Şi, în acest sens, a dat exemplul Israelului vecin şi, astfel, cancelariile occidentale pot măsura acum mult mai bine efectul destabilizator al retragerii americane din zona de interese a Orientului Apropiat.

Deciziile succesive ale lui Trump de a retrage trupele din ultimele două bastioane reprezentative ale forţei militare americane care, de acolo,  puteau să intervină la nevoie şi dincolo de spaţiul geografic unde fuseseră repartizate (Siria şi Afganistan), haosul politic, administrativ şi militar din Irakul promis oază de stabilitate în regiune tocmai datorită bazelor militare americane de acolo, au dat speranţe multora că-şi pot upgrada foarte rapid statutul de putere. Asta se întâmplă acum cu talibanii afgani care au reuşit să impună americanilor o retragere a trupelor SUA şi a tuturor celorlalţi militari ai coaliţiei până la finele anului viitor din ceea ce se va numi pe viitor Emiratul islamic al Afganistanului. Aşa s-a întâmplat spre exemplu cu Pakistanul, ţara în care americanii au investit multe sute de miliarde în ajutor militar de toate felurile, acum safe heaven pentru relansarea ISIS la dimensiuni globale. Aşa se întâmplă acum cu Iranul care îşi continuă politica de extindere a traseelor terestre prin care alimentează cu echipament militar unităţile combatante aliate Teheranului şi aparţinând unei structuri vaste ce se întinde în tot Orientul Mijlociu, până departe în Yemen, deloc impresionat de sancţiunile oficiale americane atâta timp cât funcţionează mecanismele compensatorii puse la punct de statele care sprijină regimul ayatolahilor sau, cel puţin, nu vor deloc să susţină demersurile americane.

În acest context, declaraţia lui Erdogan a venit să ridice cu un grad tensiunea oricum existentă provocată de alianţa între ţara sa, Rusia şi Iran. Erdogan este un politician care s-a obişnuit să joace în forţă, mizând pe lipsa de reacţie a americanilor sau pe reacţia lor întârziată şi din multiple considerente de politică internă. Cazul-test în care Erdogan a jucat impecabil, forţând peste limite la fiecare etapă, a fost cel în care americanii au încercat cu toate mijloacele pe care le aveau la dispoziţie să-l împiedice să achiziţioneze sistemele ruseşti S-400. Degeaba, ele sunt cumpărate şi încep să fie asamblate în Turcia, urmând ca, în viitorul apropiat, să fie produse pe plan local. Replica americanilor a fost de a nu mai vinde turcilor avioanele F-35, nici măcar pe cele plătite deja şi gata de a fi livrate.

Iar Erdogan, după obicei, răspunde prin ameninţări multiple, toate extrem de posibil de pus în practică în perioada imediat următoare, plus aceasta nouă a dimensiunii nucleare. Să le luăm pe rând.

În primul rând, a anunţat că, în cazul în care americanii persistă în decizia lor privind avioanele, mai există oferta rusă de Suhoi din generaţia a cincea, începând deja tratative în acest sens, serviciile militare de informaţii occidentale anunţând deja reuniunile de experţi la nivel înalt care preced un viitor raport de oportunitate pe care ministrul rus al Apărării îl va prezenta lui Putin, propunând aprobarea tranzacţiei.

În al doilea rând, a anunţat că, în cazul în care SUA nu sunt de acord cu formarea unei „zone de securitate“ de-a lungul frontierei Turcia-Siria , atunci va ordona o ofensivă de mari proporţii împotriva kurzilor. Asta va crea un val suplimentar de refugiaţi care s-ar putea adăuga celor peste 4 milioane de oameni aflaţi deja în taberele de refugiaţi din Turcia. Acum, şi aceasta este cea de-a doua temă cu valenţe geo-strategice evocată joi de Erdogan, se poate ca preşedintele turc să ia decizia de a ridica stavilele puse acum pentru plecarea acestui imens grup de populaţie către Europa, asta în cazul în care Turciei nu i se vor da ajutoare financiare în plus de cele date de UE (6 miliarde euro) în urma acordului care a dus la închiderea „rutei Balcanilor“ în 2015. Caz în care consecinţele ar putea fi teribile pentru absolut toate ţările europene, începând cu cele aflate pe liniile directe de migraţie, în Balcani, pe liniile maritime din Marea Neagră sau pe circuitul de nord, terestru, din jurul Mării Negre. Se poate ca Erdogan să facă asta? Poate s-o facă, acum mai mult ca oricând, iar asta forţează partenerii să se gândească la concesii posibile.

Care parteneri? Şi aici e o problemă deoarece, în aceste condiţii, cu relaţia deteriorată cu americanii, rămâne  ca ultimă speranţă o relaţie cât de cât normală cu Uniunea Europeană. Asta ar însemna două lucruri. Pe de o parte, europenii ar putea formula oferta pe care o doreşte Erdogan, continuând programul de negocieri pentru aderare şi fixând, în fine, un calendar precis agreat de ambele părţi. Sau, dacă Erdogan va accepta, să propună Turciei (cum au vrut Germania şi Franţa), un statut special de partener strategic privilegiat. Şi, spun unele surse, nu numai la nivelul unui acord de liber schimb comprehensiv, ci şi prin integrarea Turciei în programele pe care le presupune construcţia identităţii europene comune de apărare şi securitate. Asta ar fi o perspectivă tentantă în măsura în care, astfel, Turcia ar putea participa la cea mai importantă dimensiune care se profilează acum şi cu finanţări mai mult decât importante: proiecte integrate comune în industria europeană - de apărare, începând cu proiectul noului avion de luptă.

În fine, rămâne, ca dimensiune viitoare de tip game changer, această perspectivă ca Turcia să posede arme nucleare. Un politician atât de experimentat ca Erdogan şi-a ales cu mare grijă momentul în care a lansat provocarea: coincide cu momentul în care, la Washington, se anunţa că este aproape momentul în care americanii vor semna acordul cu talibanii. Turcia semnalizează că, dacă tot se schimbă dramatic echilibrul de securitate din zonă şi apare un stat în plus în care Constituţia va fi rescrisă pentru a răspunde comandamentelor Şaria (legea fundamentalistă islamică), atunci e gata să-şi ia propriile măsuri pentru a se afirma ca jucător important. Şi nu este degeaba invocarea Israelului, mai ales că este foarte aproape un alt conflict regional. Şi care poate începe cu un atac israelian asupra bazelor Hezbollah din Liban.

Întrebarea este dacă Erdogan se bazează pe ceva foarte precis în anunţul său privind armele nucleare. Are deja tehnologia necesară, are parteneri care i-o pot livra (surse militare vorbesc despre contacte în acest sens cu Pakistanul, spre exemplu)? Răspunsuri incerte. Singura certitudine este că, departe de a ceda iniţiativa, Erdogan presează pe toate fronturile, deschizând şi unul nou, extrem de primejdios. Dar fiind că Turcia este partenerul nostru strategic şi că, nu-i aşa, în guvernul Dăncilă există şi un ministru al Apărării, oare a ordonat şi o analiză de risc a acestor ultime dezvoltări în spaţiul de securitate al Mării Negre?