Atenţie la ce se va întâmpla la graniţele de est ale României!

Grupul de contact trilateral pe problema Ucrainei s-a reunit la Minsk în cadrul preşedinţiei slovace a OSCE şi rezultatele sunt, oare de ce ar fi de mirare, exact în sensul celor decise între preşedinţii Macron şi Putin înainte de Summitul G7 de la Biarritz.

Imediat după reuniune, cancelariile de la Paris, Kiev, Berlin şi Moscova au anunţat că, din punctul lor de vedere, sunt „reunite“ acum şansele pentru organizarea unei întâlniri la nivel înalt între liderii celor patru ţări în vederea ajungerii la o reglementare a conflictului din Ucraina.

Dacă vă mai aduceţi aminte, Putin vorbea despre nişte pre-condiţii pentru a accepta reuniunea respectivă. Până în acest moment, nimeni nu era foarte sigur dacă acele condiţii, deja acceptate de trei dintre participanţii la „formatul Normandia“ (Germania, Rusia, Franţa şi Ucraina) vor fi acceptate integral şi de partea ucraineană. De aici şi sentimentul de uşurare care se degajă din comunicatul dat ieri publicităţii de Agnes von der Muhll, purtătoarea de cuvânt a ministerului francez de Externe:

"Atmosfera constructivă a discuţiilor la care au luat parte Rusia, Ucraina, OSCE precum şi reprezentanţii zonelor care nu se află sub control din Donbas în cadrul grupului de contact reunit ieri în Belarus a permis să se ajungă la progrese importante în privinţa implementării Acordurilor de la Minsk...Din acest moment sunt reunite condiţiile necesare pentru organizarea la Paris, într-un viitor foarte apropiat, a unei reuniuni cu participarea şefilor de state şi de guverne în formatul Normandia în scopul de a progresa pe calea unei reglementări durabile a conflictului din Ucraina". La Moscova, Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a ministerului de Externe, spunea că Rusia "salută coordonarea realizată de Gupul de contact a mecanismului de introducere a statutului special pentru Donbas şi separarea forţelor din regiune". La Berlin, Angela Merkel declara şi ea că "s-a realizat un pas important înainte, dar mai rămân mulţi alţii de făcut".

Ce înseamnă, foarte exact, acest "pas înainte"?

Delegaţia ucraineană a venit la negocierile din Belarus cu un document care vorbeşte despre viitoarea autonomie a regiunilor rebele pro-ruse, document în care se prevede "un statut special" pentru Donbas , urmat apoi de alegeri locale care să fie validate de observatori internaţionali. Iar "statutul special" ar deveni permanent imediat după validarea rezultatului alegerilor. Practic, dacă acest "statut special" va fi aprobat în cadrul Summitului viitor al "formatului Normandia", ar fi vorba despre una dintre cele mai mari victorii diplomatice ale Rusiei care reuşeşte marea operaţiune la care lucrează de mai mult timp. 

Rezumând, grosso modo, principiul pe care s-a lucrat scenariul a fost: alege două ţări cu vulnerabilităţi economice evidente şi, în condiţiile existenţei unei puternice minorităţi rusofone concentrate într-o singură regiune, creează un conflict care să evolueze într-o formă oarecare de "război îngheţat" şi apoi propune soluţia federalizării. Soluţia a fost mai întâi încercată în cazul unei ţări foarte mici aşa cum este R.Moldova, mizându-se - cu mare succes - pe lipsa de ştiinţă şi expertiză în jocurile majore a României, singurl vector care, absolut teoretic putea să devină factor de influenţă. Transnistria a fost imediat încapsulată şi, acum, propusă înspre rezolvare în cazul unui "pachet federal" posibil de discutat după adoptarea de către occident a "soluţiei Chişinău" pe care, din nou, clasa noastră politică (cu excepţia notabilă a reacţiei instantatee a lui Iohannis), ai noştri n-au înţeles-o în profunzime şi, ca atare, au acţionat aiurea.

Ucrainei i se propune aceeaşi paradigmă, preluată sub umbrela germană a "soluţiei Steinmaier". Este varianta ideală pentru Moscova care nu doreşte - cel puţin în condiţiile actuale - să preia teritorial R.Moldova sau Ucraina, mult prea sărace şi dezbinate pentru a fi altceva decât o mare cheltuială care s-ar putea să se dovedească neproductivă. Cu totul altceva, au spus de mai multe ori consilierii geo-politici de la Kremlin, este ca în ţările respective să fie introdus, prin constituţie, principiul "statutului special" cu independenţa extinsă garantată regiunilor rusofone. Astfel, ţara respectivă îşi păstrează independenţa şi unitatea naţională, dar va avea un peisaj politic (reflectat în reprezentarea parlamentară) în care reprezentanţii regiunii cu statut special vor avea o pondere importantă. Plus că, în funcţie de negocieri, vor putea beneficia de toate instituţiile expresie a autonomiei acesteia foarte largi, de la poliţie, unităţi de auto-apărare, dreptul de a organiza propriile contacte şi tratate comerciale, etc.

Asta se va şi întâmpla?

Răspunsul este deosebit de uşor de dat în cazul puterii de la Chişinău, dar mai complicat sau destul de complicat în cazul Kievului. Şi asta din cauză că suntem în etapa în care decidenţii politici ucraineni se întreabă dacă retragerea influenţei SUA-UK, prioritară în momentul Revoluţiei Portocalii şi devenită vitală în a asigura menţinerea la putere a Preşedintelui Poroşenko, mai este la fel (sau ar mai putea redeveni) la fel de puternică. Sau, aşa cum a părut evident în ultima perioadă, retragerea asta corespunde intenţiei profunde a celor două puteri de a părăsi regiunile unde au trebuit doar să dea bani şi nu au îanregistrat decât rezultate nesemnificative, lăsând europenilor iniţiativa, permiţându-le să reoxigeneze "formatul Normandia", discuţie avută, spun unele surse, şi la recentul Summit de la Biarritz.

Dar este oare toată lumea mulţumită? Nu, căci a ieşit fostul preşedinte Poroşenko (urmat imediat de Iulia Timoşenko)  care a spus că "partidul său ţine să declare că nu există "o formulă Steinmeier" în cadrul Acordurilor de la Minsk...iar acest acord de acum modifică fundamental secvenţa acţiunilor decise în acoirdurile respective". Sigur că, poate din grabă sau din cauză de vârstă,  uită ceea ce este esenţial, adică faptul că era oarecum preşedinte în octombrie 2015, atunci când "formula Steinmeier" a fist aprobată în cadrul Summit-ului în "formatul Normandia". Dar ceea ce a atras atenţia comentatorilor a fost faptul că, în seara zilei de 1 octombrie, când s-a auzit de deciziile luate la Minsk, în stradă la Kiev au ieşit aproximativ 700 de membri ai partidelor şi grupurilor naţionaliste (nucleul dur a ceea ce a fost odată Maidanul, acea manifestaţie spontan foarte bine organizată) pusă sub sloganul "NU capitulării !" . Ultra-naţionaliştii din Corpul naţional Biletski a declarat chiar o "acţiune pe timp nelimitat" împotriva a ceea ce ei consideră a fi o predare necondiţionată din partea Ucrainei.

Preşedintele Zelinski încearcă acum să liniştească apele şi, simţind primejdia, spune că nu va exista o cedare de suveranitate în privinţa celor două republici separatiste Doneţk şi Lugansk şi că discuţiile "nu pot avea loc  sub ameninţarea mitralierelor". Va ţine în această după amiază şi un discurs în Parlament.

Situaţia este fluidă şi, poate tocmai de asta, să vedem cât de repede va fi convocată reuniunea de la Paris şi dacă acolo se va semna un document comun. Semnalele pe care le-am auzit - de la aceleaşi surse care mi-au vorbit şi despre convorbirea Macron -Putin despre care am scris în premieră - zic că eforturile sunt extrem intense şi că exită deja o formulă intermediară a acordului. În contrextul a ceea ce se petrece acum la Washington şi Londra, greu de crezut că cineva de acolo mai are timp să conceapă un plan de anvergură pentru a prelua iniţiativa de la europeni şi, ca atare, îi lasă singuri să descurce toate lucrurile cu Moscova.

P.S. Reprezentatul Kievului la aceste negocieri OSCE de la Minsk, cel care a înmânat scrisoarea cu noile propuneri a fost nimeni altul decât Leonid Kucima, fostul preşedinte al Ucrainei între 1994-2005. Interesant, nu-i aşa?