Acum, perspectiva aceea ce părea îndepărtată sau într-atât de ipotetică, încât la noi nici măcar nu era băgată în seamă, s-a transformat deja în realitate şi începe să opereze rapid, profitând la maximum, aşa cum s-a mai întâmplat în perioada tulbure de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, de dispariţia memoriilor directe ale ultimului cataclism global, de amplificarea diferenţelor economice şi sociale extreme între diversele regiuni ale lumii, de lipsa de viziune a liderilor politici dublată de lenta alunecare în irelevanţă a marilor organizaţii internaţionale.

Acum este într-adevăr momentul în care sunt programaţi deja să iasă la suprafaţă diverşi actori al căror rol este unic: trebuie, fiecare cu mijloacele specifice conferite, să contribuie cât mai eficient la explozia actualei ordini internaţionale, odată cu instituţiile, mecanismele sale de lucru, tratatele şi alianţele pe care se bazează. Operaţiunea este enormă, de anvergură planetară şi, cum este de acum demarată şi funcţionează la viteză optimală de croazieră, semnalele nu mai pot fi ignorate de liderii politici din zona a doua sau a treia de putere, nevoiţi să-şi gândească propria supravieţuire şi, poate, chiar şi cea a ţărilor lor.

Care sunt schimbările structurale care sunt deja vizibile şi produc fisuri care se vor amplifica şi care sunt tratatele a căror modificare este sugerată pe un ton mai mult sau mai puţin imperios?

Prima instituţie a cărei demolare o doreşte în secret multă lume este Organizaţia Naţiunilor Unite devenită un organism îmbătrânit, anchilozat şi din ce în ce mai puţin luat în seamă în ceea ce ar fi trebuit să fie sarcina sa esenţială: evitarea sau managementul conflictelor, acţionând ca prim mediator, nelăsându-le să evolueze spre punctul fără întoarcere. Este acuzată, aproape unanim, politizarea extremă a procesului de luare a deciziilor, cerculeţele de lobby sau impunerile brutale de forţă din partea marilor puteri. În ultima perioadă, toţi aceşti mari jucători (sau grupurile de state mici importante doar prin număr, la nivelul votului în Adunarea Generală) au contestat extrem de vehement instituţia Naţiunilor Unite sau organisme ale sale, părăsindu-le în mod demonstrativ (vezi retragerile din UNESCO) sau, pur şi simplu, nu au semnat documente esenţiale negociate ani şi ani de zile, cazul emblematic fiind Convenţia privind interzicerea armelor nucleare de care s-au desolidarizat (oare cum se putea altfel?) toate puterile nucleare... Se discută intens despre relevanţa actuală a deciziilor luate de fondatorii ONU, exemplu fiind structura Consiliului de Securitate, Germania solicitând un loc permanent (iniţiativă sprijinită de Franţa) sau Uniunea Europeană cerând să i se recunoască statutul juridic reprezentativ continental şi, ca atare, solicitând un loc în acelaşi organism. Ceea ce, evident, cere şi Uniunea Statelor Africane. Va urma oare ONU drumul disoluţiei pe modelul Societăţii Naţiunilor? Da, în momentul în care se va retrage prima mare super-putere, semnificând că s-a deschis sezonul de vânătoare pentru animale mari.

Între timp, după cum vedeţi, are loc un amplu proces de retragere al SUA din mari acorduri şi tratate internaţionale pe care se parafase (acordul pentru mediu, acordul iranian, tratatul trans-pacific) ceea ce a introdus fie o stare de haos, fie le-a făcut parţial irelevante, anunţând în acelaşi timp şi că este posibil să abandoneze unilateral acordul strategic privind armele nucleare cu rază medie de acţiune, unul dintre textele considerate fundamentale pentru ordinea globală de securitate.

Iar retragerea forţelor americane din zone strategice (Siria şi parţial în Afganistan) a potenţat veleităţi similare ale unor state pentru care acorduri internaţionale semnate sub presiunea americană ar putea să fie anulate de facto deoarece nu mai răspund noii configuraţii de putere reginale sau geopolitice. Sau, după părerea mea, explicaţia cea mai raţională, nu mai corespund ambiţiilor statelor respective, cu lideri cu comportamente dictatoriale potrivite vremurilor noastre.

Pe cale de consecinţă, iată că se pun sub semnul întrebării acordurile rezultate din marile iniţiative americane aşa cum ar fi Acordurile de la Camp David şi cele de la Oslo, impulsurile care au calmat pentru o lungă perioadă de timp situaţia din Orientul Mijlociu. Sau un alt acord cu mare valoare simbolică pentru Balcani, Acordul de la Dayton privind Bosnia-Herţegovina, cel pe care preşedintele Erdogan spune acum că ar trebui revizuit, poate în speranţa extinderii statale a influenţei musulmane în Balcani, în paralel cu o extensie a ortodoxiei ruse sprijinind revenirea la un naţionalism sârb anti-ccidental. Şi, foarte curând, Ungaria va transmite un mesaj de forţă cerând modificarea Tratatului de la Trianon, iar Acordurile de la Minsk privind Ucraina nu mai înseamnă absolut nimic.

Ce avem acum? Pe de o parte, Donald Trump încearcă să impună propriul său plan de pace pentru Orientul Apropiat, axat pe axa Israel-Arabia Saudită şi susţinut fără rezerve de doi sau trei parteneri est-europeni, iar pe de cealaltă parte vom avea alt plan de pace pentru zona respectivă, rezultat al unei conferinţe pentru Siria pe care trioul Rusia-Turcia-Iran ar vrea să-l extindă cu participarea unor ţări europene şi a statelor musulmane din regiune ostile prezenţei americane.  

În fine, amintind şi de ofertele ferme dar adversative de acord-alianţă-parteneriat pe care marii jucători încearcă le lansează pe piaţa africană, descoperind cu mare neplăcere avansul pe care şi l-au construit chinezii, să ajungem şi la posibilele interese româneşti.

Greu de definit deoarece încă pendulăm, foarte nesiguri, între polii extremi a ceea ce apare a fi certitudine imediată: reconstruirea bazei de putere pe care se va modela noul proiect, fie ele european de ansamblu, fie defalcat pe regiuni şi nivele de dezvoltare. Nu avem, decât declarativ, o viziune naţională fermă care să spună, în clar, cu argumente şi angajamente, că România ar vrea să se angajeze total într-o direcţie cu garanţia unui consens politic naţional.   

Suntem liberi să mergem alături de ceea ce se arată a fi proiectul de forţă franco-german al unei integrări rapide, instituţionale, sociale, economice şi militare. Poate suntem atraşi de ceea ce devine acum proiectul politic Inermarium (prezentat iniţial doar o formă de cooperare economică extinsă) care să genereze o zonă în care să se lucreze în spiritul “suveranismului anti-liberal, anti-progesist şi anti corporatist”? Se poate şi asta. Aşa cum se poate, fireşte, să adoptăm şi proiectul naţional ROEXIT, cel care ne trimite direct înspre cooperarea liberă şi demnă cu statele din CSI, în condiţiile Uniunii eurasiatice.

Numai că această schimbare de acorduri şi paradigme va genera şi noi alianţe militare şi de securitate, se operaţionalizează în acest moment noile concepe dezbătute de ani de zile, în cazul UE fiind vorba despre construcţia foarte rapidă a structurilor practice de cooperare extinsă la nivelul industriei de apărare şi a forţelor militare. Cei care se angajează pe acest drum trebuie să demonstreze că o pot face, că vor s-o facă şi au cu ce, odată cu garanţia unei politici predictibile pe termen lung. Urmează să se formuleze şi să se oficializeze noi alianţe, cel mai probabil în cadrul marelui proiect european dar, dacă nu se va putea, cei care vor dori să meargă înainte în propria lor formulă de cooperare.

De aici, perspectivele sunt foarte clare şi legate, pe fond, de opţiunea naţională a fiecăruia dintre Statele Membre privind opţiunea sa de securitate a propriei bunăstări viitoare. Mult timp nu mai avem să transmitem mesajele serioase. Uitaţi-vă ce se anunţă mâine la Aachen şi vedeţi un model de nouă alianţă strategică dusă la nivel superior. Dreptul nostru suveran să nu ne intereseze şi să ne uităm în altă parte.