de la graniţa irakiană la Afrin şi Idlib, zonă unde să poată veni refugiaţii sirieni din Turcia, turcomani şi arabi sunniţi, în majoritatea lor, care să constituie o zonă tampon între zona kurdă din sud-estul Turciei şi vecinii şi co-etnicii lor kurzi din Nord-Estul Siriei. Acţiunea, justificată pe temeiul articolului 51 din Charta ONU vizând autoapărarea şi vizând YPG-PYD – forţele de autoapărare kurde, considerate de Ankara organizaţie teroristă, prelungirea PKK – a dus la izolarea instantanee a Turciei şi la dezbaterea incursiunii sale în Consiliul de Securitate al ONU.

Acuzaţii kurde: Turcia şi SUA la zid
 

Acuzaţiile şi crimele invocate sunt dintre cele mai dure, şi ele vizează atât incursiunea turcă, cât şi retragerea trupelor americane, deşi un avanpost al trupelor speciale americane, cunoscut de către turci, a fost bombardat. Această acţiune a dovedit extinderea zonei operaţiunii turce şi nivelului de ambiţie mult dincolo de cele anunţate în convorbirea telefonică Trump-Erdogan, care a determinat iniţial retragerea trupelor americane din zonă şi declanşarea tirurilor care au făcut deja zeci de morţi şi răniţi civili şi combatanţi kurzi.

Generalul Mazloum Kobani Abdi, comandant al Forţelor Democratice Siriene, majoritar kurde - principala forţă de combatere a Daesh, autointitulată Stat Islamic, pregătită, antrenată şi dotată cu arme de către SUA - a acuzat Turcia de măcel şi epurare etnică a kurzilor din regiune, deşi partea turcă a subliniat că e vorba doar despre tiruri ţintite împotriva „teroriştilor” şi armelor lor şi a acuzat SUA de abandonarea şi trădarea aliaţilor kurzi în Nord-Estul Siriei – asta deşi SUA a respins opţiunea, a spus că protejează kurzii şi a anunţat sancţiuni enorme la adresa Turciei, preventiv şi anticipativ, dacă aceasta depăşeşte liniile roşii „umanitare” în regiune şi ucide civili fără discernământ.

Totuşi armata americană, deşi a anunţat cooperarea cu kurzii şi cu SDF în alte zone ale Siriei, unde soldaţii americani sunt în continuare cantonaţi, a declarat că nu se interpune în războiul turco-kurd între cele două forţe purtătoare ale unui război vechi, SDF şi Peshmerga kurdă din nord-estul Siriei şi respectiv Armata turcă, a doua ca dimensiune din NATO. În reproşurile către adjunctul trimisului special american pentru coaliţia contra Daesh, Stat Islamic, William Roebuck, liderul militar kurd a solicitat mâna liberă ca să înlocuiască asocierea cu SUA cu cea cu regimul Assad şi avioanele ruse care să fie invitate în zonă pentru a bloca incursiunea turcă.

Excepţionalismul turc tolerat în NATO, împins la extreme
 

Trimisul special american a respins abandonarea kurzilor – aşa cum a făcut-o şi Secretarul de Stat Mike Pompeo, şi şeful Pentagonului, Mark Esper – a cerut reţinere şi rezerve până la reacţia turcă faţă de presiunile internaţionale, pomenind despre actul executiv al Preşedintelui Trump ce autorizează constrângeri ce pot distruge economia turcă. De altfel, opţiunea anunţată de liderul kurd pare puţin credibilă odată ce regimul sirian a comunicat deja că nu va apăra luptătorii care au făcut mult rău regimului şi care găzduiesc trupele americane.

Turcia a beneficiat întotdeauna de o mai mare largheţe, toleranţă şi de un excepţionalism datorat, cu precădere, situaţiei sale de avanpost NATO în vecinătatea Orientului Mijlociu, a Iranului şi Uniunii Sovietice, ulterior a Rusiei. De această dată, se pare că acest excepţionalism profesat de Ankara a fost împins dincolo de marginile acceptabile de către Occident şi că acţiunea sa din Nord-Estul Siriei care distruge cea mai puternică şi consecventă forţă contra-teroristă din regiune, nu e deloc acceptată de mai nimeni.

Turcia constată izolarea sa cu precădere la nivelul UE dar şi la nivel global, lucru reflectat la nivelul Consiliului de Securitate al ONU. Polonia, unul din puţinele state europene care mai susţineau Turcia(alături de România şi Suedia), a abandonat deja poziţia fiind între iniţiatorii declaraţiei ONU care vizează condamnarea şi sancţionarea dură a Turciei vizând această incursiune şi va fi tot mai greu partenerilor din UE - inclusiv României, partener strategic cu Turcia - să nu se alinieze poziţiei apărate de cele 5 state UE membre permanente şi nepermanente în Consiliul de Securitate.

Veto-uri strategice ruso-americane în Consiliul de Securitate
 

În rest, declaraţia nu a fost aprobată din cauza a două veto-uri, unul al Rusiei şi altul al SUA, fără ca vreunul din cele două state să susţină, în mod real, operaţiunea Turciei. Rusia a declarat, prin vocea lui Vladimir Putin, că toate trupele străine şi neautorizate de statul suveran sirian trebuie să se retragă, şi nu a fost de acord cu abordarea unilaterală, anti-turcă, a rezoluţiei, optând pentru condamnarea egală a tuturor trupelor străine de pe teren, din Siria(deci şi a SUA şi a Iranului, implicit).

Pe de altă parte, SUA a respins şi ea prin veto declaraţia din raţiuni strategice: aşa cum Rusia a încercat un joc de sprijinire tacită, nedeclarată, a Turciei spre a nu fi condamnată şi a-i da un semnal că o aşteaptă la negocieri, alterând situaţia din NATO şi coeziunea între aliaţi, tot aşa şi SUA a jucat strategic evitând ca Rusia să fie apărătorul unic al Turciei prin veto şi marcând ameninţarea cu sancţiunile economice pentru reechilibrarea poziţiei. Divizarea Consiliului de Securitate este, totuşi, o realitate iar dezbaterea şi votul a fost un joc dur, în timp ce ameninţarea repetată formulată de către Preşedintele Erdogan că va da drumul valurilor de migranţi către Europa, dacă se cere calificarea drept invazie a operaţiunii sale, nu e în măsură să calmeze spiritele, din contra.

Şahul strategic din Consiliul de Securitate nu lămureşte lucrurile şi nu stopează operaţiunea turcă. Dar subliniază, alături de reacţiile de pe teren, nemulţumirea generală occidentală faţă de acţiunea Turciei şi capacitatea unică de negociere a Statelor Unite în criza curentă, fiind singurul stat capabil să aducă la masă, în mod credibil, Turcia şi gherilele kurde, pentru a încerca să atingă un acord.

Acţiuni cu valoare de întrebuinţare în politica internă: Erdogan, Trump, Putin
 

Pe de altă parte, s-ar putea ca ultimele evoluţii electorale din Turcia şi alegerile locale, cu precădere cele repetate, la Istanbul, să arate că Preşedintele Erdogan are nevoie de un impuls alături de partidul său, impuls ce ar putea fi obţinut printr-un război asupra kurzilor din Siria.

Până una-alta, ameninţarea schimbării de aliniamente strategice în Siria şi Orientul Mijlociu ca şi schimbarea de roluri şi umplerea vidului de putere lăsat de SUA chiar de către Rusia, dezbaterea relaţiei şi angajamentului apărării aliaţilor kurzi anti ISIS şi mesajul general transmis de către ultimele decizii ale SUA în cazul aliaţilor kurzilor din Siria ar putea transmite semnale puternice şi nu neapărat potrivite în legătură cu administraţia Trump.

Deşi Congresul a reacţionat, inclusiv pe voci republicane puternice, criticându-l pe Donald Trump, perspectiva ar putea să fie schimbată doar de presiunea unanimă internă şi de suprapunerea crizelor în politica internă americană care să determine fie o soluţie diplomatică miraculoasă - care să închidă conflictul turco-kurd cu o formă de acord ne-contondent, non violent şi fără ingerinţe turce pe teritoriul kurzilor, cu un preţ plătit de către kurzi - fie lansarea unei reacţii virulente împotriva Turciei prin aplicarea sancţiunilor dure de către SUA, dublate de cele europene, care să descurajeze credibil orice incursiune turcă sau tiruri mai departe în regiune.