Preşedintele Recep Tayyip Erdoğan a decis să repare relaţiile şi se foloseşte de tentativa de lovitură de stat pentru a demonstra ruşilor că el nu a fost implicat în decizia de a doborî avionul, ci că inamicii săi politici erau responsabili.

Există câteva probleme cu această versiune a evenimentelor. Interceptarea avionului de vânătoare rus a avut loc după mai multe incursiuni în spaţiul aerian al Turciei. Potrivit mai multor surse, inclusiv unor surse turce, avionul rus doborât a zburat deasupra teritoriului Turciei pentru o perioadă foarte scurtă de timp. Controlorii tactici de apărare a spaţiului aerian nu au avut timp să solicite permisiunea autorităţii naţionale de comandă (superiorii lor) pentru a trage. Decizia de a doborî un avion rus care intrase în spaţiul aerian turc trebuia să fi fost luată înainte de incident. Ca alternativă, controlorii tactici aflaţi la sol, nu piloţii, au acţionat fără autoritate. Asta ar însemna că ordinul pentru deschiderea focului a venit cel mult din partea unui colonel din controlul tactic de la sol.

Turcia versus Rusia

Guvernul turc, inclusiv Erdoğan, a reacţionat imediat şi fără ezitare acuzând că nu a fost prima incursiune de acest fel şi că ruşii violau în mod constant spaţiul aerian al Turciei. I-au condamnat serios pe ruşi. Nu a existat niciodată vreo scurgere oficială sau neoficială care să indice că era ceva neînregulă cu doborârea, nimeni de la sol sau din aer nu a fost eliberat din funcţie şi nici nu a existat vreun indiciu că ar fi fost deschisă o investigaţie.

În condiţiile în care Turcia este un stat membru NATO, iar personalul său cooperează în mod constant cu personalul altor state, orice pedeapsă aplicată celor responsabili pentru doborâre ar fi devenit rapid cunoscută. Poveştile cu investigaţii şi capete tăiate s-ar împrăştia instantaneu într-o organizaţie militară şi probabilitatea ca ele să nu fie auzite de personalul NATO şi cel rus este foarte scăzută. Eliberarea din funcţie a unui comandant de sector tactic şi a mai multor piloţi în urma celui mai mare eveniment militar trăit de Forţele Aeriene ale Turciei în ultimii ani ar fi o bârfă uriaşă în cantinele din toate bazele Forţelor Aeriene turce timp de luni întregi. Nu s-a întâmplat. Lucrul care s-a întâmplat a fost condamnarea viguroasă a Rusiei din partea Turciei.

Nici politicile nu au sens. Scopul intervenţiei ruse din Siria era de a sprijini regimul Bashar al-Assad. Guvernul Erdoğan se opunea guvernului Assad din cauza uciderii turcmenilor din Siria. Era un conflict sângeros ce dura de ani buni. Turcii erau furioşi pe intervenţia rusă, acţiune care făcea Turcia să pară slabă şi, în acelaşi timp, ridica întrebări despre o posibilă susţinere turcă pentru Statul Islamic. Intervenţia rusă l-a pus pe Erdoğan într-o situaţie politică dificilă, iar penetrarea spaţiului aerian turc fără un răspuns pe măsură l-ar fi făcut să pară şi mai slab. Era sub o presiune enormă pentru a răspunde cumva. Erdoğan nu putea să pară că îi este teamă să acţioneze în faţa unei provocări ruse.

Doborârea avionului rus avea sens din punct de vedere politic şi este foarte puţin probabil să nu fi fost emis un ordin general care să autorizeze eliminarea rapidă a oricărei aeronave intruse. Oricine ar fi emis acel ordin fără o autorizaţie de la cel mai înalt nivel – acest lucru ar fi ajuns la Erdoğan însuşi – ar fi fost adus în faţa curţii marţiale în orice forţă aeriană. Ostilitatea faţă de prezenţa rusă în Siria era adânc înrădăcinată, politică şi nu ceva trecător. Niciuna dintre acţiunile lui Erdoğan de după nu a lăsat de înţeles că nu a autorizat atacul şi că nu a fost de acord cu el. A spus că ruşii sunt responsabili. Ideea, la câteva luni după incident, că ar fi făcut parte dintr-o lovitură de stat este greu de înţeles.

Turcia versus SUA

Totuşi, această idee are sens în contextul strategiei actuale a Turciei. Turcii susţin că Fethullah Gülen se află în spatele tentativei de lovitură de stat. Bărbatul locuieşte în Statele Unite, iar Erdoğan a solicitat SUA să îl extrădeze dacă sunt într-adevăr „partenerii strategici” ai Turciei. Statele Unite nu pot să-l predea pur şi simplu, având în vedere tratatele de extrădare cu Turcia şi legea Statelor Unite. Dar adânc ascunsă în solicitare se află aluzia că Statele Unite au ajutat la organizarea tentativei de puci. Ziarele din Orientul Mijlociu au scris pe larg despre această acuzaţie. În timp ce mulţi se întreabă dacă chiar a fost vorba de o tentativă de lovitură de stat, alţii încep să afirme că Statele Unite s-au aflat în spatele ei.

Erdoğan nu voia să fie băgat, împreună cu România şi Polonia, într-o alianţă anti-Rusia gândită de SUA. 

Atunci când avionul a fost doborât şi relaţiile turco-ruse s-au răcit, evenimentul a forţat Turcia într-o relaţie mai apropiată cu Statele Unite. Turcia nu era suficient de puternică pentru a fi ostilă atât faţă de Rusia, cât şi faţă de Statele Unite. Dar Turcia nu se simţea tocmai confortabil într-o relaţie mai strânsă cu Statele Unite. În primul rând, nu dorea să aibă un rol militar major în Siria, mai ales în ceea ce priveşte angajarea în lupte ample cu Statul Islamic. Americanii doreau ca Turcia să joace un rol mai important, dar turcii ştiau că va deveni o activitate fără sfârşit pe care nu voiau şi-o asume.

În cel de-al doilea rând, atentatele teroriste ale Statului Islamic în Turcia după ce turcii au preluat rolul dorit de americani. Totul a culminat cu atacul asupra aeroportului Ataturk, eveniment care a afectat industria de turism din Turcia. Erdoğan nu dorea să devină un pion american într-un conflict în care nu dorea să lupte. În plus, nu voia să fie băgat, împreună cu România şi Polonia, într-o alianţă anti-Rusia gândită de SUA. Americanii încercau să ţină în frâu Rusia, iar Erdoğan nu dorea să fie atras nici în această acţiune.

Mutările lui Erdoğan: scapă de SUA şi conciliază relaţiile cu Rusia

Erdoğan nu a vrut să devină partenerul junior al Statelor Unite, iar doborârea avionului a condus Turcia în acea direcţie. A făcut o mişcare subită pentru a normaliza relaţiile cu Israel şi, aproape simultan, a transmis scuze Rusiei în legătură cu doborârea avionului. Mişcarea spre Israel avea scopul de a împăca Statele Unite. Erdoğan nu voia să sfideze SUA prea mult. Cea de-a doua mişcare a indicat faptul că el dorea să pună capăt confruntării cu Rusia şi, drept urmare, a refuzat să fie atras într-un plan defensiv american îndreptat împotriva ruşilor.

Erdoğan nu a fost niciodată mulţumit doar să ceară scuze. Tentativa de lovitură de stat i-a oferit şansa redefinirii scuzelor. Atacul asupra aeronavei ruse nu a fost autorizat de el, dar a fost autorizat de oamenii care au organizat tentativa de puci. Erdoğan a fost la fel de victimă a doborârii avionului ca şi Rusia. Şi prin retragerea din confruntarea cu Rusia, el recâştigă spaţiul de manevră şi eliberează Turcia de sub presiunea americană.

Desigur, tentativa de lovitură de stat – sau orice a fost aia – a avut de-a face cu mult mai multe decât doar acest eveniment. Dar consecinţele sale au legătură parţial cu recâştigarea locului Turciei, pierdut atunci când Turcia a devenit dependentă de Statele Unite după doborâre. Descoperirea faptului că oamenii care au plănuit puciul sunt aceiaşi care au plănuit şi doborârea creează, în mod convenabil, deschiderea şi lasă de înţeles că nu a fost vina lui Erdoğan. Unii oameni chiar vor crede asta, mai ales în Turcia, unde se află publicul ţintă. Între timp, Erdoğan pune presiune mare pe Statele Unite şi îşi îndreaptă atenţia spre Rusia, o mutare clasică de echilibru al puterii.


Traducere din limba engleză a textului „Were Turkish Coup Planners Involved in Downing Russian Jet?, publicat de George Friedman în geopoliticalfutures.