Întâlnirea Putin-Trump, test de rezilienţă pentru NATO şi UE

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

O întâlnire care este în logica profundă a lucrurilor, a acestei atât de speciale relaţii de admiraţie reciprocă între cei doi lideri.

Precedată de o reuniune între Preşedintele Federaţiei Ruse şi consilierul pe probleme de securitate al lui Trump, zâmbetele afişate cu acest prilej fiind semnificative pentru dorinţa părţilor de a transmite un semnal că s-ar putea să se înceapă marea lucrare prevăzută de mai mult timp, cea care să permită pregătirea proiectului care să însemne reîmpărţirea sferelor de influenţă şi lămurirea cât se poate de precisă, cu garanţiile respective, a „dreptului de intervenţie“ de care va dispune fiecare dintre părţi în ceea ce va fi, în perspectivă pe termen mediu, redesenarea hărţii de putere pe plan global.

Interesant este, în acest stadiu, să vedem cum se conturează agenda discuţiilor. Şi,mai ales, să vedem ce subiecte au fost, sunt şi probabil vor fi excluse. Printre acestea, semnificativ din punct de vedere al jocului politic global ar fi chestiunea Crimeei.

Acesta este punctul care, cel puţin în acest moment, îi îngrijorează extrem de tare pe toţi aliaţii SUA din NATO şi UE, alături de toţi cei angrenaţi în procesul sancţiunilor succesive la adresa Rusiei, asta după ce toţi, absolut toţi, au repetat mesajul că nimic nu se va schimba dacă Moscova nu va aplica în totalitate Acordurile de la Minsk referitoare la Ucraina, respectând suveranitatea, independenţa şi integritatea acestei ţări.

Poziţie asumată solemn repetată de liderii fiecărei ţări membre NATO şi UE, inclusiv de americani, apoi reluată în toate documentele oficiale ale celor două organizaţii, prezentată mereu ca poziţie fermă şi non-negociabilă de poziţie externă. Drept care, de principiu, Moscova a replicat că nu există în acest moment o problemă a Crimeei deoarece vorbim despre o regiune care, în urma unui referendum, a decis să se alăture Federaţiei Ruse şi face parte integrantă din teritoriul său. Şi, după această afirmaţie, se pune un punct definitiv. Iar dacă cineva mai crede că Crimeea mai aparţine Ucrainei, se înşală. „Chestiunea ucraineană“, zic ruşii, trebuie negociată separat, fie în formula federalizării, fie a independenţei regiunilor rebele din est, cu perspectiva de a se constitui în state separate sau de a se contopi într-o entitate comună, conform proiectului mai vechi Malorusia.

Dar Ucraina va fi un punct din problema mai largă a discuţiei care ne interesează pe noi cel mai tare, cea despre situaţia de pe linia care pleacă din Marea Nordului, coboară la Marea Neagră şi apoi în zona de est a Mediteranei. Zonă de tensiuni dintre cele mai diverse şi care, de ce nu, poate fi privită din nou în perspectiva desenării unui „cordon sanitar“ care să fie agreat de cele două super-puteri ca un fel de garanţie reciprocă pentru obţinerea calmului necesar şi coborârii parţiale de scuturi, relocând resursele înspre alte zone fierbinţi.

Cel mai dificil este de a şti dacă, la această întâlnire, Trump mai poate sau mai vrea să reprezinte, aşa cum se întâmpla odinioară cu unii dintre iluştrii săi predecesori, poziţia de negociere comună a aliaţilor din NATO şi UE, în calitatea de garant suprem de securitate de care aminteau mereu reprezentaţii Administraţiei. Mai e posibil asta în momentul în care disensiunile din spaţiul euro-atlantic sunt enorme şi relaţiile sunt la un nivel îngrijorător de tensiuni? Poate că nici domnia-sa nu mai vrea asta, iar europenii nici atât. Dar nimeni nu ştie încă dacă relaţiile europenilor (şi canadienilor) cu SUA se vor deteriora în continuare în acelaşi ritm ca până acum. Poate nu, atunci, la Summitul NATO din iulie, poate că se va încerca obţinerea unei posiţii comune a aliaţilor, măcar pe subiectele nevralgice care ating interesele fundamentale ale spaţiului acoperit de Tratatul Atlanticului de Nord.

Poate că da, şi atunci negocierile Putin-Trump vor avea exclusiv o valoare bilaterală, neimplicând poziţiile şi priorităţile Alianţei (mai greu de de crezut) dar şi cele de interes direct pentru ţările europene. Această a doua variantă este ce mai simplu de imaginat deoarece „interesele europene“, cel puţin aşa cum sunt ele văzute de la Washington, par să se subsumeze celor ale Germaniei. Drept care, cu permisiunea dvs, în încercarea de a înţelege unde ne poate duce un asemenea scenariu, încerc să sintetizez afirmaţiile făcute de George Friedman pe 4 februarie 2015 la Chicago Council on Global Affairs (aveţi aici un link video). Teoria sa este că guvernul american are ca scop strategic suprem punerea sub semnul întrebării a unei posibile alianţe germano-ruse deoarece s-ar realiza astfel o construcţie care, ca putere mondială alternativă, ar fi singura în măsură să conteste SUA poziţia lor de putere dominantă. Deci, în rezumat, iată ce afirmă Friedman:

  • Europa nu există.  
  • Doar o uniune între Germania şi Rusia ar putea să ne ameninţe poziţia, dar aşa ceva nu va avea loc. Nu vrem să existe o cooperare între capitalul financiar şi tehnologic german şi resursele de materii prime ruseşti. De un secol, SUA încearcă să împiedice acest lucru. Destinul Europei depinde de decizia Germaniei, în ce direcţie îşi va dirija exporturile?  
  • Scopul nostru este să instalăm un cordon sanitar în jurul Rusiei, nu în Ucraina, ci la vest de ea...  
  • Intervenim militar în întreaga lume, dominăm oceanele şi întreaga lume.  
  • Îi facem pe duşmanii noştri să se bată între ei, e cinic, dar funcţionează.  
  • NATO trebuie să ocupe întreg spaţiul terestru între Marea Baltică şi Marea Neagră.
  • Aduceţi-vă aminte de structura Europei: trageţi o linie între Sankt-Petersburg şi Rostov. La vest aveţi Peninsula europeană, la est e Rusia. Nimeni n-a putut ocupa Rusia la modul permanent. Dar Rusia a avansat mereu înspre Occident. În acest moment, se găseşte la punctul cel mai departe dinspre est. În principiu, linia asta corespunde, în mare, frontierei cu Statele Baltice, Belarus şi Ucraina. Chestiunea pentru ruşi este următoarea: vor oare să menţină o zonă0tampon care să fie cel puţin neutră sau occidentalii vor intra atât de mult în Ucraina încât nu vor fi decât la 100 km depărtare de Stalingrad şi 500 km de Moscova? Pentru Rusia, statutul Ucrainei reprezintă o ameninţare existenţială... Şi ruşii nu pot să renunţe. Pentru SUA, în cazul în care Rusia se va agăţa de problema ucraineană, oare unde se va opri? Nu este deci o întâmplare că Gen.Hodges care a fost însărcinat să rezolve această problemă, doreşte să pre-poziţioneze trupe în România, Bulgaria, Polonia şi Statele Baltice. Este vorba despre acel Intermarium de la Marea Neagră la Baltica la care visa Pilsudski. Pentru SUA, asta este soluţia.

Dar descrierea de context nu poate fi completă dacă, întorcându-ne la scenariul nr.1, adică cu Trump care asă accepte să aibă pe agendă şi priorităţile aliaţilor, atunci trebuie să presupunem că Putin are în spate o agendă continentală, cea a Eurasiei la care se adaugă cea consensuală a liderilor reuniţi din Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (OCS).

Este o posibilitate.

Cea de-a doua, este a unui scenariu care în care Trump, fără aliaţii săi tradiţionali, ar avea de discutat cu Putin care-şi păstrează mesajul său de forţă, completat cu ceea ce puteţi găsi în comunicatul final al liderilor din OCS, acela dat exact în momentul în care liderii marilor economii ale spaţiului occidental din G7 se păruiau cu Donald Trump... Să vedem ce tip de concesii vor accepta Putin şi Trump, cât vor atinge ele opţiuni strategice deja precizate. Spre exemplu, va fi gata Rusia să accepte modificarea strategiei sale de securitate în care NATO este desemnată drept ameninţare de prim ordin? Sau, de partea cealaltă, Trump va renunţa la sancţiunile economice împotriva Rusiei, inclusiv la pachetul acela luat în comun cu partenerii europeni ca răspuns la „cazul Skripal“? Sau va renunţa să trimită arme ucrainienilor?

Negocierile pregătitoare sunt în curs, urmează un moment extrem de sensibil Summit-ul NATO din iulie. Apoi mai vedem.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite