Recenta investigaţie realizată de jurnaliştii de la Bellingcat, împreună cu alte publicaţii, precum Der Spiegel şi CNN, pune pe tapet, cu subiect şi predicat, cine a comandat operaţiunea de otrăvire a lui Aleksei Navalnîi şi cum a fost întreprinsă aceasta, în detaliu. Nu este pentru prima oară când Bellingcat şi alte publicaţii asemănătoare, prin metode de tip OSINT, aduc dovezi concrete cu privire la presupuse operaţiuni speciale ale serviciilor de informaţii din Rusia, cu precădere serviciul militar (GRU), punându-i într-o lumină cel puţin jenantă, având în vedere că astfel de instituţii se bazează, în general, pe discreţie, secrete şi obscuritate. Navalnîi, probabil şi cu puţin ajutor din partea unor actori statali din Europa, a reuşit, cu un telefon şi o aplicaţie de schimbare a numărului apelantului, să îl facă pe Konstantin Kudriavtsev, specialist FSB în apărare biologică şi chimică, să vorbească 40 de minute despre o operaţiune strict secretă, cu un impact direct pentru imaginea şi strategia politică a preşedintelui rus.

Acest modus operandi iresponsabil, pare să fie rezultatul unei alegeri conştiente, făcută prima oară de GRU, urmat de FSB, după cum relatează Andrei Soldatov, jurnalist de investigaţie rus. În loc să investească în dezvoltarea capacităţilor resursei umane, pentru a se adapta la acest mediu nou, dominat de OSINT, GRU şi FSB au optat pentru varianta mai puţin costisitoare şi mai rapidă: recrutarea unor ofiţeri din forţele speciale, antrenaţi mai degrabă să ucidă, să urmeze orbeşte ordinele, să nu aibă întrebări sau preocupări pentru potenţiale victime colaterale. Rusia nu a ales calea bisturiului, a ales un ciocan, cel puţin în domeniul operaţiunilor pe sol străin.

Această obedienţă şi teamă viscerală faţă de cei de rang superior se vede şi în modul în care Kudryavtsev a divulgat atât de multe detalii la telefon, pe o linie nesecurizată. Frica că lipsa unui răspuns adecvat faţă de un superior îi va crea probleme, l-a determinat pe ofiţerul FSB să incrimineze numeroşi alţi ofiţeri şi să divulge detalii operaţionale chiar ţintei operaţiunii din Tomsk. După cum observă jurnalistul Kiril Martinov pentru publicaţia Moscow Times, acesta este un simptom al societăţii ruse, în care această obişnuinţă de a te supune autorităţii, regimului, superiorului este endemică. În articolul său, Martinov se întreabă cât de departe va mai merge statul rus, după ce a reuşit să pună o substanţă mortală în lenjeria intimă a unui oponent politic? O întrebare cu o notă subtilă de umor pe un fundal macabru. Acum câ Navalnîi se află în arest şi viitorul său este incert, umorul dispare repede şi întrebări fundamentale pentru opoziţia politică din Rusia apar.

Este evidentă stângăcia FSB-ului, în cazul Navalnîi, sau a GRU-ului, în cazul Skripal, dar este, cel mai probabil, doar o manifestare prezentă în rândul agenţilor de teren, nu neapărat a personajelor care  conduc aceste agenţii, inclusiv Putin, el însuşi un produs al comunităţii de informaţii sovietice. Aşa cum remarcă Soldatov, alegerea ciocanului, cel puţin în unele ocazii, precum cele de intimidare/asasinare, este una voită, premeditată. Este şi un mesaj puternic, atât pentru ţintă, dar şi pentru inamic, întruchipat de omologii europeni şi americani. Mesajul este clar: acţionăm cu impunitate, vom contracara cu dezinformare şi nu ne vom dezice complet de această asociere dintre Kremlin şi răzbunăre.

În spaţiul virtual, Rusia este la fel de îndrăzneaţă dar optează pentru sofisticare. Cazul penetrării companiei SolarWinds de către actori statali ruşi, cel mai probabil lucrând pentru serviciul extern de informaţii (SVR), a ridicat miza periculos de mult între Statele Unite şi Rusia în acest domeniu. Metoda de atac, de tip supply chain, este una greu de implementat dar cu beneficii multiplicate, dacă este dusă la bun sfârşit. Deşi nu ştim exact cât de multe informaţii a extras SVR şi când au detectat de fapt americanii intruziunea, cel puţin 18.000 de clienţi SolarWinds au fost afectaţi, printre care instituţii de stat, inclusiv instituţii cu informaţii extrem de sensibile, precum şi companii private cu valoare strategică.

Într-un eseu scurt, scris pe marginea atacului asupra SolarWinds, analistul american George Friedman remarcă rolul tot mai mare al comunităţilor de informaţii naţionale în relaţiile internaţionale, precum şi dilema cu care se confruntă actorii relevanţi – cine şi cât vede dincolo de “minciunile bodyguard”, o expresie folosită de Winston Churchill, referindu-se la necesitatea protejării adevărului în timp de război, mai exact, a locaţiei debarcării din Normandia, prin minciuni şi decepţie. Friedman, el însuşi un produs al CIA, crede că extinderea vastă a serviciilor de informaţii, în scop şi mijloace, aduce cu sine nevoia sporită de supraveghere şi control civil dar, acest control se loveşte de natura secretă, obscură, a acestor instituţii. Democraţiile nu sunt neapărat mai predispuse la problemele cauzate de această dilemă dar, sunt prin definiţie, mai sensibile la nevoia de supraveghere, separare a puterilor în stat şi servirea intereselor statului şi al cetăţenilor, nu al unui grup restrâns.

În Rusia, această dilemă, se pare, a fost rezolvată destul de uşor: direcţiile principale sunt dictate de la cel mai înalt nivel, în tuşe mai fine sau mai groase iar, ulterior, un întreg ecosistem de instituţii, personaje, organizaţii non-guvernamentale sau companii private lucrează, de cele mai multe ori în mod concurent, nu în cooperare, spre a duce la buna îndeplinire a acelor linii generale trasate de sus. Nu este nevoie de un control instituţional, constituţional sau legislativ complex şi riguros deoarece este clar cine decide, în final, pe marile direcţii. Nuanţele sau lipsa lor, stau în mijloace, în cum sunt puse în aplicare directivele.

Aşa cum discutam cu Nicolae Ţibrigan în acest video despre alegerile prezidenţiale din Republica Moldova, concurenţa dintre aceste entităţi este una intensă şi este încurajată de Putin deoarece îi permite să joace rolul de arbitru şi să se insuleze, atunci când este cazul, de eventuale dezastre de PR. Totuşi, este clar că Putin şi establishmentul rus nu se feresc de această asociere cu fermitate, fără echivoc. Recent, chiar Putin a declarat, în faţa unui pachet solid de dovezi propus de jurnaliştii occidentali, că dacă statul rus ar fi vrut ca Navalnîi să fie mort, atunci ar fi fost mort. O declaraţie rece, cinică, tipică unui fost agent KGB, dar şi făcută în cunoştinţă de cauză, cu un mesaj evident pe fond: nu vom ezita să folosim ciocanul.

O relatare şocantă a fostului director adjunct al operaţiunilor centrului pentru Europa şi Eurasia al CIA, Marc Polymeropoulos, descrie cum, după o vizită în Moscova, în decembrie 2017, a început să aibă simptome severe, precum greaţă, ameţeli, dureri de cap, ca urmare a ceea ce crede că a fost un atac cu microunde, lansat de serviciile secrete ruse, un atac similar cu ce se presupune că s-a întâmplat în 2016, la ambasada Statelor Unite din Havana, Cuba. Polymeropoulos, un veteran al operaţiunilor sub acoperire din Orientul Mijlociu, spune cum viaţa sa nu a mai fost la fel după această vizită, având dureri recurente, cumplite, dezabilitante, dar şi cum au existat rapoarte similare redactate de ofiţeri CIA, membri ai personalului diplomatic american din Polonia sau Georgia sau chiar de un membru al staff-ului Casei Albe care îşi plimba câinele în Arlington, Virginia, care spun că au experimentat simptome similare. Corelând datele de identificare ale unor numere de telefon suspecte că ar fi folosite de ofiţeri FSB, s-a determinat că aceştia au fost în proximitatea americanilor în Polonia şi Georgia. Rusia nu se joacă, în special în vecinătatea sa dar, după cum spune Polymeropoulos, mai nou, şi pe sol american.

Rusia rămâne vulnerabilă în faţa democratizării accesului la informaţii şi la migrarea capacităţilor OSINT către companii private, cum sunt publicaţiile media. O operaţiune clandestină nu mai poate să fie la fel de uşor muşamalizată şi ascunsă cum ar fi fost în vremea Războiului Rece. Indicii electronice generate de rezervări la hotel, închirieri auto sau bilete de avion necesită meticulozitate şi un strat adiţional de pregătire şi acoperire. Tot mai multe informaţii disparate devin publice şi o organizaţie precum Bellingcat le poate folosi, probabil la pachet cu puţin ajutor instituţional, pentru a recrea puzzle-ul unei tentative de asasinat. Aceeaşi provocare o întâmpină actorii ruşi şi în spaţiul tranzacţiilor financiare.  Munca sisifică de a investiga, sorta, filtra, diferite scurgeri de informaţii de tipul Panama Papers sau Offshore Leaks a produs rezultate şi a expus reţele de spălare de bani sau fonduri discrete uriaşe utilizate pentru a atinge obiective variate ale statului rus şi ale apropiaţilor administraţiei prezidenţiale.

Cea mai recentă astfel de scurgere de informaţii se numeşte FinCEN Files, deoarece face referire la o bază de date a Financial Crimes Enforcement Network (FinCEN), organizaţie aflată sub umbrela Trezoreriei Statelor Unite, responsabilă cu monitorizarea şi combaterea criminalităţii financiare. În această bază de date sunt peste 200.000 de tranzacţii financiare în valoare cumulată de aproximativ 2 trilioane de dolari, realizate între 1999 şi 2017, marcate drept suspicioase de bănci, deci raportate la FinCEN. Problema ridicată de acest tip de jurnalism pentru serviciile de informaţii, în acest caz cele ruseşti, este că fiind făcute publice, integral sau parţial, orice entitate, statală sau privată, poate să înceapă să sape printre date, uneori ţintit, alteori în blind, existând şansa să descopere dovezi incriminatoare. Cu siguranţă, printre munţii de date şi fişiere, există o urmă sau chiar o dovadă a utilizării offshore-urilor şi a paradisurilor fiscale de către cetăţeni ruşi, conectaţi la Kremlin, pentru a mitui, eluda sancţiuni internaţionale, finanţa actori servili sau pentru a spăla bani.  

Operaţiunile secrete ale Rusiei variază de la sofisticare (precum atacul asupra SolarWinds sau circuitele financiare secrete), până la incompetenţă crasă (Navalnîi, Skripal) dar ceea ce este clar este că acestea sunt tot mai riscante, agresive şi periculoase. Arena umbrelor, a spionilor, a companiilor offshore sau a atacurilor informatice rămâne un loc unde Rusia poate măcar să mimeze o paritate cu Statele Unite şi profită de acest lucru pentru a acumula un prestigiu perceput drept util. În spaţiul virtual şi în lumea obscură a spionajului, Rusia este o superputere, o etichetă de care are disperată nevoie în discursul politic intern dar şi pentru postura sa internaţională. Incompetenţa generată de o schimbare în strategia de recrutare, printre altele, a dus la dezastre de PR pentru ruşi dar aceştia au ales să se adapteze prin a dezinforma, a nega dar şi a-şi asuma, indirect, o alură de temut, un jucător care nu clipeşte când blufează şi care ridică miza constant. Rămâne de văzut care va fi răspunsul americanilor şi al europenilor la aceste agresiuni. Cert este că odată cu noua administraţie Biden în Statele Unite şi o revizuire a strategiei faţă de Rusia la Washington, miza acestui război din umbră va creşte şi mai mult.

Marc Polymeropoulos, fostul agent CIA pe care l-am menţionat mai sus, a scris în această analiză, referitoare la cum ar trebui să arate agenţia în 2021 şi mai departe, că pe vremea sa exista un sticker de maşină pe care scria “Este pace în lume atunci când CIA se află în război”. Deşi evident părtinitor şi superficial mesajul, faptul că Polymeropulos aduce asta în discuţie indică faptul că printre actuali şi foşti membri ai agenţiei există dorinţa de a răspunde mai puternic provocărilor din partea adversarilor, iar felul în care o va face va avea un puternic impact asupra relaţiilor internaţionale în următorii patru ani. Între timp, poate şi FSB-ul ar trebui să împartă un sticker angajaţilor, cu mesajul “Nicio lenjerie intimă nu  este în siguranţă când FSB-ul se află în război”.

Articol semnat de Dragoş Tîrnoveanu, fondator 45north.ro