Analiză „Foreign Policy“: de ce trebuie SUA să repare de urgenţă relaţiile cu UE

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Preşedintele american Donald Trump primindu-l la Casa Albă pe preşedintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker FOTO EPA
Preşedintele american Donald Trump primindu-l la Casa Albă pe preşedintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker FOTO EPA

Mult timp considerată irelevantă stragic de către Statele Unite, Uniunea Europeană (UE) este pregătită să devină o putere geopolitică majoră. Washingtonul ar trebui să ia notiţe, scrie Max Bergmann, de la Center for American Progress, într-un articol publicat în „The Foreign Policy“.

„În ultimele două decenii, Statele Unite au ignorat, practic, UE. Atât democraţii, cât şi republicanii de la Washington au tratat blocul comunitar ca pe o idee de ultimă instanţă, în cel mai bun caz, şi, asemeni administraţiei în exerciţiu, uneori chiar ca pe un duşman. Aceasta este o greşeală strategică enormă.

Odată cu alegerea ministrului german al Apărării, Ursula von der Leyen, la şefia Comisiei Europene, Statele Unite ar trebui să profite de ocazia apărută şi să construiască un nou parteneriat durabil cu UE, recomandă Bergmann, cunoscut pentru analizele sale pe tematica securităţii europene.

Alegerile europarlamentare desfăşurate recent au arătat că centrul de greutate al politicii europene se deplasează către Bruxelles şi implicit către UE. S-a înregistrat o prezenţă semnificativă la vot, depăşind, în premieră, pragul de 50 la sută. Creşterea a fost determinată de o dezbatere aprigă legată de viitorul UE, plasând naţionaliştii de extrema dreaptă, care vor redobândirea puterilor de la UE, împotriva federaliştilor care doresc consolidarea UE. Într-un final, o mobilizare puternică din partea partidelor pro-UE, îndeosebi în rândul Verzilor, a evitat o temută ascensiune a extremei drepte. După cum notează istoricul Anne Applebaum în „The Washington Post“, „continentul devine (după alegeri, n. red.) un spaţiu politic unic“.

Datele confirmă acest lucru. În 2016, cel puţin 15 partide politice din Europa au făcut campanie pentru un referendum privind părăsirea UE, în timp ce, în prezent, după cum subliniază Susi Dennison, de la Consiliul European pentru Relaţii Externe, „acest mesaj este practic inexistent“.

Totuşi, „într-o răsturnare ironică de situaţie, partidele naţionaliste îşi dau mâna în întreaga UE solicitând o «Europă a bunului-simţ», adică nu sfârşitul Uniunii Europene, ci o schimbare a Uniunii Europene“.

UE a supravieţuit prăbuşirii economice globale, ascensiunii populiştilor de extrema dreaptă şi referendumului privind apartenenţa Marii Britanii la blocul comunitar, un proces numit drept Brexit, care, departe de a aduce începutul sfârşitului, aşa cum s-au temut mulţi observatori de pe ambele maluri ale Atlanticului, a servit ca un mijloc de descurajare a oricărei alte ţări măcinate de gânduri de plecare. UE conduce viitorul Europei, dar Washingtonul abia dacă observă acest lucru.

Concepţia Washingtonului despre Europa a evoluat puţin din anii ’90 ai secolului trecut, când războaiele din Balcani şi extinderea NATO au consumat politica externă a Statelor Unite. În urma atacurilor din 11 septembrie 2001, atenţia Washingtonului s-a mutat dinspre Europa către Orientul Mijlociu, combaterea terorismului şi apoi către sporirea puterii Chinei. Între timp, Europa a devenit tot mai mult percepută ca fiind irelevantă din punct de vedere strategic. Washingtonul s-a supărat pe contribuţiile sale anemice la apărarea NATO şi pe ambivalenţa manifestată faţă de proiectul său de integrare, Uniunea Europeană, pe care factorii americani de decizie nu l-au văzut decât ca pe o altă organizaţie regională. În afară de responsabilii din biroul extern al Departamentului de Stat plătiţi să facă acest lucru, puţini din administraţia federală americană au acordat o oarecare atenţie UE.

Cu toate acestea, Statele Unite găsesc din nou Europa ca fiind relevantă geopolitic. Nu doar că Statele Unite au nevoie de aliaţi puternici, pentru că intră într-o epocă a unei competiţii între marile puteri, dar Europa este ea însăşi disputată, cu Rusia şi China căutând influenţă în anumite state europene pentru a submina unitatea bătrânului continent şi, prin urmare, a alianţei transatlantice. În timp ce Washingtonul îşi îndreaptă din nou ochii spre Europa, vede un continent pe care îl recunoaşte cu greu. Statele Unite au ratat transformarea profundă a Europei prin integrarea condusă de UE.

Europa s-a transformat radical din anii ’90 încoace, când Washingtonul era preocupat de viitor. UE are acum toate structurile unui stat: un aparat administrativ, un executiv, o bancă centrală, un parlament şi o capitală. Şi se comportă ca atare. Această schimbare treptată se vede şi pe scena mondială. UE acţionează ca un bloc comercial puternic şi unificat, negociind noi acorduri comerciale cu Mexicul şi cu Japonia în timpul administraţiei Donald Trump. Cu aproximativ 500 de milioane de locuitori şi fiind a doua cea mai mare economie din lume, Europa are abilitatea de a stabili standarde globale, cum s-a întâmplat cu politica de confidenţialitate pusă în faţa companiilor americane de tehnologie, în 2018. Totodată, a condus eforturile de abordare a problemei schimbărilor climatice şi a jucat un rol major în negocierea acordului nuclear cu Iranul, semnat în vara lui 2015.

UE a demonstrat că poate avea un impact atunci când acţionează ca o singură entitate pe scena mondială.

Acest lucru nu a fost ignorat de Rusia sau China, care se angajează în eforturi destul de agresive de a influenţa anumite state europene, lideri şi sectoare de afaceri. De exemplu, China a stabilit un format de dialog 16 + 1 cu ţări mai mici din Europa Centrală şi de Est, incluzând 11 ţări membre UE, cum ar fi Ungaria, România şi Bulgaria, precum şi state balcanice din afara UE, cum ar fi Serbia. În pofida cadrului multilateral, formatul este într-adevăr un efort chinezesc de a ajunge la înţelegeri economice bilaterale care să permită Beijingului să îşi extindă influenţa în Europa. Eforturile Beijingului au început să fie răsplătite începând cu 2016, când Ungaria şi Grecia, care beneficiază din plin de investiţii chineze, au diminuat încercările UE de a condamna acţiunile întreprinse de chinezi în Marea Chinei de Sud. La rândul ei, Rusia urmăreşte să semene discordie şi să amplifice extrema dreaptă aflată în ascensiune în Europa. Atât eforturile chineze, cât şi cele ruseşti, sunt mânate de îngrijorarea că o UE unită şi mai asertivă ar putea deveni o forţă puternică pentru valorile democratice şi liberale pe scena mondială.

Un fapt ce ar trebui să dea  de gândit la Washington. Atunci când rivalii tăi caută să divizeze şi să submineze UE, oare nu cumva e cazul să ripostezi? În schimb, administraţia Trump este o oglindire a abordării Rusiei şi Chinei, încurajând Brexitul, oferind sprijin liderilor anti-UE, cum ar fi premierul ungar Viktor Orban, şi ducând bagatele diplomatice împotriva UE. Acest comportament a fost primit cu dezaprobare în cercurile politice de la Washington şi de la Capitol Hill, însă administraţia de la Washington are puţină introspecţie în legătură cu ceea ce ar presupune o abordare alternativă a Europei. Aşa cum spune Gérard Araud, ambasadorul Franţei în Statele Unite, până de curând, exista o concepţie greşită că „atunci când Trump va pleca de la putere, totul se va întoarce la normal. Acesta este visul celor de la Washington”.

Dar Washingtonul nu are încă niciun buton de resetare pe care să îl apese. Preşedinţia Trump a determinat Europa să pună la îndoială parteneriatul cu Statele Unite şi a dat naştere unei dezbateri vibrante despre viitorul său. Dar problema Washingtonului este că nu se implică în această dezbatere, care are loc în UE, nu în NATO. Ori când Washingtonul se gândeşte la angajarea Europei şi a alianţei transatlantice, ia în calcul aproape exclusiv formatul NATO. Fiind înainte de toate o alianţă militară, NATO nu încapsulează întregul spectru de chestiuni aflate în dezbatere din Europa. Acest lucru nu înseamnă că Washingtonul ar trebui să ignore capitalele NATO sau capitalele naţionale, dar trebuie să meargă acolo unde centrul de greutate al Europei este din ce în ce mai mare, iar acel loc este UE.

Statele Unite ar trebui să înceapă să vadă Uniunea ca un aliat unitar, coerent, liber, democratic şi potenţial puternic pe scena mondială. Ar trebui să îşi dorească să construiască o relaţie mai solidă, care să implice UE şi să sprijine creşterea acesteia pe scena mondială. Promovarea unităţii UE şi a celei transatlantice în problemele dificile ar trebui să reprezinte forţa esenţială a eforturilor diplomatice americane. Ar trebui să încerce să ajungă la abordări comune Statele Unite-UE în ceea ce priveşte provocările majore, printre care Rusia, China, declinul democratic, migraţia, corupţia şi spălarea banilor, reglementarea reţelelor de socializare şi prosperitatea economică. Orice abordare eficientă a Statelor Unite referitor la aceste probleme necesită sau este ajutată semnificativ de suportul Europei.

În mod inevitabil, tentativele de a ajunge la poziţii comune cu UE şi de a încuraja UE să se afirme pe scena mondială se vor dovedi a fi frustrante. Dar Washingtonul ar trebui să vadă UE ca pe o posibilă putere în ascensiune. Eforturile sale nu vor fi diferite de cele de a cultiva relaţii cu alte puteri în ascensiune, cum ar fi India. Susţinerea ascensiunii UE este un efort pe termen lung care va fi gradual şi va avea nevoie de timp.

Dreapta americană va riposta, în mod inevitabil, la un astfel de efort, văzând UE ca pe o potenţială forţă de contrabalansare a Statelor Unite. Au motive să se frământe. O UE mai puternică va împiedica multe politici pe care dreapta americană le susţine, cum ar fi retragerea din acordul cu Iranul, ieşirea din acordul climatic de la Paris sau, anterior, invadarea Irakului. Iar lumea şi ordinea globală liberală vor fi un loc mai bun pentru asta. Aceasta va fi o calitate a ascensiunii Europei, nu o dificultate.

Unificarea şi integrarea paşnică a Europei, facilitată de Statele Unite, sunt una dintre cele mai mari realizări ale politicii externe americane. Cu provocări externe la orizont, Statele Unite ar trebui să nu îşi mai facă griji pentru slăbiciunea Europei, ci să dezvolte o abordare care să stimuleze întărirea coeziunii UE. A venit timpul ca Statele Unite să îmbrăţişeze Uniunea Europeană“, scrie Max Bergmann.

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite