunităţii internaţionale trebuie să se abţină de la orice acţiune susceptibilă se reprezinte un atac la stabilitatea şi securitatea din regiune...Intenţia Turciei de a lansa noi activităţi de explorare şi foraj în ansamblul regiunii este ceva care, din nefericire, merge în sensul opus”.

Ce face Turcia? Spre stupefacţia multora, Erdogan anunţă lansare a două noi linii majore de acţiune. Prima este acceptarea, cum a declarat preşedintele turc, a invitaţiei făcute de Somalia pentru a începe demararea exploatărilor marine în zone cu rezerve majore de hidrocarburi.

Există o ofertă venită din Somalia. Ei au spus: “există petrol în zona marină. Aveţi acum operaţiunile pe care le faceţi cu Libia, dar le puteţi face şi aici. E foarte important pentru noi” În consecinţă, vom lua măsuri pentru a demara operaţiunile acolo – a declarat Erdogan. Semnalul este deosebit de important deoarece, exact ca în Libia, Turcia se poate angaja într-o zonă de contencios internaţional căci există o dispută frontalieră încrâncenată între Somalia şi Kenya care-şi dispută dreptul de proprietate asupra unei zone de aproximativ 100.000 km pătraţi din Oceanul Indian, acolo unde se află marile depozite de hidrocarburi. Somalia a adus cazul în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie pe 8 august 2014, dar nu există nici acum o decizie.

blog

Iar asta face ca autorităţile de la Mogadiscio (precum cele de la Tripoli) să poată negocia, cel mult, un acord pe teritorii contestate, situaţie care poate duce la surse de tensiune suplimentare într-o zonă unde deja există conflicte şi război civil.  Dar nu trebuie uitat că, în Somalia, Turcia are o situaţie privilegiat deoarece, după foametea din 2011, Ankara a constituit o sursă majoră de ajutor economic, a contribuit major la construcţia de drumuri şi a asigurat pregătirea militară a soldaţilor din armata naţională. Dar, dincolo de aceste considerente, vorbim despre una dintre cele mai importante noi implantări strategice din zona care asigură un posibil control al rutelor strategice comerciale şi militare dintre Oceanul Indian înspre Mediterana, securizând accesul pe această parte a Drumului maritim al Mătăsii, chiar lângă baza chineză de control de la Djibuti. Asta însemnând o consolidare suplimentară a unui coridor pe care Turcia l-ar putea avea prelungit în Etiopia, o lară unde este prezentă comercial al modul intensiv, de mult ani şi cu investiţii complexe. Şi s-ar putea, spun unele surse, ca oferta turcă să fie ceva mai extinsă, asigurând un control de securitate al viuitoarelor investiţii prin anihilarea primejdiei reprezentate de miliţiile Al Shabab, omniprezente ca factor de putere zona Somalia, Sudan, Etiopia şi Eritreea. Şi atunci, din punctul de vedere al Ankarei, riscul “se merită”.

blog

Cât de serioasă este iniţiativa Ankarei? Vom vedea imediat căci Erdogan îşi va începe acum un turneu în Africa , având în progrm ţări strategice precum Senegal, Gambia, Nigeria, Algeria şi, foarte posibil, Marocul. Întâmplător sau, câteva dintre aceste ţări sunt deţinătoare de mari rezerve de hidrocarburi şi, precum Senegalul, caută de mult parteneri pentru exploatare offshore, totul concomitent cu anunţurile repetate ale americanilor că vor părăsi Africa de vest. Poate Turcia să constituie un înlocuitor credibil?

Nu. Şi nu asta este ambiţia lui Erdogan.

Mesajul său este că aduce un alt tip de ofertă pentru ţările cu probleme din Africa. Are ambiţia de a fi primul jucător al lumii musulmane care să deţină o proiecţie de putere economică şi militară care să conteze în jocurile globale, în acest sens aliat pe noile trasee maritime ale Rusiei şi Turciei din Marea Neagră şi Mediterană şi din Oceanul Indian, poziţionându-se în zona strâmtorilor şi acceptând riscul implicării în conflicte internaţionale şi în luptele locale împotriva mafiilor jihadiste regionale. Să vedem ce va reuşi şi ce nu. Şi formând ce tip de alianţe africano-musulmane, un nou tip de putere articulată pe teritorii enorme şi, măcar unele dintre ele, cu bogăţii niciodată cunatificate în totalitate.

Dar, oricare ar fi soarta aventurii imperiale neo-otomană a lui Erdogan, aş vrea să nu uităm de pariul pierdut de România în zona africană. Noua bătălie este, cum se vede, concentrată pe dimensiunea supravieţuirii energetice, ţările africane caută cu disperare parteneri pentru că se dezvoltă fulgerător exploatări petroliere, terestre şi off-shore. Am fi putut fi acolo.

România a fost un actor important şi de mare tradiţie în industriile extractive în ţările africane, am întâlnit foarte mulţi decidenţi în domeniu care se pregătiseră în România şi făcuseră practică la “1 Mai” Ploieşti, întreprinderea rămasă acum doar amintire în cărţile de poveşti. România a proiectat şi construit rafinării exact în aceleaşi zone transformate acum în pieţe cuantificate în aur. Dar România nu a deţinut informaţiile de care a dispus Turcia şi, în consecinţă, nici nu şi-a construit o proprie viziune a dezvoltării strategice naţionale. Este evident, altfel cum ar fi ajuns la fier vechi un complex industrial care producea instalaţii de foraj terestru şi offshore şi rafinării pe care le instalau echipele noastre de specialişti în ţările care acum, doar mai aveam capacitatea asta, ne-ar fi proiectat în poziţia de actor relevant?

Întrebarea este dacă, văzând cum se joacă în jurul nostru şi pe ce mize, vom declanşa vreodată un proces real de definire a unei viziuni naţionale de dezvoltare. Chiar cu mize riscante, dar ce se poate să fie mai riscant decât băltirea în neputinţă şi rămânerea în stare de dependenţă faţă de cine va binevoi să ne facă oferte de supravieţuire?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite