Apocalipsa şi fenomenele extinctive ale omenirii: natura sau omul distruge lumea?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto Shutterstock
Foto Shutterstock

Acumularea de crize suprapuse, într-un vârtej care accelerează şi antrenează tot mai multe elemente din umanitate, a ridicat problema aşa-numitelor fenomene extinctive ale omenirii.

Pandemia, criza economică, criza de leadership global şi naţional, suprapuse peste o criză a democraţiei determinată de schimbările tehnologice şi alterarea fundamentelor care dau substanţă ideologiei democrate, apariţia extremelor tot mai vocale şi a fenomenelor disruptive, catastrofele date de modificările climatice, toate au îndreptat lumea să privească tot mai atent la fenomenele apocaliptice şi să se întrebe cine e vinovatul principal? Natura sau omul însuşi – şi nu mă refer aici neapărat la efectele secundare date de activitatea economică şi exploatarea resurselor.

O dezbatere între cinici şi optimişti: Niall Ferguson versus Rotger Bregman

Niall Ferguson şi Rutger Bregman au fost cei care au dat motivele unei asemenea dezbateri într-o conferinţă la care am asistat recent. Şi subiectul e mai mult decât de strictă actualitate într-o lume înclinată spre pesimism, în care lockdown-urile şi perioadele lungi de carantină au schimbat modul de viaţă al tuturor. Îmbrăţişarea cu tot mai mare aviditate a teoriilor conspiraţiei – tot mai prizate în perioade tulburi de largi grupuri de populaţie – adaugă portanţă acestor idei şi păreri, de aceea este necesară o aşezare în spaţiul realităţilor, în context, a acestei situaţii.

Niall Ferguson este un cinic. Un gânditor provocator şi o personalitate obişnuită să rupă ritmul evoluţiilor comode şi gândirii convenţionale. De aceea discuţia despre extincţia umanităţii nu putea avea un mai bun motivator introductiv. Iar principala temă este ce probabilitate avem ca să aibă loc un eveniment de extincţie a umanităţii în următorul secol? De la pandemie la război nuclear? Iar concluzia este că există o mai mare probabilitate să ne autodistrugem noi, oamenii, decât să avem un eveniment de extincţie a umanităţii!

Probabilitatea pentru un asemenea eveniment este, din păcate, una relevantă. Nu e mică dar, fireşte, nu este de 1/6 cât se prezumă prin scrierile apocaliptice(Yuval Harari e un alt exponent al studiilor prospective cu haină distopică, fatalistă, pesimistă). Nu aşa arată lumea. Evenimentele extinctive, care ar duce la dispariţia a între 1 şi 20% dintre oameni, cum sunt ele definite, nu vin din schimbările climatice, care au o evoluţie incrementală, selectivă, în anumite zone ale globului, pas cu pas, deci şi cu capacitatea unei reacţii de adaptare a omenirii şi construire a rezilienţei. Sigur, impactul este relevant, distructiv, dar sigur, nu extinctiv.

La capitolul perspectivelor apocaliptice, capacitatea extinctivă ţine nu de evenimente care se pot cu adevărat întâmpla şi pe care le putem prevedea, ci mai degrabă de unele care apar brusc, fără să le anticipăm, şi care au la origine, cu precădere acţiuni pe care le provocăm, le determinăm noi, oamenii, cel mai adesea ca efecte secundare, nedorite sau nescontate, ale propriilor noastre acţiuni. Este pandemia dezastru? Dar încălzirea globală? Sau ceea ce face omul? Da, sunt fenomene cu impact major. Nu de extincţie, dar care mătură umanitatea. O decimează în mod sensibil.

100 de milioane de morţi din motive politice sau ca urmare a deciziilor politice

Sigur, anticiparea unor fenomene apocaliptice, extinctive pentru omenire, este şi o chestiune de percepţie, de stare a optimismului naţiunilor şi omenirii. Şi nu suntem în cea mai bună condiţie astăzi pentru a avea răspunsuri pozitive. După ce terminăm preocupările cu existenţa de zi cu zi, începem să ne gândim la alte categorii de evoluţii şi ajungem şi la dezastre posibile pe care nu le gestionăm. După ce depăşim problemele curente, de zi cu zi, dacă nu suntem într-o situaţie stresantă precum pandemia, ne gândim şi la viitor, la marile probleme şi la acţiunile necesare. Şi atunci realizăm şi reacţionăm instinctiv sau raţional pentru a ne proteja.

Realitatea secolului 20 ne arată, războaie, extremisme, lideri aberanţi, şi decesul nenatural a peste 100 mln de persoane din motive politice sau ca urmare a deciziilor politice. Aceasta e cea mai importantă distrugere a umanităţii până astăzi, cel mai elaborat şi grav fenomen, partea cea mai complicată a existenţei umanităţii de până astăzi. Totuşi nu e un fenomen extinctiv până astăzi, şi cea mai prezentă ameninţare a fost perspectiva unui război nuclear. Şi aici putem discuta cât de aproape am fost vreodată de un asemenea deznodământ – criza rachetelor din Cuba sau vreun eveniment despre care nu am ştiut neapărat vreodată, şi care mergea spre iminenta declanşare a rachetelor uneia dintre superputeri? Cel mai probabil, din nou, mintea umană, responsabilitate şi instinctual a ferit omenirea de un asemenea deznodământ.

Vorbim astăzi despre încălzirea globală drept principală ameninţare la adresa omenirii. Nu am reuşit să blocăm creşterea încălzirii, cu toate eforturile de avertizare şi elementele catastrofelor naturale provocate, la care am asistat. 48% din emisiile de bioxid de carbon sunt datorate Chinei. Putem să ţinem lecţii şi să spunem tuturor occidentalilor, să-i conştientizăm şi să ne adaptăm economiile. Nu spunem asta suficient de tare şi convingător Chinei şi nu avem mijloace să o facem să reacţioneze.

Efectele secundare ale încălzirii globale şi nevoia de stabilire a costurilor reale ale produselor

În China se construieşte câte o termocentrală în fiecare lună. Sigur, oficialii şi diplomaţii au început să spună că rezolvă şi această problemă, că vor să meargă în această direcţie, dar până una-alta, faptul şi realitatea ne arată că acţiunea merge în sens opus. Pentru o acţiune serioasă trebuie găsite modalităţi de constrângere a Chinei şi de găsire a alternativelor energetice pentru India, de asemenea. Altfel, demersul e cel puţin înjumîtăţit, ba chiar mai grav de atât. Nu vom face nimic serios până la determinarea unei acţiuni a Chinei şi Indiei, cu toată elocinţa lui Al Gore şi eforturile Acordurilor de a Paris.

Niall Ferguson susţine că motivaţia ar fi şi subterană: China cumpără multe produse, totuşi, din industria verde, chinezii, peste tot în lume, sunt furnizori de materiale şi componente pentru economia verde, şi ONG-urile de mediu nu spun nimic Chinei pentru poluare, tolerând excesiv şi eliminând o constrângere naturală, care să vină de la oamenii educaţi şi preocupaţi. Comparativ, chiar în epoca Trump şi după retragerea scurtă din Acordurile de la Paris, SUA nu a adăugat presiune pe încălzirea globală, din contra, a redus pas cu pas emisiile prin companii responsabile, care ştiau că aici trebuie să ajungă şi au făcut paşi importanţi în această direcţie din propria lor dorinţă de a se integra global şi a se adapta lumii de mâine. Acum administraţia Biden a revenit în acorduri, are propriile angajamente, chiar dacă UE vrea mai mult de la partenerii americani.

