Deşi a pierdut războiul din Nagorno Karabakh, armenii au preferat să-l crediteze în continuare pe Pashinyan, fost ziarist, revoluţionar, pro-occidental, mai puţin agreat de către Moscova, în faţa fostului preşedinte pro-rus Robert Kocharyan.

Alegerile generale: despre înfrângerea din Karabakh şi rolul Rusiei în acest eşec existenţial al naţiunii armene

Pentru Armenia, relaţia cu Rusia este obligatorie pentru garantarea securităţii. Totuşi, experienţa din noiembrie, din timpul războiului de 44 de zile, când Rusia nu a intervenit în nici un fel pentru că ostilităţile se purtau pe teritoriul recunoscut internaţional al statului azer, a creat nemulţumire profundă la Erevan. Practic a fost pusă la îndoială dorinţa Rusiei de a susţine Armenia şi, în ciuda bazelor militare ruse şi a celor peste 2000 de soldaţi ruşi care sunt încartiruiţi în Nagorno-Karabakh-ul aflat încă sub controlul armenilor de acolo, incapacitatea Armeniei de a executa garanţiile ruse a pus în discuţie şi resursele militare, dar şi voinţa Rusiei de a proteja chiar frontierele fostului stat unional sovietic armean.

Rusia nu este cel mai iubit actor internaţional la Erevan, după războiul de şase săptămâni, considerat o catastrofă naţională. Azerbaidjanul şi Turcia sunt consideraţi eternii rivali şi inamici, dar Rusia e văzută la Erevan drept statul care şi-a trădat angajamentele, după ce Armenia i-a oferit totul. Control total pe producţia de energie, exportul mai tuturor produselor în Armenia, prezenţă militară în baza de la Gyumri, Rusia deţine în Armenia un control cvasi-absolut pe întreaga economie. Iar marea strategie viza ca, în schimb, Rusia să apere Armenia.

Alegerile actuale i-au adus lui Pashinyan 53,92% din voturi, iar rivalului său, Kochiaryan, 21%. Un partid bine finanţat al oligarhului cognacului, Gagik Tsarukian, se bate încă să facă pragul de 5%, fiind în preajma ţintei. Observatorii OSCE, Consiliului Europei, UE, toţi au constatat că alegerile au fost, în general, libere şi corecte. Totuşi, contestările din partea lui Kochiarian anunţă noi manifestaţii în stradă. Fireşte că există peste 300 de plângeri la nivelul procurorului general şi 6 dosare penale deschise, majoritatea absolută pentru dare de mită la alegeri. Însă nivelul acestor iregularităţi nu afectează rezultatul final, indiferent de contestaţiile ulterioare.

Mai mult, după alegerile anticipate din 2018, când Pashinyan a preluat puterea după proteste masive în stradă, avem alegeri libere şi corecte, în cea mai mare parte, în Armenia, deşi sondajele de opinie nu sunt chiar exacte. Ultimele desfăşurate au arătat mai degrabă o egalitate de şanse între Pashinyan şi Kocharian. Pe acest fond, se pregătesc protestele şi contestările în justiţie, care să amâne deznodământul, însă reclamaţiile sunt puţin credibile.


FOTO EPA-EFE

Reforme, negocieri şi pace versus contestare, militarizare şi reluarea războiului

Practic, societatea armeană a avut de ales între două opţiuni. Una era continuitatea şi promisiunea reformelor, întrerupte de război şi de protestele grupării militariste, a preşedinţilor născuţi în Nagorno Karabakh şi implicaţi în războiul din enclava armeană de pe teritoriul azer. A doua este calea militară, denunţarea acordului semnat – inclusiv prezenţa militarilor ruşi în Nagorno Karabakh – şi reluarea ostilităţilor pe teren. Votul arată că reformistul Pashinyan, mai nuanţat în relaţiile cu Rusia şi mai deschis spre Occident, a fost preferat grupării militariste, care pune în continuare în discuţie acordul de încetare a focului şi îl acuză pe Pashinyan de trădare pentru semnarea declaraţiei comune din 4 noiembrie, orchestrată de către Moscova.

Armenii sunt răniţi după înfrângerea din Nagorno Karabakh. Au avut în faţă o armată mai puternică, mai bine dotată şi mai numeroasă. Dar o ştiau deja de ani de zile. Cel puţin de 15 ani, bugetul apărării al Azerbaidjanului e mai mare decât întreg bugetul Armeniei. Apoi Rusia, marele aliat, a vândut arme fără probleme către Baku, chiar dacă a dat un număr de arme şi Armeniei, ca ajutor sau în diferite forme. Totuşi, unele dezvăluiri de după război au arătat că cele livrate către Erevan nu erau tocmai de calitate, şi că reprezentau şi afaceri în care erau implicaţi conducătorii demişi ai armatei armene.

Războiul din Nagorno Karabakh a fost o lovitură şi pentru Rusia, care a avut pe teren capabilităţi militare ce nu şi-au dovedit nici eficienţa, nici utilitatea. Componentele de război electronic ruse, nelivrate formal către Armenia vreodată, nu au avut nici un rezultat împotriva dronelor azerilor, de provenienţă turcă, israeliană şi pakistaneză. Apoi, loviturile cu rachetele Iskander M, rachete ruse care nici nu se află formal în arsenalul Armeniei – ba chiar nu ar trebui să părăsească teritoriul rus, fiind capabile nuclear – au fost capturate de azeri intacte prin blocurile de locuinţe de pe teritoriul azer, neexplodate. Nu numai că au fost încălcate tratate şi angajemente internaţionale de neproliferare de către Rusia dar, mai grav, acestea nici nu au explodat şi au fost expuse în piaţa publică din centrul Erevanului, pentru a fi pildă tuturor.

Dezamăgire, neîncredere şi lipsă de credibilitate a Rusiei la Erevan

Acum, credibilitatea Rusiei în Armenia este profund discutabilă. Dezamăgirea pentru non intervenţia rusă a fost mare, la nivelul armeanului de rând, iar la nivelul militarilor, s-a dovedit că regale e gol! Că în ciuda promisiunilor şi aşteptărilor, capabilităţile militare ruse nu au făcut faţă celor turce şi azere. Că perspectiva însăşi a apărării Armeniei e discutabilă. Iar acest val de neîncredere s-a răspândit public şi a ridicat nevoia de a diversifica relaţiile, de a aduce în prim plan democratizarea occidentală, cu precădere cea europeană, de a implica prezenţa americană şi de a restabili relaţii corecte cu Azerbaidjanul şi Turcia.

Discuţia e extrem de complicată, şi societatea armeană nu va accepta curând paşii de reconciliere cu Turcia, dar mai ales cu Azerbaidjanul. Apoi, ideea coridorului sudic care să lege Nakhchivanul de noua frontieră azeră din Nagorno Karabakh nu este neapărat cea mai salutată de către partea armeană. Totuşi, fiind vorba despre nevoia reconstrucţiei şi a resurselor economice, Azerbaidjanul şi Turcia ar putea să reprezinte, astăzi, sursele importante pentru Erevan, mai întâi prin acorduri gestionate sub radarul public, apoi prezentate selectiv, ulterior chiar în deplină reconciliere.

Dar Armenia trebuie să ţină cont de rezervele Georgiei în privinţa coridorului alternativ sudic care ar prelua din resursele care vin astăzi pe coridorul Baku-Tbilisi – Kars. Or Georgia este singurul partener real al Armeniei în regiune, forma de ieşire la comerţul global prin Marea Neagră, şi nu-şi poate permite să piardă această legătură. Relaţia cu Georgia rămâne importantă şi din perspectiva unei anumite presiuni privind o soluţie regională 3+3, fără Occident, fără americani şi europeni, în care Rusia, Iranul şi Turcia au propria lor arhitectură, avantaje şi interese, respectiv proiect, dar unde Azerbaidjanul, Georgia şi Armenia ar fi captive înţelegerii celor trei puteri regionale din jurul lor. Georgia nu şi-o doreşte, iar Armenia nu are nici un interes să rămână ostatică, fiind singurul stat captiv fără ieşire la mare, şi nu-şi doreşte să fie şi dominată de marii săi vecini şi rivali, deci are interesul atragerii şi implicării Occidentului democratic aici.

Aşa se explică, de fapt, votul de duminică: între Rusia puternic implicată în Armenia, controlând economia şi garanţiile sale puse sub dubiu de neimplicare în război şi de calitatea redusă a capabilităţilor sale faţă de cele etalate de către Azerbaidjan şi o deschidere spre Occident, nuanţată ca să nu deranjeze pe deplin Rusia, dar fermă, pentru a compensa presiunile puterilor regionale şi capacităţile reduse ale Rusiei, armenii au ales, pragmatic, cea de a doua opţiune, a internaţionalizării şi extinderii relaţiilor. În mod paradoxal, alegerea asigură şi o perspectivă a normalizării relaţiilor cu Turcia şi Azerbaidjan, pe etape, inclusiv dobândirea unor resurse de relansare şi reconstrucţie a armatei decimate astăzi, în urma războiului de 44 de zile.