Cei dintîi ripostează pentru a se apăra, ceilalţi atacă pentru a se răzbuna. Dincolo de această schemă maniheistă, se află însă realităţi mai subtile. Există deja o dezbatere intraeuropeană despre destinul viitor al convieţuirii cu islamul, după cum există şi o dezbatere intraislamică despre criza „modelului“ propriu.

Despre aceasta din urmă ştim foarte puţin, ceea ce sporeşte opacitatea „occidentală“ faţă de problematica musulmană în ansamblul şi în detaliul ei. Informaţia e, totuşi, la îndemînă. Într-un volum apărut la sfîrşitul anilor ’801, elita scriitorimii arabe din Iordania, Liban, Algeria, Egipt, Tunisia, Irak, Sudan, Palestina, Siria şi Maroc răspunde unei serii de întrebări, dintre care una ne interesează în mod deosebit: „Care este astăzi principalul duşman al islamului?“ Inevitabil, cîteva răspunsuri sînt strict ideologice. Marxizanţii demască imperialismul (mai ales cel american), colonialismul apusean în genere, sionismul sau „societăţile multinaţionale“. În replică, dreapta tradiţională dă vina pe comunism, pe modernizarea fără discernămînt şi pe secularizare. Analişti ceva mai neutri invocă înapoierea, fanatismul, regimurile dictatoriale, conservatorismul rigid, resentimentul, ignoranţa, contextul internaţional. Se vorbeşte şi despre politicieni, care folosesc în mod ipocrit islamul pentru a rămîne la putere, sau despre „ghinionul“ de a depozita resurse naturale rîvnite de prea mulţi. Arabii – spune un prozator din delta Nilului – au primit două mesaje istorice: unul este Coranul, venit din cer, iar celălalt este petrolul, venit de sub pămînt, de la Diavol. Un alt duşman redutabil al islamului este – în viziunea scriitorilor arabi – înţelegerea lui greşită, interpretarea lui vicioasă în ţările nonmusulmane. Nu e de mirare, de altfel – declară un romancier sudanez – că jihad-ul, prost aplicat de unele comunităţi arabe, sfîrşeşte prin a fi prost înţeles în Europa.

Majoritatea autorilor intervievaţi sînt însă de părere că principalul duşman al islamului este islamul însuşi.

Refuzul istoriei, al evoluţiei globale, transformarea clerului într-o castă autoritară, spiritul reacţionar, obtuzitatea celor care practică ritualul fără să-l priceapă şi necinstea celor care predică mesajul Profetului fără să creadă cu adevărat în el, epuizarea resurselor interioare de regenerare, utilizarea manipulatorie a religiei de către conducători – iată, în rezumat, „pietrele de poticnire“ pe care intelectualitatea arabă le identifică în însăşi fiziologia lumii ei.

Citiţi continuarea articolului semnat de Andrei Pleşu pe dilemaveche.ro