În războiul ruso-turc prin interpuşi din Nagorno-Karabah, Azerbaidjanul defilează spre recucerirea completă a teritoriului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO EPA-EFE
FOTO EPA-EFE

La 4 săptămâni de la începutul luptelor în Nagorno-Karabah, Azerbaidjanul se îndreaptă spre o recucerire completă a teritoriului, fără ca Armenia să poată opri înaintarea şi fără ca vreun actor major să se opună eficient acestui deznodământ. Tentativele de oprire a luptelor şi stabilire a unui armistiţiu, fie şi umanitar, au eşuat de două ori.

În schimb, Azerbaidjanul a câştigat regiunile Jabrayil, Hadrut şi Fizuli, a avansat până la valea râului Hakari şi a plecat cu trupele spre Nord, ameninţând ca în câteva zile să pună presiune pe coridorul Lachin, cel care face legătura între Armenia şi Stepanakert, linia principală de aprovizionare a armenilor din Nagorno-Karabah. Capturarea regiunii sau măcar controlul său prin atacuri de artilerie fac ca întreaga enclavă Nagorno-Karabah şi capitala Stepanakert să fie expuse preluării de către trupele azere.

Costurile ambiguităţii şi nesoluţionării conflictului îngheţat de 26 de ani

Lecţiile învăţate din acest conflict reaprins sunt dure pentru Armenia. La 26 de ani după câştigarea în război a controlului asupra enclavei armene Nagorno-Karabah, aflată oficial pe teritoriul Azerbaidjanului, ba şi încă 7 districte azere din jur, ca zonă tampon, Armenia nu a reuşit să ajungă la un acord de pace care să-i consolideze şi să-i recunoască câştigurile. În fapt, Erevanul a încercat să soluţioneze problema prin declararea ca republică autonomă a Nagorno-Karabahului sub numele de Republica Artsakh, dar pe care nu a recunoscut-o nimeni – nici măcar Armenia însăşi.

Pe de altă parte, Armenia şi-a făcut calcule greşite mai tot timpul mizând pe parteneri mai puţin interesaţi să-i apere securitatea. Intrarea în CSTO-Organizaţia Tratatului Securităţii Colective, un fel de alianţă în spaţiul post- sovietic făcută să imite cumva NATO – nu a ajutat-o să obţină garanţii pentru teritoriul luat de la Azerbaidjan, iar Rusia şi celelalte state membre au afirmat explicit că acordul nu se aplică teritoriilor ocupate. Aici maxima complicaţie etnică a lui Stalin şi desfiinţarea URSS în state pe baza graniţelor fostelor republici unionale fac ca nimeni să nu se atingă de teritoriul ce aparţine legal Azerbaidjanului, chiar dacă este, de 26 de ani sub control armean.

În plus, toţi actorii respectă liniile roşii, evitând escaladarea la nivel regional. Armenia a atacat cu rachete oraşele azere Terter în regiunea Gubadli şi mai ales Ganja, al doilea oraş ca mărime din Azerbaidjan, ca şi multe sate de lângă linia de contact, dar a evitat să atace în vreun fel conductele de petrol şi gaze azere care duc resursele din Caspică către Turcia şi Europa. În plus, nu a fost ţintită nici centrala hidroelectrică de la Mingechevir. În replică, şi Azerbaidjanul respectă liniile roşii, respectiv nu atacă teritoriul din Armenia în limitele frontierelor recunoscute internaţional, nici nu s-a gândit să atace centrala nucleară armeană de la Medsamor. Orice asemenea acţiune ar fi casus beli şi ar putea atrage în conflict Rusia, în primul rând.

Pe de altă parte, Rusia însăşi nu se implică în conflict din lipsă de capacităţi directe pe teren dar şi pentru a-l sancţiona pe premierul Nikol Pashinyan, care a câştigat postul în 2018 prin revoluţie în stradă şi a arestat şi eliminat pe diverşii oligarhi şi apropiaţi ruşilor. În plus, ruşii ştiu că orice ingerinţă directă în conflict de partea Armeniei ar implica angajarea directă a Turciei de partea Azerbaidjanului, şi nu ar dori să-şi expună din nou slăbiciunile, ca-n Siria sau Libia, în faţa maşinii militare turce.

Şi Turcia anunţă formal că va interveni la solicitarea Azerbaidjanului, dar respinge orice implicare directă până la această oră. Rusia e limitată şi de controlul turc la strâmtori, supărarea turcilor riscând să antreneze o blocare a ieşirii Rusiei la Mările Calde, cu precădere în Estul Mediteranei, o opţiune strategică pe care Rusia nu-şi permite să o piardă.


FOTO Shutterstock

Statele Unite Rusia Uniunea Europeana sua ue FOTO Shutterstock

Rusia încearcă imagologic să împartă înfrângerile proprii cu SUA şi UE

Rusia a fost prinsă, în mare măsură, pe picior greşit, fără un plan de acţiune reală. De aceea a şi folosit imaginea şi comentariile privind pedepsirea lui Pashinyan pentru a acoperi această lipsă de planificare în faţa unei asemenea lovituri azere, care doreşte recuperarea completă şi deplină a teritoriului său pe baza faptului că încercările de soluţionare în ultimii 30 de ani au eşuat. Indiferent cât lasă Rusia lucrurile să curgă de la sine, recâştigarea teritoriilor de către partea azeră arată clar lipsa de relevanţă în creştere a Moscovei şi ridică semne mari de întrebare faţă de controlul în tot spaţiul post-sovietic. Regele e gol şi o vede toată lumea, cu precădere cei din Asia Centrală dar şi numeroasele republici autonome din cadrul Federaţiei Ruse, dar şi votanţii obişnuiţi ai lui Putin.

Rusia a ratat de două ori să aplice armistiţiul pentru încetarea luptelor şi stoparea violenţelor. Mai mult, iniţiativele diplomatice cu apeluri la încetarea focului şi revenirea la masa negocierilor au fost pur formale, alături de Franţa şi SUA, şi nu au avut nici un efect. Dar extinderea responsabilităţilor permite Rusiei să arate că nu e singurul actor impotent din regiune, i se adaugă şi UE, Franţa şi SUA. Vizita miniştrilor de Externe azer şi armean, Ceyhun Bayramov şi Zohrab Mnatsakanian, la Washington săptămâna trecută, unde au avut întâlniri separate cu Secretarul de Stat Mike Pompeo, a fost o acoperire formală a rolului SUA în conflict, deşi şeful diplomaţiei americane anunţase scepticismul său pentru orice fel de soluţie cu această ocazie.

Acest fapt nu l-a oprit pe preşedintele rus, Vladimir Putin, să declare la discuţiile Clubului Valdai, faptul că nici SUA nu a reuşit nimic, ba chiar să concluzioneze că Rusia şi SUA nu mai sunt superputerile dominante ale lumii şi că China şi Germania ar fi superputerile în creştere astăzi. De fapt, Putin a vrut să găsească şi un alt perdant şi să arate publicului rus că şi America e în declin, nu numai Rusia şi că nici Washingtonul nu e ascultat în Caucaz.

În fapt, a fost tot un joc la cacealma şi cu  mize mici. Statele Unite, aflate în plină pandemie de coronavirus, în război comercial şi economic cu China şi în alegeri prezidenţiale, nu a fost implicată, în mod real, în discuţii şi stoparea luptelor, fiind mai interesată de elemente strategice precum apărarea conductelor şi a Georgiei, cu precădere în faţa unei presiuni ruse crescânde pentru oferirea unui coridor de survol aerian spre Armenia şi a unui coridor terestru pentru a muta trupe la sud.

În rest, eşecul Rusiei lui Putin în obţinerea încetării focului şi revenirea statelor din spaţiul post-sovietic la masa de negocieri este evident şi-i trădează slăbiciunile. Deci idea de a antrena şi SUA sau Franţa în înfrângeri comune care să acopere propria slăbiciune nu a ţinut în mod deosebit pentru a-l exonera pe Putin de responsabilitate şi a-i acoperi neputinţa de a opri conflictul.


FOTO Ministerul azer al Apărării via RIA Novosti

Ciocnire militara la granita dintre Armenia si Azerbaidjan FOTO Ministerul azer al Apararii via RIA Novosti

Pierderi teritoriale, trupe şi echipamente, şi schimbări politice

Pierderile teritoriale, dezastrul militar şi distrugerile de echipamente nu pot să rămână fără consecinţe majore în Armenia. Dar lecţiile învăţate nu sunt neapărat în favoarea Rusiei. Astfel, potrivit armenilor din Nagorno-Karabah, până duminică ar fi murit în lupte 963 militari şi 37 de civili, în timp ce partea azeră a comunicat despre 65 de civili ucişi şi 300 răniţi, dar fără a anunţa numărul de militari care au căzut victime în această ofensivă. Pe de altă parte, Vladimir Putin a anunţat joi, în acelaşi discurs că, potrivit informaţiilor ruse, numărul ar fi sensibil mai mare, ajungând la circa 5000 de victime.

În zona separatistă, loviturile cu sistemele cu proiectile reactive tip Smerch de provenienţă sovietică ale azerilor au distrus capitala Stepanakert şi multiple alte oraşe din regiune. Preşedintele Azer Ilham Aliev a anunţat că ostilităţile se pot opri la retragerea armenilor din Nagorno-Karabah şi din restul regiunilor ocupate de pe teritoriul azer. Armata azeră o face cu forţa pentru că mediatorii internaţionali nu au reuşit să o facă pe cale diplomatică şi prin negocieri atâta amar de vreme. Pe de altă parte, şi Armenia ştie că, admiţând că va reuşi să smulgă astăzi un armistiţiu şi o încetare a focului pe actualele aliniamente, nimic nu garantează că anul viitor luptele nu vor fi reluate pentru restul teritoriului.

Din contra. E sigur că azerii nu se vor opri până nu vor avea o motivaţie concretă şi solidă pentru a-i împiedica să înainteze şi să-i forţeze la încheierea păcii. Eventuala ocupare a unor zone armene şi războiul de partizani, în spatele frontului, sabotaje şi atacuri teroriste sunt armele la care se gândeşte acum Armenia pentru a le implanta în regiunea care pare deja pierdută. Războiul nu s-a încheiat, dar e mai greu de crezut acum sau în viitorul apropiat că Armenia va reuşi să recupereze câştigurile teritoriale ale Azerbaidjanului de azi.

Înfrângerea Armeniei şi trupelor sale din Nagorno-Karabah se bazează pe avantajele balanţei militare care favorizează Azerbaidjanul atât calitativ cât şi cantitativ, după mai bine de zece ani de investiţii masive, cu un buget militar azer mai mare decât bugetul total al Armeniei. Arme din Rusia, Turcia, Israel şi alte state au fost cumpărate de către Baku. Azerbaidjanul a utilizat drone înarmate şi în iulie, dar acum eficienţa a crescut dramatic: a distrus sistematic vehiculele blindate de luptă ale Armeniei, sistemele de apărare antiaeriană şi practic orice echipament militar desfăşurat pe teren, care e expus atacurilor aeriene. Eficienţa dronelor e pusă pe seama sprijinului a câteva sute de consilieri militari turci care e posibil să opereze ei înşişi dronele TB2.


FOTO EPA-EFE

Vladimir Putin vorbind la un eveniment GRU FOTO EPA-EFE

Rusia câştigă sau pierde totul în Caucaz?

Ceea ce arată, după toate criteriile posibile, ca o mare înfrângere, va avea pentru Armenia şi consecinţe politice evidente. Şi nu neapărat cele scontate de către Rusia, adică eliminarea lui Pashinyan de la conducerea statului armean. Umilinţa şi consecinţele umanitare suferite de armeni, adăugate pierderilor din Nagorno-Karabah, ar putea să nu determine îndreptarea viitorului leadership către Rusia, care nu s-a dovedit un partener de încredere, din contra.

Fără o intervenţie directă a Rusiei – şi ea discutabilă ca eficienţă şi improbabilă – forţele armene vor pierde cel mai probabil Nagorno-Karabahul, astfel că Artsakh va avea soarta unei alte formaţiuni autoproclamate, Republica Krajna din Croaţia, o regiune dominată de sârbi, care a fost recapturată de croaţi în 1995. Înfrângerile forţelor armene sunt evidente şi e puţin probabil ca Armenia să fie în stare să-şi refacă resursele militare foarte curând, şi va fi mult mai preocupată să-şi întremeze economia în vremuri de coronavirus şi de conflict militar care i-a distrus resursele. De asemenea, negocierile de pace vor fi mult mai grele şi mai dure în noua postură decât au fost în perioada celor 26 de ani scurşi de la acordurile de încetare a focului în Nagorno-Karabah.

Nu e sigur că Nagorno-Karabah va rămâne o enclavă armeană după acest episod. Chiar şi oferind coridorul Lachin cum s-a angajat anterior în diferite discuţii, pentru legătura între Armenia şi Nagorno-Karabah, în schimb pentru un coridor către exclava sa din Nakhchivan, Azerbaidjanul nu are cum pierde partida: reîntoarcerea refugiaţilor azeri şi repopularea enclavei şi a celor 7 districte azere din jurul Nagorno-Karabahului, dublată cu refugierea unui număr mare de armeni din regiune spre Armenia, ar putea duce la cu totul alt raport demografic. Cât despre visele Erevanului care şi-a dorit întotdeauna recunoaşterea Republicii Artsakh, negocieri de pace în noile condiţii îndepărtează şi mai mult această perspectivă, cu mult mai departe decât era ea oricum în perioada anterioară.

Oricum Rusia se conturează deja ca un al doilea mare perdant al conflictului. Mai întâi, deoarece se dovedeşte un partener pe care nu te poţi baza. Apoi, pentru că dovedeşte că nu prea mai are pârghii relevante sau voinţă şi dorinţă sau bani ca să intervină peste tot în spaţiul post-sovietic. În fine, Armenia s-ar putea îndrepta mai degrabă spre Vest, nu spre Rusia, pentru reconstrucţie, reconciliere şi apărarea drepturilor minorităţii armene din Azerbaidjan. Chiar şi deschiderea relaţiilor cu Turcia şi Azerbaidjanul, după încheierea păcii chiar şi în aceste condiţii, pare mai credibilă decât reluarea dependenţei de Moscova.

În plus, lecţiile învăţate din Nagorno-Karabah pot să împingă spre o pregătire serioasă în perspectiva reîncălzirii conflictelor îngheţate. Atât Donbasul, cât şi Transnistria sau Crimeea sunt răni neînchise şi, o exhibare a limitelor tot mai vizibile ale puterii Rusiei în spaţiul post-sovietic poate deschide apetitul pentru soluţionarea militară pe model Nagorno-Karabah. E adevărat că Crimeea e anexată de Rusia, iar Donbasul e lângă frontiera sa, dar e de ajuns ca Rusia să sângereze, să arate bătrână şi rănită sau bolnavă ca statele independente să profite şi să-şi recupereze toate teritoriile şi să încheie conturile care sunt neterminate din perioada sovietică sau conflictele şi rănile mai recente.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite