Are muzica rock origini rasiste? Ce se spune despre Elvis Presley şi cum l-a făcut negru Patti Smith pe Mick Jagger

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Rock and roll-ul nu ar fi existat fără cântăreţii de blues şi muzicienii de culoare care au pus bazele lui, şi poate nici muzica lui Elvis Priesley nu ar fi existat şi totuşi acesta din urmă a fost proclamat regele genului, şi nu un negru. Mai marii rockului britanic s-au inspirat de la ei şi totuşi au făcut remarci rasiste. Ce facem cu moştenirea rasistă a rockului?, relatează The Telegraph.

Chuck D l-a numit rasist pe Elvis în melodia Fight the Power (1989), coloana sonoră a filmului lui Spike Lee „Do the Right Thing”. „Elvis a fost un erou pentru cei mai mulţi, dar pentru mine n-a însemnat nici măcar un r...t”, se aude în diatribele rapperului de culoare. Un rasist pur acel „fraier”, a declamat acesta.

Elvis, care nu s-a autoproclamat niciodată rege,  a recunoscut mereu meritele cântăreţilor de blues şi chiar a spus că muzica lui a răsunat mai întâi în instrumentele acestora, că interpretarea lui a genului a existat înainte de el: „Am prins asta de la ei..Îl ascultam pe bătrânul Arthur Crudup cum zdrăngăne chitara cum o fac eu acum”.

„Nimeni nu poate cânta genul ăsta de muzică (rock'n'roll) cum o fac artiştii de culoare. Să o recunoaştem: Nu pot cânta ca Fats Domino. Sunt conştient de asta”.

Chitaristul Rolling Stones Keith Richards spune şi el că nu are rost să pui mâna pe chitară şi să cânţi rock'n'roll dacă nu ştii blues. El e fundamentul oricărui gen de muzică populară.

Elvis Presley şi-a datorat statului de rege al rock'n'roll-ului nu doar cântăreţilor de blues, ci şi unor precursori ai genului precum Sister Rosetta Tharpe şi Ike Turner. Într-o asemenea măsură poate încât solistul Aerosmith, Steven Tyler, l-a considerat un hoţ.

Muzicianul de jazz Wynton Marsalis povesteşte într-un interviu că muzica lui Elvis nu ar fi avut nicio şansă dacă era negru, întrucât publicul de atunci era rasist. America nu era pregătită să îmbrăţişeze muzica unui artist de culoare sau să pună un negru în fruntea topurilor, spune acesta. Iar succesul lui Elvis a fost respingător pentru mulţi, întrucât „aveam oameni care o puteau face mai bine ca el, doar că nu puteau fi acceptaţi în acele vremuri din cauza culorii pielii lor”.

Pe de altă parte, artiştii de culoare au considerat că au de ce să le fie recunoscători lui Elvis. Compozitori şi artişti de culoare, printre care şi Arthur Crudup şi Otis Blackwell (care a compus  Return to Sender) primeau puţini bani pentru drepturi de autor, dar popularizarea de către Elvis a muzicii lor i-a ajutat pe cântăreţii de culoare ai genului precum Little Richard şi Chuck Berry să-şi facă cunoscută muzica.

„Îi mulţumesc Domnului că l-a trimis pe Elvis să-mi deschidă acea uşă ca să pot merge pe acea stradă”, spunea Little Richard în 1970. În acelaşi fel, James Brown l-a considerat „fratele lui”. Uşa se referea la locurile unde muzicienii negri aveau permisiunea să cânte, uşa care s-a deschis înainte de sfârşitul oficial al segregaţiei în SUA.

În anii 60, muzicienii britanici precum The Rolling Stones, Eric Clapton şi Led Zeppelin au atras noi generaţii de ascultători pentru muzica negrilor, dar ei nu au oferit întotdeauna creditul sau respectul cuvenit acestor deschizători de drumuri, scrie The Telegraph.

The Rolling Stones au început ca bandă de blues şi şi-au exprimat admiraţia pentru cântăreţi de blues şi rockeri precum Howlin’ Wolf (alături de care au apărut la showul de televiziune Shindig!), Robert Johnson, Chuck Berry şi Muddy Waters. Numele formaţiei este inspirat din cântecul acestuia din urmă Rollin’ Stone Blues. Trupa britanică nu a uitat niciodată să-i pomenească pe aceştia şi să le recunoască meritele.

Dar au mai călcat şi strâmb, după cum o arată versurile şi videoclipul melodiei Brown Sugar (1971). Jagger a compus-o pe când se afla în Australia pentru filmările peliculei Ned Kelly. Videoclipul începe cu un vas plin de sclavi şi referinţa la un bătrân negustor de sclavi.

„Auziţi-l cum biciuieşte femeile la miezul nopţii”, exclamă Jagger înainte de refrenul: „Zahăr brun, cum de eşti atât de bun”. Iar în încheiere: „Zahăr brun, cum trebuie să fie şi o femeie de culoare la gust” (“Brown sugar, just like a Black girl should!”)

Jagger lasă acum deoparte aceste porţiuni ale cântecului şi într-un interviu din 1995 se arată confuz cu privire la el: „Domnul ştie ce am vrut cu acel cântec. E aşa o încurcătură. Toate subiectele nasoale laolaltă. N-aş mai scrie aşa ceva acum”.

„ Sweet Black Angel” din 1972 face referire la un cântecel popular din secolul al XIX-lea, Ten Little N—s, despre un grup de sclavi care mor unul după altul. Apoi mai este Some Girls din 1978, unde Jagger se plânge că „Fetele negre vor s-o facă toată noaptea”.

Elton John îi ţine isonul în Island Girl: „neagră ca tăciunele dar încinsă ca focul”, „Ce cauţi într-o lume a bărbaţilor albi?”, „Un tânăr negru te vrea pe insula lui”.

În mod ironic, Jagger a fost tachinat la şcoală şi chiar făcut negru din cauza lui buzelor lui groase.

„Pentru băieţii de la şcoală, ca şi pentru părinţii lor, buzele groase sugerau un singur lucru şi nu exista  decât un cuvânt, respingător acum, dar pe atunci destul de normal ... Decenii mai târziu ... [Jagger] a recunoscut că în perioada când era elev la Dartford Grammar School cuvântul negru i-a fost adresat nu o dată ... ", spune unul din biografii săi.

Într-un interviu din 1978, una din fanele trupei şi cea considerată naşa genului punk, cântăreaţa americană Patti Smith,  a folosit termenul negru cu privire la Jagger, dar nu din cauza unor trăsături fizice, ci a stilului său muzical.

Smith tocmai înregistrase Rock and Roll N—r  şi s-a justificat astfel: „Cred că negrii sunt mai buni ca albii sau ceva de genul. Am crescut împreună cu oameni de culoare. Şi asta înseamnă că pot să merg pe stradă şi să strig: hei, negrule. Nu am niciun fel de super-respect sau frică faţă de aceste lucruri. Nu fac asemenea afirmaţii ca să fie analizate, întrucât sunt doar lucruri amuzante spuse pe moment”.

Asta spune multe despre acceptarea pe faţă a rasismului în anii 70: nimeni n-a reacţionat atunci şi reputaţia ei n-a fost ştirbită în niciun fel.

Ca şi Rolling Stones, Led Zeppelin s-a inspirat profund din muzica blues şi a jucat un rol foarte mare în promovarea muzicii negrilor printre americanii albi. Însă, spre deosebire de Stones, aceştia nu au oferit întotdeauna creditul cuvenit pentru cântece precum Whole Lotta Love (scris de muzicianul şi compozitorul de blues Willie Dixon şi interpretat de Muddy Waters) and Bring it on Home (scris de Dixon şi interpretat de Sonny Boy Williamson II).

În afara de asta, mai este şi modul cum l-a  imitat Robert Plant pe cântăreţul de blues Williamson II - mai mult cu o voce de cabaret decât de omagiu. În Hats Off to Roy Harper, Plant a dat o nuanţă controversată versurilor muzicianului de blues Oscar Woods: „Nu sunt o maimuţă, şi  e sigur,  nici nu mă pot căţăra în copaci” (“I ain’t no monkey, and I sure can’t climb no tree). Versurile originalului Lone Wolf Blues sună aşa: „şi nu voi lăsa o femeie să mă transforme în maimuţă” (and I ain’t gonna let no woman make a monkey out of me”).

Plant a vorbit în 2010 despre influenţa muzicii negrilor asupra formaţiei şi a descris-o ca “spook music”, notează The Telegraph (este şi un termen rasist, dar Plant a mai folosit termenul referindu-se la un tip de muzică -n.r).

Ieşirea rasistă a lui Eric Clapton la un concert din Birmingham din 1976 este cu mult peste aceste scăpări muzicale. Un Clapton beat se adresa mulţimii astfel: „Imigranţii şi şarlatanii (wogs and coons) negri, arabii ca şi jamaicanii nu aparţin aici, nu-i vrem aici”. Clapton a cântat alături de Bob Marley I Shot the Sheriff şi a scris Layla şi I Am Yours inspirat de îndrăgostiţii arabi Layla şi Majnun, după ce a citit poeziile poetului persan Nezami Ganjavi.

„Asta e Marea Britanie, o ţară albă... Aruncaţi-i afară pe imigranţi! Păstraţi Marea Britanie albă!”, a declamat Clapton, al cărui discurs ofensator a impulsionat seria de concerte Rock Against Racism.

În 2017, în cadrul documentarului Life in 12 Bars, Clapton s-a căit pentru cuvintele sale dând vina pe starea sa de ebrietate.

„Am fost atât de dezgustat de mine însumi. A fost şocant şi de neiertat şi mi-a fost ruşine de cine eram”, a spus el care totuşi s-a descris pe sine ca „un soi de semi-rasist”. „Jumătate din prietenii mei erau negri. Am ieşit cu o femeie de culoare şi am militat pentru muzica negrilor”, s-a dezvinovăţit el.

Negrii nu au fost singurele ţinte ale rasismului în muzica rock, ci şi latino- americanii. De la atitudinea de superioritate a lui Jagger în Indian Girl (1980) la Illegal Alien a lui Phil Collins şi Genesis, într-un videoclip ofensator despre băutul de tequila dimineaţa într-un parc: „Nu spuneţi nimănui ce voi face - dacă află că ştiţi, nu mă vor lăsa niciodată să trec”.

Guns ’n’ Roses a vorbit despre imigraţie în controversatul One in a Million. După ce Axel Rose le-a spus negrilor să dispară din calea lui, şi-a îndreptat atenţia asupra iranienilor şi homosexualilor: „Imigranţii şi poponarii nu au nicio logică pentru mine. Vin în ţara noastră şi au impresia că vor face ce au chef, cum ar fi să înceapă aici un mini-Iran sau să răspândească un soi de boală ticăloasă”.

În biografia sa, Apathy for the Devil (2010), jurnalistul specializat în muzică rock  Nick Kent a dezvăluit prejudecăţile sale despre iranieni, numiţi terorişti. El scrie despre un traficant iranian: „el poate să se dedice trup şi suflet consumului şi vânzării de heroină” sau să ducă să pună bombe în metrouri.

Cum ar trebui să ne raportăm la trecutul rasist al rock'n'roll-ului? Ar însemna să ne golim colecţiile de discuri, rafturile, muzeele şi galeriile de artă. George Santayana avea o vorbă: „Cine nu poate învăţa din istorie e condamnat să o repete”.

Guns ’n’ Roses a scos One in a Million din reeditarea din  2018 a albumului Appetite for Destruction, dar este puţin probabil să fi renunţat la sentimentele lor. Slash a spus că trupa  a decis unanim că melodia nu-şi are locul în album şi că „nu a durat prea mult” ca toată lumea să fie de acord. Totuşi comentariile sale din interviuri, ca şi cele în apărarea solistului din partea membrilor trupei sugerează faptul că a fost o reacţie la presiunile făcute asupra lor.

„Nu regret că am compus One in a Million”, spunea Slash în 1991. „Regret doar prin ce-am trecut din cauza lui”. La rândul său, basistul trupei, Duff McKagan, spunea într-un interviu din 2019: „Atât de multă lume a interpretat greşit acel cântec că l-am eliminat din lista noastră ....nimeni nu l-a înţeles”.

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite