Africa de Est pe tabla luptei geopolitice dintre Iran şi Arabia Saudită

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Deciza Arabiei Saudite de a rupe legăturile diplomatice cu Iranul a fost urmată imediat de către Somalia, Djibouti şi Sudan, state poziţionate în estul continentului african, cuprinse totodată în ceea ce şcoală anglo-saxonă denumeşte Orientul Mijlociu Extins, concept geopolitic ce ne ajută a înţelege mult mai bine relaţiile regionale, implicit în ceea ce priveşte lupta pentru hegemonie disputată între iranieni şi saudiţi.

 În ciuda unor mesaje ironice venite de la Teheran, printre care declaraţia purtătorului de cuvânt al guvernului iranian ce afirma că ţara sa “nu este îngrijorată de  ruperea relaţiilor diplomatice, în ciuda faptului că saudiţii sunt sprijiniţi de marele stat Djibouti“, Iranului îi este practic limitată mult dorita influenţă în Marea Roşie, ceea ce i-ar permite controlul Strâmtorii Bab el Mandeb, înarmarea cu uşurinţă a grupării Hamas şi implicit proiectarea sa în poziţia de lider al cauzei palestiniene. Un asemenea scenariu ar transforma Iranul dintr-un actor periferic, şiit şi persan, într-unul dominant al spaţiului arabo-musulman.

În prezentul context, Sudanul reprezintă cea mai mare pierdere strategică pentru Iran, axa Teheran- Khartoum fiind una extrem de stabilă de-a lungul timpului, Sudanul fiind perceput ca un aliat al Iranului în ciuda relaţiilor deschise cu statele din Golf.   În acest sens, Iranul a ajutat ţara africană să-şi dezvolte sistemul de intelligence precum şi propria industrie de armament, folosind totodată  o parte a armamentului din Sudan pentru a înarma grupări precum Hamas, Hezbollah sau rebelii Houthi din Yemen. Pe fondul acestei relaţii, Riyadul i-a interzis în 2013 preşedintelui sudanez, Omar al-Bashir, traversarea spaţiului  saudit aerian în scopul efectuării  unei vizite oficiale la Teheran de către acesta.

Transformarea Sudanului într-un aliat al politicii externe saudite vine implicit pe fondul participării guvernului de la Khartoum în cadrul campaniei militare a saudiţilor din Yemen precum şi în cadrul coaliţiei islamice îndreptate împotriva Daesh, decizia fiind una politico-economică. În primul rând,  Omar al-Bashir doreşte menţinerea puterii politice, iar apropierea de Regatul Saudit conferă actualului leadership politic menţinerea unei relaţii stabile cu Ansar al-Sunnah, mişcarea salafistă  susţinută de Riyad în Sudan ce devine tot mai apreciată de populaţia autohtonă, ca urmare în special a implicării acesteia în viaţa socială prin construirea de moschei, spitale sau şcoli religioase. Salafiştii au intrat în vara anului trecut în componenţa guvernului sudanez, atunci când au preluat portofoliul ministerului turismului.

Totodată, este foarte probabil ca Arabia Saudită să ofere o serie de fonduri şi investiţii pentru economia sudaneză  în scopul stabilizării actualului regim, politică pe care a aplicat-o implicit în Kuweit, Oman sau Bahrain odată cu Primăvara Arabă. În final, saudiţii găzduiesc peste jumătate de milion de emigranţi sudanezi ce lucrează în acest moment în Regat şi care trimit acasă sume importante de bani pentru o economie subdezvoltată. De precizat este faptul că  Sudanul a pierdut peste 75% dintre rezervele naţionale de petrol odată cu independenţa Sudanului de Sud.

Surprinzător sau nu, Arabia Saudită a dus o politică externă coerentă în regiune reuşind să se erijeze  într-un lider al Golfului şi al axei geopolitice sunnite. Actualul război rece saudito-iranian va aduce însă multe provocări pentru cei doi actori precum şi pentru celelalte state din regiunea extinsă a Orientului Mijlociu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite