În caz de conflict militar între două state NATO, Grecia şi Turcia, Ankara poate decide închiderea ermetică a Mării Negre

Vasul turc de explorări seismice Oruc Reis păzit de nave de luptă împotriva aliaţilor din NATO. Foto: Ministerul turc al Apărării

A trecut timpul aluziilor subtile şi ameninţărilor şoptite discret. Tensiunea evoluează exponenţial între Grecia şi Turcia, cu un reflex direct şi extrem de neplăcut asupra întregii Alianţe a Atlanticului de Nord care se dovedeşte - cel puţin până în acest moment - incapabilă să impună dezescaladarea situaţiei.

Apare şi nevoia de intervenţie din partea Uniunii Europene, la fel de puţin doritoare ca şi cei de la NATO să vadă cum zona de sud-est a continentului nostru este realmente în primejdie să se aprindă şi să antreneze tot felul de intervenţii ulterioare în sprijinul unuia sau altuia dintre beligeranţi. Situaţie care ar purta şi germenii unei internaţionalizări posibile, în măsura în care mari actori externi ar dori să intre în joc, pretextul imediat fiind de a-şi proteja perimetrele de explorare din Marea Meditearnă, cele din imediata proximitate a zonei acum revendicate atât de Grecia cât şi de Turcia.

Cea mai decisă voce din grupul celor care sunt absolut convinşi că situaţia actuală nu poate fi rezolvată decât pe calea armelor este una foarte influentă în Turcia. Este vorba despre Devlet Bahceli, liderul Mişcării Naţionale din Turcia, partid politic aliat la guvernare cu Erdogan şi care, vineri, declara că războiul cu Grecia nu este decât „o chestiune de timp“:

Este de neconceput să întoarcem spatele intereselor noastre naţionale din Mediterana. Se pare că au crescut din nou apetitul Greciei şi dorinţa sa de a fi azvârlită din nou în mare.Ţinta Greciei este să vină din nou şi să ne ocupe pământurile, de acolo de unde i-am izgonit în urmă cu 98 de ani. Ne confruntăm cu un nou plan de invazie. Din acest moment, atitudinea şi comportamentul Greciei vor fi cele care vor determina dacă tensiunile în creştere vor produce doar o sângerare sau o confruntare teribilă.

De partea cealaltă, aşa cum se afirmă pe site-ul Bulgarianmilitary.com, avem ştirile publicate de ziarul grec Nestia care se plânge că Erdogan are în plan să trimită „un submarin turc la baza albaneză de la Aylon şi să ordone şi trimiterea de trupe în Agia Saranda pentru a opri procesul prin care Grecia vrea s-şi extindă apele teritoriale“. Aceeaşi sursă, după ce pomeneşte de atacurile pe care Erdogan le-a lansat împotriva conducerii politice a Albaniei, aminteşte de afirmaţia la fel de dură făcută de Mevlut Cagusoglu, şeful diplomaţiei de la Ankara, în cazul în care Atena va continua să transfere militari şi echipamente în Insula Meis:

Demersurile unilaterale ale Greciei în regiune au ca scop izolarea Turciei în Mediterana. Doar poliţia sau jandarmeria pot să stea pe insula respectivă. Dacă partea greacă va depăşi nivelul admisibil de echipamente militare aduse acolo, atunci grecii vor fi cei care vor piede.

Totul în contextul spuselor de ieri ale lui Erdogan:

Turcia este pregătită pentru toate posibilităţile şi consecinţele.

Aveţi aici relatarea unui ziarist de regulă foarte bine informat despre un plan al Turciei pentru invadarea Greciei, update al unui document mai vechi de Stat Major conceput în pregătirea unei operaţiuni eventuale împotriva Armeniei. Posibil, dar pare evident că - în cazul în care documentul chiar este real - difuzarea lui face parte dintr-o acţiune de propagandă belicoasă căci nimeni nu poate crede că prevederile respective pot face parte dintr-un plan încă funcţional. Asta nu înseamnă că, pe măsură ce situaţia evoluează în rău, asemenea planuri nu sunt pe masa fiecăruia din Statele Majore, inclusiv a unor state care s-ar putea găsi implicate în faza a doua sau în cele următoare ale unui potenţial conflict.

Încercări de mediere? Desigur, una în cadrul NATO şi care n-a reuşit, totul încheindu-se cu acuzaţii de minciună între delegaţiile greacă şi turcă, obligându-l pe Secretarul General al Alianţei să spună că n-a fost vorba de nimic mai mult decât de tratative „tehnice“. 

Charles Michel, preşedintele Consiliului European, a spus vineri că ar fi în favoarea unei conferinţe multilaterale: 

În mod informal, le-am prezentat această idee unor colegi europeni şi externi, în mod egal Turciei. Nu pot spune că am obţinut un «da"» hotărât ca răspuns, dar reacţia nici nu a fost una negativă. Asta ar putea să fie cea mai bună şansă în vederea unui demers mai pozitiv. Fie şi numai o discuţie despre formatul şi modalităţile (unei asemenea conferinţe) ar fi ceva mai constructiv decât situaţia actuală.

Blocarea Strâmtorilor, coşmarul absolut în Marea Neagră

Se poate? Da. Cu ce efecte? Catastrofale pentru ţările mici riverane - în asemenea caz extrem - care trebuie să-şi schimbe fundamental strategiile de apărare a teritoriului naţional şi, mai presus de toate, să-şi programeze căi de înlocuire a circuitelor navale comerciale căci este limpede că nimeni nu se va mai grăbi să navigheze printr-o zonă cu tensiuni militare. Dar cel mai important dintre toate este să ne reamintim ceea ce poate face Turcia, absolut oficial, fără să mai întrebe pe nimeni, ca aplicare a prevederilor Convenţiei de la Montreux. Ne-a interesat prea puţin să dăm atenţie acestor posibilităţi dintr-un motiv foarte simplu: eram parte împreună cu Turcia din NATO şi Ankara demarase procesul de negocieri pentru aderare la UE. În consecinţă, totul era perfect în cea mai bună dintre lumi. Toată atenţia era pe Rusia, singura sursă posibilă şi imaginabilă de conflict.

Dar ce spune Convenţia de la Montreux intrată în vigoare pe 9 noiembrie 1936 „stabilind un regim de libertăţi strict argumentat în raport cu tipul de nave – nave de război şi nave comerciale - şi în raport cu patru tipuri de situaţii: perioadă de pace, perioadă de război în care Turcia nu este stat beligerant, perioadă de război cu Turcia stat beligerant, perioadă în care Turcia estimează că este ameninţată de o iminenţă a războiului“?

Pe timp de pace, navele comerciale au libertate completă de trecere, zi şi noapte, oricare ar fi pavilionul sub care navighează şi tipul lor de încărcătură, clauză care se aplică şi navelor militare, dar cu obligaţia de a naviga doar ziua şi fără a le fi îngăduit să acosteze. În cazul statelor non-riverane, nu pot intra în Strâmtori decât nave de linie uşoare, nave mici de luptă şi nave auxiliare, ceea ce exclude navigaţia pentru nave de linie, cele cu un tonaj  de peste 10.000 t şi a celor care au un cel puţin un tun cu calibrul superior a 203 mm, precum şi a port-avioanelor şi submarinelor. În cazul statelor riverane, navele lor militare de linie au trecerea autorizată (cu condiţia să treacă prin strâmtori doar câte una o dată, escortate de cel mult două torpiloare, dacă au un tonaj de peste 10.000 t). Este autorizată şi navigaţia pentru submarinele acestor state riverane, construite sau cumpărate în afara Mării Negre (un singur drum autorizat, cel spre portul oficial de staţionare) sau a celor construite pe şantierele Mării Negre dacă este nevoie să meargă pentru reparaţii, cu condiţia ca Turcia să fie anunţată în timp util şi cu obligaţia absolută să navigheze pe timp de zi şi la suprafaţă. În ce priveşte prezenţa în Marea Neagră a navelor militare ale altor state există o limitare foarte importantă: tonajul maxim global admis este de 30.000 t şi un maximum individual de 2/3, adică 20.000 t pentru fiecare dintre navele puterilor străine de Marea Neagră cu condiţia folosirii în măsura în care le permite totalul global de 30.000 t. Această cifră poate fi ridicată la nivelul de 45.000 t în cazul în care cea mai puternică flotă riverană ar fi cu 10.000 t superioară flotei celei mai importante existente la data semnării Convenţiei. Mai poate exista şi o clauză excedentară de 8000 t acordată non-riveranilor pentru cazul unei operaţiuni umanitare. Tonajul global maxim al tuturor navelor străine care se pot afla în tranzit prin Strâmtori nu trebuie să depăşească 15.000 t şi în nici un caz nu trebuie să fie mai mult de 9 nave militare. În plus, navele de război ale statelor non-riverane nu pot staţiona mai mult de 21 de zile în Marea Neagră. În cazul unui război, Turcia nefiind parte beligerantă, statutul pentru navele comerciale rămâne acelaşi ca pe timp de pace. Este însă interzisă trecerea flotelor militare ale statelor beligeranmte care nu au voie, în zona strâmtorilor,  „să execute o captură, să exercite dreptul de vizitare sau să facă vreun gest ostil”. Problema apare (în cazul în care admitem că această Convenţie, realizată pe timpul Societăţii Naţiunilor, nefiind declarată drept nulă, este recunoscută de facto de ONU şi acceptată de Organizaţia maritima internaţională) se poate aplica de către Turcia prevederea că poate autoriza trecerea unor nave militare în caz de misiune aprobată de forul internaţional (posibil de executat de NATO, spre exemplu, sub mandat, n.n.). În cazul unui război în care Turcia este parte beligerantă au libertate de trecere navele comerciale ale ţărilor cu care Turcia nu este în război. iar în cazul navelor de război, „trecerea acestora este la completa latitudine a autorităţilor turce”. În cazul unei situaţii în care Turcia percepe o ameninţare directă de război, prevederile sunt aproximativ asemănătoare, cu câteva prevederi restrictive în favoarea Turciei care ar posibilitatea de a bloca circulaţia în strâmtori pentru navele aparţinând ţărilor pe care le socoteşte la originea ameninţării respective.

Este limpede că, în caz de situaţie-limită sau de război, Ankara va închide strâmtorile. Întrebarea delicată ar fi: în favoarea cui? Priviţi harta provenind din sursă militară turcă, suprapuneţi-o peste zona de prospecţiuni demarate de turci în urmă cu câteva zile şi imaginaţi-vă ce va însemna construirea a câteva platforme de foraj în amplasamente strategice, supuse unui eventual mic atac cu rachete micuţe, de pe teritoriul unui stat micuţ.