Aşteptând mutarea lui Putin într-un război fals asupra Ucrainei: cum a reuşit liderul de la Kremlin să mobilizeze NATO, SUA şi Europa

Washington versus Kremlin FOTO SHUTTERSTOCK

Războiul fals al Rusiei urmează desfăşurarea unui teatru suprarealist în care toată lumea aşteaptă după Vladimir Putin să facă o mişcare, scrie Simon Tisdall într-un articol de opinie publicat de The Guardian.

Este Putin, prin presiunea pe care o exercită asupra Ucrainei, un maestru sau doar un jucător al cărui scop este doar să întărâte un Occident recalcitrant împotriva lui?

Aşteptarea ca Rusia să invadeze Ucraina seamănă cu atmosfera suprarealistă din piesa de teatru a lui Samuel Beckett „Aşteptându-l pe Godot” în care două personaje, nerăbdătorul Vladimir Putin şi mai placidul Estragon, aşteaptă pe cineva misterios care nu mai apare. 

După ce, recent, Rusia a acceptat continuarea dialogului, ucrainenii au motive să spere că această criză se va dovedi un non-eveniment, un suspans golit de substanţă care a fost doar contribuţia lui Putin la un teatru al absurdului.

Doar că această confruntare de la graniţe, pornită în forţă în noiembrie, s-a prelungit atât de mult că ghicitorul în cafea Biden a fost obligat să presupună că Rusia „trebuie să facă ceva”. Această analiză mistică pătrunzătoare nu e în mod necesar corectă, întrucât nimeni, nici măcar Putin, nu ştie dacă se va întâmpla „ceva” - azi, luna următoare sau niciodată, scrie Simon Tisdall.

Până şi sensul invaziei este obiectul unor nesfârşite dezbateri: dacă Biden anticipează o operaţiune pe scară largă, mulţi analişti preconizează mai degrabă un atac rapid, ascuns şi asimetric, cu ajutorul forţelor speciale, sabotaj şi război cibernetic, cum s-a întâmplat în 2014 în Donbas.

În acest moment, în timp ce jocul continuă, e posibil şi chiar educativ să fie evaluate daunele şi cine în termeni de lideri sau ţări, sunt deja câştigători sau perdanţi în acest război fals.

De pildă, noul ministrul german de externe, Annalena Baerbock, a avut un război reuşit până acum, după ce a stat în faţă cu omologului său Serghei Lavrov, un interlocutor experimentat şi înfricoşător. Din contră, şeful guvernului, cancelarul Olaf Schloz, trece prin momente neplăcute - ezitând asupra sancţiunilor ce ar trebui luate contra Rusiei, blocând exportul de arme spre Ucraina şi aparent cedând ulterior în privinţa punerii în discuţie a opririi gazoductului Nord Stream 2, a dat prilej de îndoială asupra leadership-ului Germaniei.

Preşedintele francez Emmanuel Macron, aflat în faţa alegerilor prezidenţiale, se luptă să reconcilieze viziunea sa despre „autonomia strategică” europeană cu realitatea dependenţei continuate de NATO, în mijlocul unor reproşuri de culise din partea premierului britanic Boris Johnson.

„Nu vom abandona niciodată dialogul cu Mocova”, spune Macron, în timp ce aceste punţi de legătură sunt subminate recidivant de Putin ale cărui acţiuni au culminat în 2020 cu tentativa de otrăvire a liderului opoziţiei ruse Alecsei Navalnîi. Netulburat, Macron merge mai departe cu urmărirea „dezescaladării” şi a „soluţiei europene”

Cât de realistă este aceasta din urmă, având în vedere insistenţa lui Putin de a trata cu SUA, nu cu UE, faţă de care nutreşte dispreţ şi peste care a sărit intenţionat? În ciuda reluării discuţiilor în formatul Normandia la Paris, Bruxellesul alunecă în irelevanţă, fiind până acum marele perdant în războiul nedeclarat pentru Ucraina.

În mod surprinzător, despre NATO s-ar putea afirma exact opusul, după ce s-a scris necrologul său în urma umilinţei din Afganistan. Pentru că acum, datorită măiestrului strateg Putin , NATO trece printr- o mini-renaştere după ce statele est-europene din prima linie s-au cuibărit sub umbrela sa protectoare, cerând şi primind trupe şi arme suplimentare. Într-o întorsătură şi mai implauzibilă a lucrurilor, indescifrabilul Putin a reuşit să schimbe calculele la Washington, notează analistul Paul Taylor.

„Fanfaronada lui Putin a târât SUA înapoi în profunzimea securităţii europene chiar în momentul în care ultimii doi preşedinţi americani au făcut eforturi de a pivota focusul strategic al Washingtonului spre China”, scrie Taylor. Acest fapt este un mare plus pentru aliatul Moscovei, preşedintele chinez Xi Jinping, care priveşte Taiwanul cum priveşte Rusia Ucraina.

Pe de altă parte, preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski joacă bine în faţa audienţei străine rolul unui supus curajos, astfel încât preocupările cu privire la corupţia de la Kiev, deficitul democratic şi intransigenţa cu privire la Donbas să fie date deoparte de oficiali precum ministrul britanic de externe a cărei analiză simplistă reduce totul la libertate versus tiranie.

Liz Truss nu duce bine acest război: la apogeul crizei asupra Ucrainei, merge în vizită în Australia, în loc ca, împreună cu un premier incorigibil  distras, să ia frâiele pentru a prezerva pacea în Europa.

Dar ce se poate spune despre arhitectul principal al acestei încurcături? Expertul american în materie de Rusia, Fiona Hill, spune că Putin câştigă fără a trage un singur glonţ. 

„Are SUA acolo unde a vrut”, scrie Hill despre Putin, care în calitate de maestru al persuadării prin coerciţie, îşi promovează scopul său de a evacua America din Europa, răzbunând astfel înfrângerea URSS.

Argumentul ar putea fi valabil. E adevărat că Putin a reuşit să oblige SUA să se aplece asupra preocupărilor de securitate ale Rusiei, incluzând desfăşurările viitoare de rachete şi exerciţiile NATO. Iar pentru moment va menţine presiunea diplomatică şi militară, aşteptând să vadă ce concesii şi gratuităţi mai poate obţine.

Dar NATO nu va fi de acord asupra principalelor sale cerinţe, iar Rusia o ştie. Între timp, tacticile sale agresive au mobilizat democraţiile vestice recalcitrante şi au încordat opoziţia faţă de regimul de la Kremlin.

În timp ce o lume întreagă aşteaptă să vadă ce va face Putin, Biden ameninţă cu sancţiuni personale. În acest timp, ca un hoţ pândind în noapte să-i pice ceva, Putin se pune pe el însuşi şi ţara sa în poziţia unui paria ceea ce, în prezenţa sau absenţa unui război, adevărat sau imaginar, seamănă cu o înfrângere, scrie Simon Tisdall într-un articol de opinie publicat de The Guardian.