1. (Alianţa Nord Atlantică este cea mai cunoscută, mai căutată şi mai dorită organizaţie a lumii)

Pe de altă parte, este şi cea mai dorită organizaţie – sunt state care se chinuie de ani de zile să acceadă în NATO, altele au trecut prin reforme majore, dureroase, cu costuri substanţiale, pentru a se alătura clubului şi alianţei care să asigure apărarea comună. Statele foste socialiste au aşteptat 7 ani după căderea Zidului Berlinului, în 1989, pentru a putea accede, în 1997, la Madrid, în NATO, în cazul Poloniei, Cehiei şi Ungariei, altele au aşteptat până în 2002, încă 5 ani, la marea extindere pentru a se alătura Alianţei. Aici s-au alăturat şi cele trei state baltice, primele din spaţiul post-sovietic care au ajuns în NATO.

În alte cazuri, Ucraina şi Georgia aşteaptă de peste 11 ani de când li s-a promis, la summitul NATO de la Bucureşti, din aprilie 2008, că vor deveni membre ale NATO, să facă un pas măcar prin a intra în Planul de acţiuni pentru a deveni membru – Membership Action Plan sau MAP măcar. E adevărat că o anumită oscilaţie a opţiunilor interne, războiul ruso-georgian din 2008 şi anexarea Crimeii respectiv agresiunea militară rusă din Estul Ucrainei au blocat acest drum, reformele necesare, nerealizate până la capăt, pe alocuri, dar şi apetitul statelor membre NATO de a-şi asuma responsabilitatea pentru apărarea acestor state.

De ce s-ar înghesui atât de multe state din Europa, din Balcanii de Vest, din spaţiul post-sovietic să devină state membre ale NATO? Povestea e similară cu cea a răzeşilor din Ştefan cel Mare care, constatând că nu-şi pot apăra singuri pământurile împotriva cotropitorilor, când familiile extinse nu mai răzbăteau, a trebuit să-şi strângă împreună resursele şi să se ajute şi să se apere împreună împotriva tătarilor sau a turcilor, sau a altor seminţii care îi jefuiau, îi tâlhăreau, le luau nevestele în haremuri şi copii în oştirile păgâne. Erau primele forme de apărare comună şi construcţie statală românească, pentru ca ulterior să se adauge nenumărate acorduri şi tratate făcute de Ştefan cel Mare şi majoritatea domnitorilor din ţările româneşti pentru a putea să stea în faţa marilor imperii.

Deci principala atracţie a NATO este articolul 5 care prevede că dacă un stat membru este atacat, Alianţa consideră că este atacată în întregime şi se apără împotriva agresorului cu toate resursele sale. E un principiu de tip Cei Trei Muşchetari ai lui Alexandre Dumas - Toţi pentru unul, unul pentru toţi. Deci miza cea mai importantă este aceea de a avea împreună forţe mult mai importante pentru a te putea apăra împreună, pentru că singur nu poţi şi ar fi prea costisitor să achiziţioneză şi să ţii toate aceste trupe şi arme pentru a te apăra.

  1. (Principala atracţie a NATO este articolul 5 care prevede că dacă un stat membru este atacat, Alianţa consideră că este atacată în întregime şi se apără împotriva agresorului cu toate resursele sale)

Nu înseamnă că orice stat poate deveni membru al NATO. Alianţa nord-atlantică este în primul rând o alianţă de principii şi valori comune, iar la bază stau regulile dreptului internaţional, abordarea multilaterală şi lumea bazată pe reguli, principiile democraţiilor liberale respectiv apărarea drepturilor omului, economia liberă de piaţă şi statul de drept, principiile CSCE OSCE ale respectării suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a independenţei statelor, şi respectarea cu bună credinţă a angajamentelor luate în cadrul acordurilor şi tratatelor internaţionale.

  1. (NATO este în primul rând o alianţă de principii şi valori comune, iar la bază stau regulile dreptului internaţional, abordarea multilaterală şi lumea bazată pe reguli, principiile democraţiilor liberale)

Accederea în NATO respectiv extinderea Alianţe este prevăzută chiar din 1949, de la actul fondator, şi o asemenea extindere se poate face dacă statul în cauză probează că respectă principiile şi valorile comune, dacă se poate apăra singur şi nu are relaţii conflictuale cu vecinii nemembri ai Alianţei, respectiv dacă poate contribui la apărarea comună şi la misiunile Alianţei. Nu în ultimul rând, e vorba despre un Tratat, deci orice modificare adusă, inclusiv primirea unui nou membru, trebuie să întrunească acordul tuturor membrilor existenţi la acel moment în Alianţă.

Articolul 5 din Tratatul Nord Atlantic are şi un rol foarte important în descurajarea credibilă a oricărui duşman, pentru că NATO nu-şi doreşte să intre în conflicte militare sau în războaie: oricine ar dori să atace un stat membru NATO se va gândi de două ori, ştiind că vor reacţiona nu numai trupele militare ale statului respectiv, ci toate trupele statelor membre NATO, pe baza articolului 5. De aceea şi statele membre, cu precădere cele mai mici şi cu mai puţine resurse, sunt primele care doresc să contribuie, pe măsura posibilităţilor, la apărarea comună, investind 2% din PIB sau mai mult în propria apărare, şi să participe la operaţiunile internaţionale de management al crizelor sau de apărare colectivă generate de statele mari. Astfel, şi în momentul în care s-ar ivi o problemă a lor, statele mai mari şi mai potente vor putea să sară în apărarea lor, pentru că au dovedit că sunt aliaţi loiali şi-şi respect angajamentele în cadrul Alianţei.

  1. (Articolul 5 din Tratatul Nord Atlantic are şi un rol foarte important în descurajarea credibilă a oricărui duşman: oricine ar dori să atace un stat membru NATO se va gândi de două ori, ştiind că vor reacţiona nu numai trupele militare ale statului respectiv, ci toate trupele statelor membre NATO)

S-a vorbit foarte mult despre dominaţia unui singur stat în Alianţă, Statele Unite ale Americii, cel mai puternic, sau chiar despre impunerea unor prevederi în cadrul Alianţei. Că nu este aşa ne-o dovedesc faptele. La summitul NATO de la Bucureşti, în 2008, preşedintele George W.Bush şi SUA au propus acordarea MAP către Georgia şi Ucraina. Unele state membre s-au opus, iar rezultatul se regăseşte în Declaraţia finală a summitului potrivit căreia Georgia şi Ucraina vor deveni membre ale NATO, însă nu li s-a acordat această postură intermediară, Membership Action Plan, care este obligatorie pentru a deveni stat membru dar nu garantează accesul în Alianţă. Deci nici un stat, fie el şi cel mai puternic, Statele Unite ale Americii, nu pot impune nimic aliaţilor dacă nu şi-o doresc. NATO nu e nici Tratatul de la Varşovia, nici Uniunea Sovietică, cu o putere dominantă.

O să spuneţi că, de această dată, au fost state serioase şi solide care s-au opus. Deşi nu e public, s-a vorbit despre Franţa şi Germania care s-ar fi opus pe motiv de a nu provoca Rusia. Fără să confirmăm sau şi infirmăm aceste nume de state, putem spune foarte clar că există şi alte cazuri care arată că oricine poate fi auzit, că interese oricui se regăsesc în deciziile Alianţei, că orice stat poate determina deciziile aliate. Este cazul Greciei – un stat membru nu neapărat foarte prietenos cu SUA, care s-a opus primirii Macedoniei (azi Macedonia de nord) în NATO, în ciuda deciziei cvasi-unanime la Bucureşti, pe motiv de nume!!! Decizia Greciei a fost respectată timp de 11 ani şi abia după încheierea negocierilor mediate de către ONU în privinţa numelui şi a ratificării acestui acord în parlamentele de la Atena şi Skopje Macedonia a fost invitată în NATO. Şi asta în ciuda intereselor strategice superioare sau a voinţei tututor marilor puteri europene şi transatlantice care ar fi vrut Macedonia mai repede în NATO.

  1. (NATO e o Alianţă în care oricine poate fi auzit, că interese oricui se regăsesc în deciziile Alianţei, că orice stat poate determina deciziile aliate.)

Dar NATO nu este doar o alianţă care ţine cont de toate interesele statelor membre, ci este şi un organism al solidarităţii şi al consensului. Pentru că statele reuşesc să se abţină constructiv de la exercitarea unui drept de veto şi permit ca să se ajungă la formulele de consens. Încă de la anexarea Crimeii şi agresiunea militară rusă din Estul Ucrainei, au existat state care au pierdut economic din sancţiunile la adresa Rusiei. În cadrul NATO (ca şi în cadrul UE) multe state au discutat, în diferite etape, despre posibilitatea, nevoia şi dorinţa de ridicare a sancţiunilor. Şi, totuşi, aceste sancţiuni dăinuie din 2014, şi continuă şi astăzi. Toate statele consideră că este mai importantă manifestarea de solidaritate şi coeziunea, respectarea principiilor comune agreate şi sancţionarea celor care nu respectă regulile şi modifică prin forţă frontierele în Europa, decât interesele economice. Toate au acceptat pierderi mai mari sau mai mici pentru a arăta mesajul comun către statul care a încălcat regulile şi către oricine ar încerca să joace între diferitele opinii şi interese ale statelor membre.

  1. (NATO nu este doar o alianţă care ţine cont de toate interesele statelor membre, ci este şi un organism al solidarităţii şi al consensului.)

Nu înseamnă că statele membre NATO nu au interese divergente. Franţa generalului de Gaule a intrat în confruntare cu Statele Unite, solicitând un statut egal într-o formulă ierarhizată în Alianţă, pe motiv că, alături de SUA şi Marea Britanie, Franţa deţinea arma nucleară şi era membru permanent în cadrul Consiliului de Securitate al ONU. Franţa a vrut un triumvirat, o formula în trei care să domine Alianţa. Acest lucru nu a fost acordat şi atunci Franţa s-a retras din structurile militare ale NATO în 1967. În plus, chiar cartierul general al SHAPE, al comandamentului militar, a fost mutat din Franţa în Belgia, la Mons. Franţa a revenit în cadrul structurilor militare NATO în 2009, după summitul de la Strasburg-Kehl, la 60 de ani de la înfiinţarea Alianţei.

Între statele membre NATO au existat şi războaie. Conflicte directe care ar fi ameninţat cu scindarea Alianţei dacă statele ar fi susţinut unul sau altul dintre beligeranţi şi ar fi intrat în război deschis. Nu a fost să se întâmple astfel, maturitatea politică şi Tratatul de la Washington foarte bine scris au determinat evitarea oricăror confruntări militare directe în interiorul Alianţei. Turcia şi Grecia au fost de mai multe ori în confruntări directe legate de frontieră, atât în Marea Egeei, cât mai ales în Cipru. În 1974, confruntarea dintre ciprioţii turci şi greci a determinat intervenţia Turciei şi a Greciei, cu Marea Britanie care a asumat separarea părţilor. Negocierile continua şi astăzi în paralele cu disputele bilaterale.

Deci în cadrul NATO vorbim despre state democratice, mature, coerente, care împărtăşesc principii şi valori comune, îşi apără propriile interese, dezvoltă relaţii bilaterale distincte cu Aliaţii, apărând NATO ca organizaţie care este utilă tuturor. E utilă apărării comune, e utilă descurajării eventualilor adversari externi, consultărilor pe teme de securitate, e importantă pentru prevenirea răspândirii conflictelor de dincolo de frontieră şi necesară învăţării în comun şi protejării cetăţenilor şi a teritoriului în faţa noilor tipuri de ameninţări care se nasc.

  1. (În cadrul NATO vorbim despre state democratice, mature, coerente, care împărtăşesc principii şi valori comune, îşi apără propriile interese)

Securitatea s-a dovedit ceva mai mult decât o simplă colecţie de ameninţări militare. Din contră, lucrurile au evoluat mult mai departe decât definiţia clasică a Şcolii Europene de Securitate de la Copenhaga cu cele cinci dimensiuni ale securităţii – care a devenit, în 1991, odată cu Conceptul Strategic de la Roma[1], abordarea fundamentală a securităţii din punct de vedere al NATO – militară, politică, socială, economică şi de mediu[2]. Am adăugat acestei prime abordări trei obiecte de „securitizat”statul, societatea şi individul[3].

  1. (Securitatea s-a dovedit ceva mai mult decât o simplă colecţie de ameninţări militare: sunt cinci dimensiuni ale securităţii, militară, politică, socială, economică şi de mediu, şi trei obiecte de „securitizat” – statul, societatea şi individul)

Această modalitate de abordare a securităţii într-o formă largă s-a extins ulterior cu un nou tip de componente numite iniţial „ameninţări ne-tradiţionale”, mai apoi „ameninţări de securitate emergente”, pentru că NATO a privit aceste noi ameninţări drept foarte importante, pătrunzând astfel cu curaj într-un teritoriu nou şi incert. Această arie de ameninţări include terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, atacurile cibernetice, întreruperile de aprovizionare cu energie şi produse energetice şi chiar s-a extins la schimbările climatice şi migraţie[4]. Această abordare a fost atât de importantă încât în august 2010, circa 50 de membri din cadrul NATO International Staff şi International Military Staff au migrat într-o nouă divizieEmerging Security Challenges Division[5].

UE şi NATO au stabilit o cooperare comună pentru că ambele sunt plasate în practic acelaşi mediu de securitate – prin numărul de membri prezenţi în ambele organizaţii. Şi prima zonă a acestei cooperări a vizat exact ameninţările hibride. Astfel, potrivit strategiei adoptate de către reuniunea Miniştrilor de Externe, UE şi NATO au stabilit ca cele două organizaţii să lupte împreună cu ameninţările hibride[6]. Potrivit acestei strategii, primul responsabil şi respondent este statul implicat, dar asistenţa UE şi NATO vine imediat să sprijine ţara vizată de atac sau contracararea ameninţării în cauză. Şi această cooperare a fost tradusă în fapt atunci când mai mulţi aliaţi din NATO şi membri ai Uniunii Europene au decis să stabilească formal la Helsinki, pe 11 aprilie 2017, Centrul European de Excelenţă pentru Combaterea Ameninţărilor Hibride[7].

    9. (State solide, stabile, fără conflicte, cu capacităţi de apărare întărite, cu control civil asupra structurilor militare şi cu reforma sectorului de securitate făcută la frontieră sunt în beneficiul NATO)

Declaraţia finală a summit-ului NATO de la Bruxelles[8], cel mai recent, vine să completeze panoplia de ameninţări şi provocări, cum sunt numite în acest document, cu o aducere la zi a situaţiei internaţionale. În document sunt menţionate:

  • Abordarea de tip cetate asediată, respectiv ameninţările venite 360 de grade, din toate direcţiile, cu sursele actori non-statali la actori-statali şi tipologiile de atacuri convenţionale – de la forţele militare – teroriste, cibernetice sau hibride (par. 2, p. 1). Formularea cuantifică nivelul de dezvoltare la momentul redactării, a percepţiei şi studiului despre categoriile şi generaţiile de ameninţări.
  • Provocări generate de acţiunile agresive ale Rusiei, inclusiv ameninţarea cu utilizarea forţei pentru a-şi atinge obiectivele politice (par. 2, p. 1). Singularizarea Rusiei ca ameninţare, care deschide suita ameninţărilor şi provocărilor concrete, subliniază preocuparea aliaţilor pentru acţiunile Rusiei care subminează securitatea euro-atlantică şi ordinea internaţională bazată pe reguli. Totuşi nu este reţinută ameninţarea rusă la adresa teritoriului aliat cu acţiune convenţională, ci doar ameninţarea cu utilizarea forţei, singura ameninţare concretă manifestată inclusiv faţă de România[9]. Formularea e explicitată la Paragraful 41, unde se menţionează că „Declaraţiile Rusiei care ameninţă să ţintească aliaţii din cauza NATO BMD (scutului antirachetă - n.n.) sunt inacceptabile şi contraproductive”[10].

„Subminarea” ca formulare în text păstrează neclaritatea în privinţa gradului de impact asupra teritoriului aliat şi a cetăţenilor, rămas într-o dimensiune ambiguă sau nedeterminată. Textul reţine însă, indirect, ataşamentul aliat faţă de valorile subminate: securitatea şi ordinea internaţională.

  • Continuarea instabilităţii şi a crizelor care au loc de-a lungul Orientului Mijlociu şi a Africii de Nord, care alimentează terorismul şi contribuie la migraţia neregulată şi traficul de persoane (par. 2, p. 1), textul neprecizând categoriile rezervate terorismului, migraţiei şi traficului de persoane în panoplia de ameninţări şi provocări, respectiv măsura şi gradul de ameninţare creat de cele trei fenomene notate. El poate fi lecturat în contextul Conceptului Strategic relevat anterior care plasează între ameninţări prezenţa instabilităţii, a unor crize sau conflicte în afara frontierelor NATO[11] (The Security Environment, par. 11, p. 11; Security through Crisis Management, par. 20, p. 19).
  • Criza din Siria (par. 2, p. 1) „are efect direct” asupra securităţii Alianţei – fără a fi precizat gradul de impact, din nou. Suntem în sfera formulărilor creative şi ambigue. Aici nu sunt relevate nici elementele concrete ce s-ar putea constitui în ameninţări ca efect al crizei din Siria, dar juxtapunerea cu formularea generală a evenimentelor generale din Orientul Mijlociu fac, prin asociere, referire tot la terorism, migraţiune şi trafic de persoane.
  • Ameninţări hibride, care cuprind campanii de dezinformare şi activităţi cibernetice maliţioase (par. 2, p. 1).
  • Ameninţări generate de proliferarea armelor de distrugere în masă şi a tehnologiilor avansate de rachete (par. 2, p. 1).
 

10. Sprijinirea statelor vecine în creşterea capacităţilor de apărare înseamnă asigurarea păcii şi securităţii regionale, sprijinirea partenerilor şi siguranţă şi linişte pentru cetăţenii statelor din interiorul Alianţei.

Împreună, ca membrie ai NATO, suntem mai puternici şi învăţăm unii de la alţii despre ce ne ameninţă cetăţenii şi teritoriul. Alături de partenerii noştri, încercăm să rezolvăm conflictele din exteriorul Alianţei ce ne afectează, şi încercăm să întărim capacităţile de apărare ale celor ce-şi doresc acest lucru – Republica Moldova, Ucraina, Georgia, Iordania. State solide, stabile, fără conflicte, cu capacităţi de apărare întărite, cu control civil asupra structurilor militare şi cu reforma sectorului de securitate făcută la frontieră sunt în beneficiul NATO, a statelor din flancul estic şi a oricui pentru că au capacitatea de a-şi rezolva democratic problemele interne, pot să combată ameninţările interne şi pot să se apere, potrivit propriilor capacităţi, de ameninţări militare externe. Şi asta înseamnă asigurarea păcii şi securităţii regionale, sprijinirea partenerilor şi siguranţă şi linişte pentru cetăţenii statelor din interiorul Alianţei.


[1]NATO Strategic Concept Rome, Article 24, in “The Alliance's New Strategic Concept agreed by the Heads of State and Government participating in the Meeting of the North Atlantic Council”, 7 nov 1991, athttps://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_23847.htm.

[2]Buzan, Barry, Popoarele, Statele şi Teama, Editura Cartier, Chişinău, 2012, ISBN 9975-79-046-1, 386 p.

[3]Buzan, Barry, Popoarele, Statele şi Frica, Editura Cartier, Chişinău, 2014, ISBN 978-9975-79-727-6, 385 p, Iulian Chifu, Gândire Strategică, Editura Institutului de Ştiinţe politice şiRelaţiiInternaţionale al Academiei Române, Bucureşti, 2013, ISBN: 978-973-7745-85-9, 335 p.

[4]“NATO’snewdivision: A serious look at ‘emergingsecuritychallenges’ or an attempt at shoringuprelevanceandcredibility?”, ISIS Europe Briefing Note, No. 51, September 2010, at https://www.natowatch.org/sites/default/files/NATOs_New_Division_0.pdf.

[5]Idem.

[6]Press statementsbythe NATO Secretary General Jens Stoltenbergandthe EU HighRepresentative for Foreign Affairs andSecurityPolicy, FedericaMogherini, 1-2 December, 2015, at https://www.nato.int/cps/en/natohq/opinions_125361.htm.
[7]“NATO welcomesopening of European Centre for CounteringHybridThreats”, 11 April 2017, at https://www.nato.int/cps/en/natohq/news_143143.htm.
[8]Brussels Summit Declaration, Issued by the Heads of State andGovernmentparticipating in themeeting of theNorth Atlantic Council in Brussels 11-12 July 2018, at https://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts_156624.htm
[9] BBC, Putin says Russia will 'neutralise threats' after US opens missile base, 14 mai 2016, at https://www.bbc.com/news/world-europe-36289155; Iulian Chifu,Rusiaameninţă cu bombardareascutului de la Deveselupentru a răspândifricaînpubliculroman, 28 martie 2019, 28 martie 2019, la https://adevarul.ro/news/eveniment/rusia-ameninta-bombardarea-scutului-deveselu-raspandi-frica-publicul-roman-1_5c9c87fb445219c57ecb13f7/index.html; Iulian Chifu, RusiaşirăzboiulpsihologicîmpotrivaRomâniei: atacmilitar la bazaDeveselu, 27 martie 2019, la https://evz.ro/rusia-razboiul-psihologic-deveselu.html.

[10]Brussels Summit Declaration, op.cit., paragraful 41.

[11]Strategic Concept 2010, op.cit.