În acest sens, avem declaraţia oficială a colonelului William „Sonny“ Leggett, şeful purtătorilor de cuvânt militari americani din Afganistan: “În acord cu Declaraţia Comună şi Acordul dintre SUA şi talibani, forţele armate americane din Afganistan şi-au început reducerea condiţionată a trupelor până la nivelul de 8.600 în termen de 135 de zile”.

Public, s-a spus doar atât pentru că se încearcă păstrarea unui secret cât se poate de absolut asupra celor două anexe ale Acordului de pace, documente clasificate în care sunt listate tipurile de atacuri pe care nici trupele talibanilor şi nici cele americane nu sunt autorizate să le declanşeze, cu precizarea canalelor prin care americanii vor comunica talibanilor poziţiile propriilor trupe. Sunt descrişi parametrii situaţiilor în care nu trebuie folosită forţa, inclusiv cu angajamente foarte precis formulate din partea talibanilor de a nu ataca forţele americane în timpul retragerii. Talibanii se angajează să nu comită atacuri sinucigaşe împotriva trupelor americane, iar acestea nu vor utiliza dronele de luptă din dotare. Departamentul de Stat a adăugat că aceste aranjamente „includ promisiuni specifice din partea tuturor părţilor în favoarea eforturilor de a continua reducerea violenţelor până în momentul în care se va ajunge la acord permanent şi comprehensiv de încetare a focului, realizat în negocierile inter-afgane”.

În cazul în care cineva ar mai fi preocupat de soarta celor 800 de militari români aflaţi acum în Afganistan în cadrul misiunii “Resolute Support” a NATO (suntem al şaselea contingent ca mărime prezent în acest moment pe câmpul de luptă), atunci trebuie să vadă care este poziţionarea noastră în discutarea calendarului de retragere a forţelor, asta deoarece, pentru prima etapă, aceasta de 135 de zile în care ne aflăm acum, americanii au promis că vor exista şi reduceri proporţionale ale forţelor aliate şi ale celor din ţările Coaliţiei.

În concluzie, la modul cel mai oficial, punem o întrebare absolut logică: cine a negociat pentru România şi care sunt rezultatele?

Întrebare logică şi, aş spune, extrem de presantă deoarece, la orizont, se desenează perspectiva ca, poate extrem de rapid, în Afganistan să se dezvolte un război civil de foarte mare intensitate şi în care să existe riscul ca forţele americane, aliate şi ale Coaliţiei, din ce în ce mai reduse înspre finele perioadei de retragere de 14 luni, să poată fi prinse sub foc încrucişat.

Deja, imediat după semnarea acordului cu talibanii şi, în consecinţă, în faţa perspectivei probabile ca aceştia să preia conducerea ţării (fapt recunoscut public şi de Donald Trump), actorii politici din Afganistan care au evolut până acum în umbra protectoare a forţelor SUA încep o acţiune disperată de repoziţionare, de stabilizare pe teritorii trabale prietene, măcar atât cât le-ar permite să-şi negocieze supravieţuirea când vin talibanii. Şi aşa se explică ce s-a petrecut ieri la Kabul, spectacol tragic de operetă ce este preambulul exact al demenţei care poate urma în Afganistan odată cu eliberarea supapei de siguranţă create de americani care, după cum ştiţi, s-au săturat de înfrângeri, costuri şi lipsă totală de perspectivă, exact ca la finele războaielor din Coreea, Vietnam sau Irak. Atunci ca şi acum decid că plecarea este un procedeu sănătos şi cel mai puţin costisitor.

Dar, de data asta, în Afganistan, cu un adaos cu adevărat comico-tragic: aşa de bine se ştie că americanii vor părăsi oricum zona şi nu mai vor să aibă nimic de-a face cu ce va fi acolo încât la Kabul s-a putut produce inimaginabilul: luni, la aceeaşi oră, două personaje (Ashraf Ghani –dreapta în foto - şi Abdullah Abdullah în stânga fotografiei) au depus jurământul solemn în urma investirii lor ca preşedinţi ai Republicii Islamice a Afganistanului, aruncând ţara în criză constituţională după ce au anuţat începerea consultărilor paralele pentru formarea unui guvern. Totul spre stupefacţia secretarului de stat american Mike Pompeo care altceva decât să-i roage să se înţeleagă între ei chiar nu mai are ce face.

Problema imediată este că, înainte de a se gândi cum vor face faţă ofensivei talibanilor, cele două facţiuni în principiu anti-talibane şi pro-occidentale se simt atât de puţin sigure pe poziţiile lor încât, preventiv, încep să se sfâşie reciproc, miza fiind cine va deţine controlul asupra unităţilor de securitate şi armatei (în speranţa că acestea vor fi loiale până la capăt celor de la Kabul şi amintirii trupelor americane) şi, în consecinţă, cine se va grăbi să trimită solii de pace în taberele talibane. Iată, azi, o primă mişcare interesantă, probă de mare slăbiciune a guvernului de la Kabul: după ce preşedintele Ghani se cocoşise că nu recunoaşte pasajul din acordul americanilor cu talibanii privind schimbul de prizonieri, acum a anunţat că azi va semna un acord prinvind eliberarea a 1.000 de prizonieri talibani.

Dar ar fi o primejdioasă, chiar tragică, iluzie ca cineva să-şi închipuie că talibanii, după trecerea celor 14 luni prevăzute în acord, nu vor răzbuna la modul cel mai cumplit tot ceea ce cred că a fost trădare a principiilor islamice, încălcare a adevăratei credinţe şi alianţa cu Marele Satan. Mujahedinii nu vor avea nicio milă şi vor vrea, aşa cum au mai făcut-o în trecut, să dea exemple care să impună terorarea. Şi, în asta, sunt extrem de eficienţi.

Şi bătălia ar putea fi şi mai cumplită dacă, aşa cum spun unele surse din serviciile de informaţii militare, americanii ar fi promis celor de la Kabul că, totuşi, s-ar putea să le rămână un sprijin format nu neapărat din soldaţi ai armatei americane ci din operativi din CIA angajaţi drept contractori ai administraţiei afgane, dar şi ceva trupe speciale din ţările aliate care au răspuns voluntar chemării. Este o informaţie neverificată, dar redundantă, inclusiv în mediile americane.

Tocmai de aceea, repet întrebarea: există oare un calendar al retragerii armatei române şi a eventualilor consultanţi civili care antrenează trupe de securitate afgane?