Dar nu putem să nu privim şi efectele secundare ale unei asemenea acţiuni importante la nivel occidental: creştem preţurile energiei în Occident, pentru oameni şi companii occidentale la preţuri fantastice şi ajutăm chinezii să preia afacerile şi întreaga lume. Chiar acum. Şi asta e un cost. Iar iniţiativele de taxare şi introducere a costurilor reale în preţurile produselor chinezeşti sunt mai degrabă rezervate şi limitate. Ar trebui să apară costurile pentru încălzire globală, costurile pentru poluare, costurile pentru folosirea mâinii de lucru forţate, a exploatării propriilor cetăţeni, a încălcării drepturilor omului. Introducerea unor asemenea costuri reale în produsele chinezeşti ieftine ar putea să egalizeze nivelul preţurilor şi să dea sens competiţiei globale de bunuri şi servicii. Dar asta înseamnă un salt important al preţurilor şi costurilor la nivelul omenirii, pe care nu ştim dacă îl putem asuma global.

Perspectiva unui eveniment extinctiv nu are argumente astăzi

Rutger Bregman este un optimist. Istoric şi filosof, el este un admirator al omenirii şi a capacităţii sale de a se adapta la orice. Sigur, şi el are nemulţumiri şi îşi pune problema cum valorizăm mai bine colaborarea, socializarea, şi coeziunea oamenilor, care este marea noastră forţă colectivă de a face bine şi de a ne adapta. Bregman susţine că avem mai multă candoare, apropiere şi solidaritate decât credem.

Desigur, Apocalipsa este doar un cuvânt şi nu merită să ne jucăm cu el, iar sfârşitul vremurilor pentru omenire sau perspectiva unui fenomen extinctiv este departe. În orice caz, e prea devreme astăzi şi nu există nici elementele de geopolitică, nici cele de evoluţie catastrofală de mediu sau tehnologică pe baza cărora să avem argumente pentru a prognoza un eveniment extinctiv în viitorul apropiat. E mult prea devreme.

Aceasta e vestea bună. Să luăm pas cu pas evoluţiile şi să ne adaptăm cât putem e opţiunea cea mai raţională şi realistă. Bregman susţine că marele atu al umanităţii este faptul că suntem capabili să ne descurcăm, să ne adaptăm. Dacă efortul e colaborativ sau cooperativ la nivelul umanităţii putem să ne adaptăm şi să depăşim orice provocare. Aceasta e marea valoare a umanităţii: socializarea, spiritul comunitar, să lucrăm împreună. Iar exemplele istorice sunt multiple: holocaustul, lupta de rezistenţă în faţa lui Hitler, rezistenţa anti-comunistă, cooperarea deţinuţilor în lagărele de tot felul, formele de rezistenţă în faţa nedreptăţilor şi autocraţiilor, apărarea comună a demnităţii şi rolul de model al disidenţilor etc.

Supravieţuirea este una, dar a trece prin orice vicisitudine nu este suficient pentru omenirea care are categorii morale şi cazuri sublime de împărtăşit. Problema omenirii este să supravieţuim fără să roşim, fără să ne fie ruşine după momentul de ieşire din criza majoră. Într-un cuvânt, să fim oameni. Să rămânem oameni.

Rezilienţa este data tocmai de natura umană. Contează enorm. E adevărat că, din perspectiva percepţiei, tot oamenii sunt cei care nu se uită la partea pozitivă a lucrurilor, iar doar partea negativă, pentru că aceasta face titluri, aceasta stârneşte interesul şi atrage. Avem tendinţa de a privilegia situaţiile de tip homus homini lupus, ale răutăţii şi încrâncenării umane, a conflictului dintre oameni. Dar majoritatea faptelor ce descriu relaţiile dintre oameni sunt altele. Chiar şi la nivelul dezastrelor putem vedea solidaritatea statală şi umană. E o explozie a cooperării. Asta e pozitiv. Se întâmplă peste tot. Solidaritatea reală creşte enorm. Şi asta e şansa noastră.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite