Acordul de la Soci pentru Idlib: Putin şi Erdogan îşi impun strategia în Orientul Apropiat

Un joc diplomatic complicat, combinaţie între ştiinţa geostrategilor de la Kremlin şi fineţea întortocheată a tratativelor orientale pare să genereze un rezultat neaşteptat pentru mulţi dintre cei care, din păcate, se obişnuiseră doar cu demersurile în alb şi negru ale diplomaţiei bazate exclusiv pe presiunile generate de forţa armelor.

Acum, ca de atâtea ori în tratativele de pace din zonă, totul începe, paradoxal poate pentru modul nostru de a înţelege realitatea, cu un eşec răsunător. Sau ceea ce este montat cu grijă pentru a fi prezentat lumii drept un eşec tocmai pentru a ridica mizele jocului şi, astfel, făcând cu atât mai preţioasă o soluţie găsită un ultimul moment. În consecinţă, mai întâi a fost un summit Rusia-Turcia-Iran la Teheran, prezentat drept un eşec de proporţii, alimentând astfel maşina de propagandă şi dezinformare care anunţa iminenţa unui dezastru umanitar de proporţii uriaşe în regiunea siriană Idlib ca urmare a unei ofensive a forţelor guvernamentale siriene susţinute de ruşi împotriva ultimului bastion al rebelilor. Cu avertismentul că asta ar putea duce la o implicare internaţională şi la revenirea turcilor în braţele americanilor care, la rândul lor, ar regăsi astfel speranţa de a mai reveni vreodată în spaţiul respectiv.

O serie de analişti au mizat - greşit din punctul meu de vedere - pe o corodare puternică ca alianţei strategice profunde între Rusia, Turcia şi Iran, nebăgând de seamă că episodul Idlib este în egală măsură folositor strategilor din cele trei ţări şi proiectului lor cu mult, mult mai amplu şi complex, acela de a-şi apropria, securiza şi apoi exploata uriaşele posibilităţi (politice, economice şi militare) ale Siriei.

Acordul asupra regiunii Idlib la care au ajuns ieri, la Soci, preşedinţii Putin şi Erdogan este extrem de important în sine dar are valenţe simbolice în contextul regional, tocmai pentru că arată (sau intenţionează să arate dacă va fi respectat şi implementat ca atare) cine este cu adevărat coordonatorul şi garantul securităţii în Orientul Apropiat. Şi, în consecinţă, care este triada de putere pe care să se bazeze orice soluţie viitoare în situaţii similare, nemai fiind nevoie să se apeleze la mai vectori mai vechi, decredibilizaţi istoric sau care s-au retras din ecuaţia momentului.

Tehnic, acordul de acum prevede, aşa cum afirma Preşedintele Putin, crearea, „începând cu 15 octombrie, de-a lungul liniei de contact, a unei zone demilitarizate largă de 15-20 km“. Zonă ce se va afla sub controlul poliţiei militare din cadrul armatei ruse, devenită garantul internaţional pentru aplicarea acordului, excluzând astfel, din start, orice apel la formule tip „Căştile albastre“ ale ONU, spre exemplu. Acordul mai prevede ca, până cel mai târziu pe 10 octombrie, din zonă să fie retrase toate armele grele. Soluţie acceptată cu entuziasm de Preşedintele Erdogan care declara: „sunt convins că, prin acest acord, am evitat ca la Idlib să se producă o mare criză umanitară... iar Rusia va lua măsurile necesare pentru a se asigura că nu se va produce vreun atac împotriva zonei demilitarizate de la Idlib“.

În teren, atât ruşii, cât şi turcii au de câştigat în imediat şi asta le convine direct, dar şi aliatului iranian care câştig[ timp pentru o relocare „convenabilă“ a forţelor din zonă, trimise la o distanţă la care să liniştească temerile israelienilor şi, poate, să-i convingă să revină asupra refuzului unei soluţii similare, zonă de separaţie, buffer zone, cu care venise ministrul Lavrov. Turcii, spre exemplu, dau timpul necesar pentru ca forţele rebele pro-turce din provincia Idlib (foarte puternica organizaţie Hayat al Tahiri al-Sham să se mute din zona centrală a provinciei Idlib unde se află acum înspre nord, acolo unde provincia are graniţă comună cu Turcia, îndepărtând-o şi de baza rusească de la Kmenin, dar întărind considerabil controlul Turciei asupra zonei de graniţă. Eventual folosind caapcităţile considerabile de luptă ale organizaţiei respective în acţiuni pentru „curăţarea“ teritoriilor populate de kurzi.

Putin acţionează conform unei strategii pe termen lung, căci astfel dă Turciei un cadou foarte important - control teritorial şi de securitate în nordul Siriei - exact în momentul în care, printr-o interesantă coincidenţă, Turcia a anunţat că, indiferent de sancţiunile americane, va continua să cumpere petrol din Iran şi după 4 noiembrie, ceea ce cu siguranţă că va tensiona şi mai mult relaţiile între Washington şi Ankara şi, pe cale de consecinţă, le va consolida pe cele dintre Ankara şi Moscova.

Dar marea miză pe termen lung Putin-Erdogan se află dincolo de aceste considerente. Dacă va reuşi, ceea ce nu este deloc garantat, va provoca schimbarea logicii pace/conflict din Orientul Apropiat. Până acum, garantul oricărui joc de securitate în Orientul Apropiat a fost, în ultimă instanţă, o putere creştină venită din lumea occidentală, impunând pacea odată cu propriul set de valori, eşuând de fiecare dată şi lăsând regiunea pradă unor conflicte şi mai dure, şi mai necruţătoare. Clădind totodată şi un resentiment organic împotriva Occidentului şi modelului său cultural, sentiment preluat şi amplificat cu bună-ştiinţă de toate organizaţiile teroriste şi şcolile de radicalizare fundamentalistă.

De data asta, ambiţia lui Erdogan este de a se proclama primul lider musulman pacificator al Orientului Mijlociu, avocat şi exponent al intereselor acestuia, rămânând însă apărător entuziast al valorilor lumii Islamului. Pariu extrem de greu de realizat dar posibil deoarece într-atât de mare este disperarea tuturor ţărilor din zonă de a găsi o soluţie, alta decât ce li s-a oferit până acum, odată cu garanţia că se va face sub Steagul Profetului. Iar ruşii pot măsura foarte bine, din propriile lor experienţe tragice în Afganistan, cât poate valora un aliat cu caracteristicile pe care le are acum Erdogan, cu mesajul său către lumea propriei sale credinţe şi în revoltă deschisă împotriva imperialismului american. Şi, din această cauză, într-un spaţiu dominat de conflicte religioase intercomunitare, Kremlinul poate fi fericit că a găsit poate un proxy prietenos şi care-i este aliat strategic.

Sigur că este un pariu foarte riscant şi că rezultatele din teren ar putea să nu confirme în final acest tip de strategie în spirală şi în continuă extensie în jurul triunghiului strategic Rusia-Iran-Turcia. Ar putea genera chiar reacţii de solidarizare a altor state din zonă, adică monarhiile din Golf, motivate ideologic de finanţarea americană. Posibil. Deocamdată însă, jocurile merg în alt sens, iar în perioada imediat următoare se anunţă mişcări cu valoare geostrategică impresionantă, ducând mai departe logica de extensie a puterii începută acum.