Recent unul dintre propagandiştii de serviciu ai conservatorismului politic de la noi, un fel de doctor Goebbels miop ideologic al României, „pus voluntar” în slujba populismului de dreapta, a debitat o serie de inepţii în spaţiul public. Dar cel mai bucuros era de faptul că „dreapta” poloneză pune stăpânire pe instituţiile democratice ale statului din vecinătatea României. A susţine „valorile” Poloniei lui Kaczyński astăzi este ca şi când ai fi luat apărarea „idealurilor” pozitive ale Germaniei naţional-socialiste.

Ca şi în cazul promovării nazismului ultra-reacţionar, totul începe cu o atitudine. Cu o luare de poziţie. Cu o măruntă inflexibilitate socială şi o aparent inocentă protejare a dreptăţii. Un lucru e cert, gândirea neo-reacţionară s-a pus în mişcare pretutindeni în jurul nostru. Este tot mai evident că asistăm la o contra-revoluţie anti-europeană şi anti-liberală.

Numai că, aşa cum se întâmplă cu orice formă de manifestare „reactivă”, reacţionarii nu există dacă nu au un duşman la îndemână. Dacă le iei „acţiunea” nu mai există „reacţiunea”. În urmă cu opt decenii erau evreii, acum sunt musulmanii. Pentru că reacţionarii sunt ca nişte jucători de ping-pong la perete – dacă le lipseşte peretele, întreaga lor „performanţă” dispare.

Din păcate jocul la perete al reacţionarilor noi se efectuează cu oameni şi cu ajutorul angoaselor politice contemporane. Noua lor tobiţă de tinichea este Islamofobia şi anti-imigraţia. Sigur că reacţionarii nu văd în ce situaţii ridicole se află uneori, tocmai datorită absenţei obiectului „reacţiei”. Într-o ţară neatractivă cum este România, unde imigranţii afgani plâng când trec de frontieră dându-şi seama unde au ajuns, frica de „invazia” refugiaţilor este o sperietoare scoasă ori de câte ori este nevoie, dar ea este lipsită de orice justificare. Ca şi spaima germanilor faţă de pericolul evreilor care reprezentau mai puţin de 1% din populaţie.

Şi astăzi reacţionarii sunt nişte fundamentalişti ai modernităţii politice care văd pericole peste tot. A fost de-ajuns un stimulent din partea fanaticilor religioşi din Orient şi au început să se coaguleze.

De fapt neo-reacţionarilor le displac profund toate cele trei principii ale Revoluţiei franceze. Însă dintre toate, egalitarismul le provoacă o reacţie aproape viscerală. În fond toţi reacţionarii urăsc profund ceea ce ei numesc „socialism”, adică le repugnă cumplit ideea că şi oamenii săraci ar putea să fie oameni. De aceea dispreţuiesc orice formă de asistenţă socială şi condamnă lipsa de resurse ca şi când ar fi lene sau delăsare. Lipsiţi de empatie, reacţionarii îi urăsc pe toţi dezavantajaţii societăţii. Fiind „elitişti” în mod natural ei sunt şi lipsiţi de moderaţie şi de modestie.

Cel mai „rău” exemplu este candidatul republican din Statele Unite, Donald Trump. Deşi arată ca un copil vitreg al lui Ronald McDonald, acest bufon reacţionar calcă în picioare toate valorile umanismului iliminist şi mărşăluieşte peste bunul simţ. Cea mai recentă afirmaţie a sa, cum că ar putea împuşca pe cineva şi tot ar câştiga alegerile, este simptomatică. Proclamându-şi nestingherit ideile anti-imigranţi, anti-liberalism, anti-femei, anti-vaccin, anti-orice, Trump este exponentul utilizării spiritului democraţiei pentru distrugerea valorilor democratice. Pentru că spiritul reacţionar asta face - devorează unele după altele libertăţile individuale

Faptul că americanilor le plac atacurile dezgustătoare ale lui Trump împotriva tuturor decurge din trista realitate că reacţionarilor nu le place democraţia populară, în care toţi oamenii au un drept egal în deciziile publice. Ei vor să aibă un „Şef”, să fie dirijaţi de un „Mare Conducător”, oricât de ridicol ar fi el (vă amintiţi de şuviţa ex-preşedintelui Băsescu?!).

Atâta doar că democraţia aceasta „disfuncţională” este singura care a asigurat aproape un secol de pace, stabilitate şi prosperitate umanităţii. Şi acum vrem să îi dăm foc!

Cum spunea un mare gânditor cândva, reacţionarilor le-ar plăcea şi să mănânce prăjitura şi să rămână cu ea în buzunar. Adică se bucură de privilegiile libertăţii de exprimare, în timp ce strigă din toţi rărunchii împotriva presei „vândute lui Soros”; profită de toate avantajele economice ale liberalismului şi ale globalizării, dar sunt inamicii juraţi ai multinaţionalelor; au salarii şi venituri exorbitante, uneori chiar din partea Uniunii Europene, dar denunţă privilegiile Bruxelles-ului; apelează ipocriţi la valorile puritanismului şi la principiile creştinismului, dar sunt primii care încalcă orice morală privată.

O altă opoziţie care dă viaţă reacţionarilor este oglindirea cu liberalismul. În fond nicio libertate care este acordată altora nu le place. Dar le place libertatea de a-i ataca pe alţii. Mai ales pe cei care sunt de altă rasă. Pentru că o trăsătură negativă a reacţionarilor este rasismul profund care îi mobilizează. Ca şi Trump în SUA, care îi eticheta pe toţi mexicanii drept „violatori”, un politician european ca Geert Wilders şi-a permis să ceară public să fie mai puţini marocani în oraşele olandeze. Iar în Franţa fiica lui Le Pen utilizează tot timpul „pericolul” ţiganilor ca un mijloc de mobilizare politică. Insultarea duşmanilor place publicului conservator, care simte brusc că are un scop în viaţă.

Sexismul constituie o altă formă a reacţionarismului. Ameninţaţi de recenta libertate a femeilor (da, ea există abia de un secol în minunata civilizaţie occidentală!), reacţionarii folosesc „feminismul” ca pe un cuvânt nerostibil, incalificabil şi, în acelaşi timp, cu funcţii magice la nivel social. Înspăimântaţi de posibilitatea ca femeile să gândească sau să ia decizii, bărbaţii albi cu chelie şi bărbi profetice prescriu comportamente pentru o realitate pe care nu o cunosc. De fapt această reacţie descrie atitudinea tipică a reacţionarilor – îşi dau cu părerea şi vor să îşi impună opiniile chiar şi acolo unde n-au nicio treabă. În timp ce cuvintele lor magice sunt Justiţie şi Dreptate, comportamentul lor real este injust şi nedrept.

Efectele se văd în această odioasă fascinaţie a „Zidului”, care este o altă trăsătură caracteristică a reacţionarilor conservatori – ei sunt prin excelenţă purişti rasiali şi izolaţionişti. Trump a anunţat că va ridica cel mai mare zid la frontiera americană, iar Victor Orban chiar a creat un zid din sârmă ghimpată în jurul unei Ungarii sacre şi creştine. Acum şi Austria a intrat în corul izolaţioniştilor, cerând eliminarea Greciei din Shengen, de parcă cineva ar putea să ridice un zid în jurul a mii de insule şi insuliţe. Blocada în jurul „Marelui Om Alb”, care trebuie apărat de etniile mizere care vor să îi fure cultura şi să-i distrugă civilizaţia este profund nocivă. Ea s-a mai manifestat deja prin eliminarea fizică a tuturor celor care nu era „conform” standardelor.

Ceea ce este suprematismul american la Trump, este eurocentrismul reacţionarilor de azi. Doar Europa „veche şi creştină” este Europa bună. Atâta doar că reacţionarii sunt puţin amnezici când vine vorba de acceptarea defectelor gândirii lor. Această „Europă bună” a fost scufundată în sânge timp de milenii, carne şi lacrimi au fost vărsate inutil pentru aceleaşi gogoriţe religioase şi politice pe care ni le livrează acum neo-reacţionarii noştri, reîmpachetate în discursuri pompoase.

Iar violenţa verbală a reacţionarilor, izvorâtă dintr-o frustrare profundă, se poate transforma cu uşurinţă în violenţă fizică. Nu trebuie să uităm vreodată unde ne-au dus apelul la naţionalism şi la şovinismul etnicist. Naţionalismele de tot felul au dus la două războaie mondiale, care aproape că au distrus lumea.

De aceea mesajele neo-reacţionarismului sunt enorm de pernicioase, cu toate că părem să fim orbi la efectele lor. Iată numai câteva dintre cele mai grave manifestări imediate:

Formaţiunile paramilitare încep să se coaguleze. Miliţii compuse din foşti boxeuri şi trupe de şoc formate din nemulţumiţii capitalismului se mobilizează să apere aerul cald al patriei.

Antisemitismul este tot mai fervent, iar rasismul de toate felurile bântuie nestingherit. Nu ne mai ferim să enunţăm enormităţi despre semenii noştri şi să îi înjosim oricând avem ocazia.

Revirimentul religiozităţii şi implicarea tot mai brutală a Bisericii în viaţa publică sunt un buldozer spiritual de neoprit.

Duşmănia făţişă faţă de orice toleranţă sexuală şi faţă de diversitatea umanităţii este galopantă. Vrem cu orice preţ să eliminăm deosebirile care ne sperie pentru că, de fapt, ne sperie propria goliciune, propria inconsistenţă.

În termeni politici Europa se sparge treptat în părţile ei componente şi reluarea cumplitelor conflicte naţionaliste şi localiste este iminentă.

Un văl negru se aşterne încet peste Europa. Şi nu este burkha.