De la un exerciţiu militar comun în Golful Persic şi de la convergenţa contestării preeminenţei americane asupra lumii, combinată cu nemulţumirea în legătură cu modul în care a acţionat în arena internaţională Donald Trump, a fost doar un pas până la a prezuma – şi pe baza unui număr de date şi acorduri concrete – că cele trei state vor avea o alianţă globală, cu scopul direct de a îndigui America şi Occidentul, de a propune un model autoritar de organizare internă şi de a ocupa golurile lăsate de retragerea Americii lui Trump din diferite spaţii de relevanţă strategică.

Un proiect teoretic, utopic, dar bază a analizei de risc maxim în eşafodajul de securitate american

Ei bine, analiza atentă şi la zi arată că această idee lansată şi cultivată de Iran – şi având Teheranul în centrul întregii acţiuni – este nu numai un fals şi o imposibilitate, dar chiar frizează, pe alocuri, ridicolul. Nici pe linia relaţiei Rusia-China cooperarea militară şi economică existentă nu a împins lucrurile spre o asemenea alianţă, existând enorm de multe rivalităţi şi divergenţe, darămite când e vorba despre Iran.

Deşi nu există date complete asupra substanţei unor acorduri, din cauza lipsei de transparenţă, astăzi putem spune cu certitudine că orice asemenea drum a fost întârziat şi amânat voit până după alegerea lui Joe Biden preşedinte, iar astăzi fiecare dintre actori speră într-o relaţie mai bună sau măcar mai predictibilă cu Washingtonul, abandonând formula unui bloc militaro-strategic care ar fi împins lumea spre confruntare globală. Şi asta în beneficiul aceluiaşi Occident, care are instrumente noi pentru a gestiona globalizarea astăzi în cheie multilaterală şi cu respect faţă de dreptul internaţional şi regulile consacrate, nicidecum prin anularea acestor reguli şi introducerea în sistem a unei anarhii care ameninţa să fie contracarată de o alianţă a diferitelor tipuri de modele autocratice.

Şi nevoia acestor relaţii cu Statele Unite este făcută pe baze pur pragmatice. China speră să aibă un acord funcţional la nivel comercial cu noul locatar de la Casa Albă, deşi analiştii vorbesc despre înclinaţia mai mare a lui Trump de a face pertractări avantajoase. La nivelul schimburilor comerciale, China are cele mai avantajoase volume tot cu SUA şi Occidentul democratic, chiar cu Japonia, Coreea de Sud şi Australia, în orice caz cu democraţiile şi nu cu Rusia sau Iranul. În plus, în fiecare caz câştigă la balanţa de plăţi.

Rusia nu-şi doreşte să fie un partener junior al Chinei, iar generalii săi au suspiciuni asupra relaţiei cu Beijingul mai ales prin revărsarea naturală a Chinei în Siberia şi Extremul Orient rus. Iar Iranul nu prea contează în ecuaţia celor mari decât ca adăugire la un proiect de greutate strategică preexistentă şi ca acces şi trambulină globală către Golf şi Orientul Mijlociu. Iar Iranul îşi supralicitează relevanţa bazându-se în continuare pe primul loc ca rezerve de gaz ale lumii şi locul 4 la petrol, o postură care ar putea păli în viitorii 10 ani odată cu schimbarea generaţiei de produse energetice deja declanşată şi în accelerare după pandemie, după proiectul economiei verzi europene şi cel similar al lui Joe Biden.

Centralitatea iraniană a acordului tripartit din miezul gândirii politice la realitatea strategică a celor mari

Proiectul alianţei Iran-Rusia-China îşi are originea în gândirea strategică iraniană, nicidecum nu e rezultatul unor discuţii tripartite sau a unei înţelegeri între cei trei. Pivotarea către Est a Iranului este rezultatul ieşirii Statelor Unite din JCPOA, acordul nuclear, reintroducerea sancţiunilor pentru nerespectarea acordului nuclear, dar şi pentru a aduce Teheranul la masă şi a negocia alte două puncte majore, programul de rachete sofisticat dezvoltat de Teheran şi care ameninţă regiunea şi lumea şi ingerinţa prin miliţiile şiite în Golf şi Orientul Mijlociu, subminând stabilitatea statelor producătoare de petrol şi ameninţând Israelul.

Iranul a găsit soluţia, în ultimile luni, pentru această pivotare pe baza unor semnale coerente de sprijin împotriva înăspririi sancţiunilor, în mai anul curent, şi refuzând prelungirea embargoului la arme, la 19 octombrie, în ambele cazuri Rusia şi China sprijinind Teheranul. Totuşi au făcut-o din raţiuni proprii, nicidecum pentru a contura perspectiva unei alianţe militare şi strategice. Apoi Iranul negociază un acord pe 25 de ani cu China pe domeniile politic, economic şi de Securitate, un acord care, speră el, va aduce sute de miliarde de dolari în economie, pe termen lung. În plus, tocmai a fost prelungit acordul cu Rusia pe încă 20 de ani, şi aici fiind vorba despre vânzări de armament, transfer tehnologic şi investiţii, dar în limita resurselor financiare ale Iranului şi a dorinţei Rusiei de a livra armament de ultimă generaţie vecinului său sudic, un lucru faţă de care Moscova nu pare prea interesată.

Baza comună o constituie dorinţa de a combate “hegemonia şi ostilitatea Americii” şi a respinge sancţiunile care depăşesc cel mai important nivel din ultimii 40 de ani. Pachetul comun de idei împărtăşite vizează cu precădere respingerea politicilor intervenţioniste ale Statelor Unite în Orientul Mijlociu şi eliminarea supremaţiei dolarului în schimburile comerciale globale. Cele trei capitale mai sunt apropiate în idei în ceea ce priveşte politica coercitivă a SUA faţă de Iran, Rusia şi China care e considerată inacceptabilă, dar chiar aceasta face greu de construit o asemenea relaţie prin constrângerile pe care le aduce: sancţiuni primare pentru persoane, companii şi instituţii care intră pe lista Trezoreriei americane şi, ulterior, sancţiuni secundare pentru entităţile care fac afaceri cu cei sancţionaţi, fapt care a făcut, de exemplu, ca ridicarea embargoului vânzărilor de arme să nu fi dus la o creştere bruscă de achiziţii iraniene. Nici golul lăsat de SUA prin relativa retragere din terţe spaţii nu a fost imediat umplut de cei trei, din contra, paşii timizi s-au făcut cu precauţie maximă.

În plus, idea creării unui model autoritarist care să devină o alternativă a eficienţei Estului contra Occidentului liberal-democratic s-a dovedit şi ea o utopie. Asta deoarece fiecare din cei 3 actori are propriul său model şi tradiţii diferite, fiecare cu realizări şi probleme proprii. China are creşterea economică şi dinamica fantastică, dar politicile sale au fost sancţionate şi sunt prost primite tot mai mult la nivel global ca invazive, inadecvate şi constrângătoare; prestigiul a fost alterat de pandemie şi responsabilităţile aferente, iar ideea virusului american lansat ca să spulbere China circulă în reţelele de război informaţional ale celor trei state dar în veridicitatea susţinerii nu crede nimeni.

Şi dacă China păstrează cumva situaţia unui stat – două modele, cu regulile capitalismului pentru zona eficientă şi destinată exportului, Rusia are propriile sale idei despre verticala puterii şi autoritarismul democraţiei suverane controlate, dar chiar în acest an are loc o regândire şi reaşezare a acestui sistem, într-o formă încă nedecisă. Şi asta nu acoperă ineficienţa Rusiei contra coronavirusului, situaţia economică dezastruoasă, lipsa capacităţii de a gestiona crize interne şi, mai nou, în spaţiul post-sovietic sau aventurile militariste costisitoare şi nu tocmai avantajoase. Cât despre Iran, e cel mai puţin indicat pentru modelul său teocratic şi lipsa perspectivelor de a fi imitat.

Elemente de sprijin pentru proiectul iranian al alianţei trilaterale a Iranului cu Rusia şi China

Iranul se află în postura şoricelului care, alături de elefant pe punte, remarcă foarte candid: tropăim, tropăim! Într-adevăr, lansarea unui proiect de anvergură strategică globală care implică superputerea globală în ascensiune, China, şi puterea regională Rusia, alături de un Iran mai degrabă prăbuşit economic nu aduce încredere în perspectivele proiectului. La bază stă argumentul exerciţiului comun de 4 zile din Oceanul Indian şi Golful Oman în 2019 care ar sugera componenta militară şi strategică a parteneriatului în trei pe care încearcă să o valideze Teheranul. Alături de acordul de cooperare pe 20 de ani cu Rusia, extins în iulie de către ministrul iranian de Externe, Javad, acordul China – Iran din 2016 ce prevede schimburi de 600 miliarde de dolari în 10 ani şi perspectiva unui acord comprehensiv strategic pe 25 de ani rămâne doar o ambiţie iraniană, la ultima vizită la Beijing ministrul de Externe revenind cu mâna goală, partea chineză rămânând să se mai gândească la conţinut, oportunitate şi text.

Altfel, desigur, şi China, şi Rusia au interese în Iran: între Iran şi China e o adevărată efervescenţă a diplomaţiei energetice, care vizează furnizarea de petrol şi gaze către China, care ar suplini, în perspectiva iraniană, blocajele şi controlul american faţă de statele din Golf. E adevărat că, sub politica maximei presiuni americane a lui Trump, vânzările de petrol ale Iranului sunt aproape de zero, iar dacă China şi Rusia nu se sinchisesc de limitările americane, companiile din ambele ţări fac cifre de afaceri mai interesante în SUA şi Europa decât cu Iranul, motiv pentru care nu s-au grăbit să profite de oferta iraniană de astăzi.

Şi în privinţa pieţei armelor, Iranul are aceeaşi problemă. El încearcă să mizeze pe rolul său de deschizător de drumuri şi game changer în Orient, dar SUA este principalul furnizor de arme pentru 13 din 19 state din Orientul Mijlociu, cu circa jumătate din piaţă, Europa urmând cu 20% şi Rusia şi China împreună cu aproape 20%. Există interes şi pentru a susţine această piaţă, dar diferenţa e mare, iar Iranul nu are resurse pentru a susţine o schimbare de balanţă, nici prestigiul pentru a determina în regiune şi în Golf o creştere a vânzărilor din Rusia şi China, chiar prin nevoia de a contracara rezultatul strategic al propriilor achiziţii.

Pe de altă parte, e de înţeles efortul Iranului pe această dimensiune, mergând până la a realiza un concept de alianţă militară şi strategică trilaterală care ar asuma rolul şi ar avea ambiţia de a reconstrui lumea pentru propriile interese. Vânzările sale de petrol sunt insignifiante, practic zero. Noi sancţiuni vin parcă săptămânal din partea SUA, vizând sectorul petrolier, sectorul financiar, Corpul Gardienilor Revoluţiei Islamice, Banca Centrală a Iranului, companii petroliere, bănci, Ministerul petrolului din Iran, chiar şi Ambasadorul Iranian din Bagdad, în timp ce sancţiunile secundare vizează persoane şi companii ce fac afaceri cu Iranul încălcând sancţiunile. De altfel, UE nu a putut să găsească o schemă care să ocolească sancţiunile americane fără să expună companiile europene, în dorinţa de a menţine JCPOA, acordul nuclear iranian.

În ciuda constrângerilor şi pierderilor enorme, Iranul nu a vrut să vină la masa negocierilor, acolo unde îl aştepta Donald Trump, pentru a obţine un acord mai bun. De aceea a perceput întreaga acţiune asertivă americană drept reflectarea unui obiectiv ascuns dar real al SUA, schimbarea de regim, prin susţinerea dizidenţei, organizarea ei şi mai ales susţinerea minorităţilor discriminate - baluci, kurzi, azeri şi arabi. Iar costurile constrângerilor sunt majore: în anul fiscal ce se termină în martie 2021, Iranul are un declin de 6% în PIB, în linie cu căderea din 2019, primul an al aplicării sancţiunilor, cu 8,3% scădere faţă de o creştere de 12,3% în 2014, la revenirea pe piaţă. Moneda naţională a ajuns la recorduri negative, 42.000 riali dolarul, cu o inflaţie de 30% în august şi 34% în septembrie, în timp ce producţia petrolieră e la 1,9 milioane de barili pe zi, jumătate faţă de acum 3 ani, cu doar 650.000 barili pe zi la export şi 5 mld dolari în buget. În 2018, producţia de petrol era la 3,8 miliarde de barili pe zi şi exporturile la 2,3 miliarde.

Trilaterala Iran-Rusia-China: un mit

Nu numai că nu există astăzi un acord militar şi de securitate tripartit, iar cele bilaterale sunt mai degrabă secvenţiale şi reflectă interesele directe ale Chinei şi Rusiei în Iran, dar chiar şi elementele prezentate de Iran ca bază a susţinerilor sale şi a proiectelor strategice pentru dominaţia şi redesenarea lumii au avut consecinţe nefaste. Astfel, cooperarea militară iraniană cu Rusia şi China prin exerciţiile militare comune din 2019 au determinat o creştere a tensiunilor între SUA şi Iran şi între Iran şi monarhiile arabe din Golf, dar şi o creştere dramatică a percepţiei ameninţării iraniene.

Reechilibrarea unei perspective a susţinerii Iranului de către Rusia şi China în regiunea pe unde trec între 30 şi 50% din exporturile globale, prin strâmtoarea Hormuz, dar şi atacurile inexplicabile cu drone maritime la adresa vaselor comericiale şi atacul cu rachete la adresa depozitelor şi rafinăriilor Aramco au determinat o nouă soluţie globală şi o alianţă americano-arabă cu participarea partenerilor din NATO şi a principalilor beneficiari de petrol, în operaţiunea numită “Maritime Safety Belt” care a întărit prezenţa americană şi dependenţa statelor din regiune de SUA.

În rest, strategia cu origini iraniene, vehiculată prin presa mondială şi la nivelul diferiţilor analişti occidentali care au abordat subiectul, vizează “atingerea unui punct de cooperare strategică important în relaţiile dintre cele trei state, cu respectul pentru interesele lor comune şi cele individuale ale naţiunilor pe baza respectării suveranităţii şi a intereselor naţionale ale celuilalt”, o contrapondere ideologică faţă de prezumatele ingerinţe americane în afacerile celor trei. Şi Rusia şi China au interese strategice în adâncirea relaţiilor şi legăturilor cu Iranul. Rusia e interesată de prezenţa iraniană în Siria, iar China în creşterea exporturilor de petrol, sfidând sancţiunile americane, susţine proiectul iranian.

La construcţia credibilă a proiectului participă şi mass media iraniană de stat, care promovează “noul triunghi al puterii maritime în regiune” şi îl citează amplu şi pe larg pe contra-amiralul Khanzadi, şeful forţelor navele, care susţine rituos că “azi, era acţiunilor libere şi necondiţionate ale Americii în regiune s-a încheiat şi, gradual, vor trebui să părăsească regiunea”. Aici ar fi obiectivul strategic iranian pentru care a montat nu numai ideea şi strategia iraniano-centrică a Alianţei militaro-strategică Rusia-China-Iran, ci a şi promovat-o în nenumărate medii publice pentru a o impune şi a o consacra, dincolo de acorduri, alianţe existente sau opţiuni şi voinţa manifestă a celorlalţi actori implicaţi nominal.

Totuşi e de remarcat că nici Moscova, nici Beijingul, nu s-au grăbit să infirme aceste alegaţii lansate la nivel global, ba chiar au încurajat sau menţinut public inclusiv aserţiunea potrivit căreia Rusia, China şi Iranul profită de retragerea graduală a Statelor Unite de la conducerea şi postura de prim plan în arena internaţională. Şi nu întâmplător, toate cele trei state au fost identificate de către comunitatea americană de intelligence că ar fi dorit implicarea în alegerile americane, au făcut-o dar au fost interceptaţi şi contracaraţi(şi expuşi public), spre deosebire de ingerinţele ruse din 2016 care au avut impact.

Chiar şi o “căsătorie din interes” a Iranului cu Rusia şi China rămâne o utopie

Relaţiile dintre cele trei state sunt unele constante, îndeplinesc dimensiuni strategice, au componente militare, dar nu în format trilateral şi, în nici un caz, la nivelul unei alianţe globale, nici cu obiectivele pe care le prezumă Iranul în prezentarea variantei lor de gestiune a afacerilor globale post-pandemie. În plus, chiar şi pe această dimensiune, dosarele lor sunt complet divergente ca eficienţă şi acţiune: Iranul e în valul doi al pandemiei, cu costuri majore la nivelul populaţiei, Rusia a intrat în valul doi cu nivele record de infectări şi cu aceeaşi neimplicare a lui Putin şi a administraţiei centrale, cu ocultarea costurilor şi mai ales cu morgi improvizate şi corpuri stivuite ca efect al impactului molimei, în timp ce China a fost focarul crizei şi prima în impactul din valul întâi, iar azi susţine că nu mai are cazuri aproape deloc.

Apoi nu e vorba despre relaţii noi între cei trei actori şi a unei efervescenţe actuale pe direcţia întăririi relaţiilor, pentru a prelua golul lăsat de SUA cum se spune în naraţiunea strategică de sorginte iraniană. Încă din anul 1980, după Revoluţia islamică, China a livrat arme Iranului şi echipamente în războiul Iran-Irak, şi a fost investitor pe termen lung la nivelul sectorului energetic Iranian şi al infrastructurii. Azi, Iranul e avanpostul proiectului chinez OBOR- One Belt One Road Initiative în Asia de sud-est şi e utilizată azi de China ca placă turnantă şi spaţiu de tranzit şi acces în Orientul Mijlociu, urmând să investească(chiar în locul Rusiei, după o bătălie în licitaţii cu supărări mari la Kremlin) în sistemul de cale ferată şi drumuri rapide al Iranului.

Pe de altă parte, Rusia nu se raportează direct la sancţiunile americane şi nu are, deci, de pierdut prin angajarea Iranului, de la care încearcă să obţină avantaje strategice şi comerciale. E adevărat că nu s-a văzut dorinţa de militarizare şi transfer tehnologic de vârf – în limita propriilor capacităţi – către Iran, dar există cooperare importantă în domeniul petrolier şi al gazelor, în aviaţie şi domeniul militar.

Am putea prezuma o căsătorie din interes a Iranului cu Rusia şi China separat, chiar cu rivalităţile manifestate de cele două în Asia Centrală şi în Iran care subliniază dificultăţile unei alianţe în trei, cu atât mai mult una militară şi strategică cu ambiţii atât de importante. Ar însemna, la nivelul capacităţii economice, în primul rând alinierea politicilor naţionale ruse şi iraniene la cele ale Chinei şi împovărarea Beijingului cu tot pasivul pe care-l aduc şi Teheranul, şi Moscova, la nivel internaţional. Şi, mai ales, cu efectele coagulării celor trei actori în echilibrul de putere global. Pentru că trebuie asumat din start, că SUA, Europa, Occidentul liberal-democratic în întregimea lui, statele Golfului şi cele din Asia Centrală vor vedea această mişcare ca fiind îndreptată împotriva lor şi un asemenea gest ar întări postura Americii pe principiul identificării duşmanului comun.

În plus, nici Teheranul nu e atât de naiv pentru a nu realiza că opţiunea strategică, deplină şi de durată către China îl poate impinge spre izolare mai mare decât propriul comportament la nivelul Orientului Mijlociu şi statelor din Golf. Ambiţiile pe termen lung ale Chinei exced nevoia unui sprijin pe termen scurt pentru a uşura sancţiunile sau a le ocoli şi elimina. Accesul Chinei la porturile iraniene şi eventualul control al trecerilor prin strâmtoarea Hormuz naşte nervozitate la Washington şi în Occident dincolo de programul nuclear iranian, în timp ce o posibilă Alianţă militaro-strategică trilaterală Rusia-China-Iran are implicaţii de securitate semnificative pentru SUA şi Israel. În plus, nici o anumită solidificare a amprentei chineze în Iran nu e neapărat în avantajul Teheranului, pe termen lung.