Strategia de Securitate a Federaţiei Ruse, spre exemplu, modificată în ultima zi a anului 2015, cataloga direct Statele Unite, partenerul strategic al României, şi NATO, alianţa militară din componenţa căreia facem parte implicit ca stat graniţă al flancului estic, drept o reală ameninţare la adresa securităţii ruse.

La rândul său, secretarul Apărarii american Ashton Carter nominaliza Federaţia Rusă într-o scurtă listă de ţări ce ar  putea atinge interesele  SUA, în timp ce nici UE  nu a ezitat să acuze Mosocova pentru imixtiunea în treburile interne ale statelor membre, într-un context care ar putea afecta coeziunea şi securitatea Uniunii.  Să nu uităm, printre altele, declaraţia din septembrie 2015 a preşedintelui Uniunii Europene, Donald Tusk, ce considera valul masiv de refugiaţi  drept o posibilă armă a războiului hibrid orchestrat de către Kremlin.

Războiul hibrid, denumit uneori special sau non-liniar, leagă în prezent actualele preocupări de securitate ale UE şi NATO, motiv pentru care trebuie să reprezinte o prioritate a gândirii strategice din România, cu atât mai mult cu cât acesta este purtat în mod vizibil la graniţa de răsărit a ţării noastre.

Deşi folosit pentru prima dată în 2006, cu ocazia războiului purtat între Israel şi gruparea paramilitară Hezbollah, la nivel  internaţional nu dispunem deocamdată de o definiţie unanim acceptată a războiului hibrid, deşi acesta conţine o serie de aspecte ce îmbină latura militară cu cea non-militară, precum: război informaţional, psihologic, destabilizarea unui stat prin polarizarea propriei societăţi, sau desfăşurarea concomitentă pe mai multe planuri  (politic, economic, social, societal, diplomatic, subversiv).

Acest nou tip de conflict, este în esenţa sa unul purtat prin terţi, actori statali sau sub-statali, putând fi desfăşurat pe teritoriul statului agresat fără ca acesta să conştientizeze în timp real şi chiar fără existenţa în mod obligatoriu a unei componente militare. În consecinţă, normele dreptului internaţional sunt încălcate şi trecute în plan secund, întrucât această formă subversivă ce nu se bazează pe o declaraţie directă de război, încalcă Convenţiile de la Haga din 1899 şi respectiv 1907 care prevăd declararea stării de război şi asumarea dreptului conflictelor armate de către combatanţi. Practic, după cum bine afirma Valery Gerasimov, comandantul Statului Major al Federaţiei Ruse, pacea şi războiul devin noţiuni a căror graniţă este din ce în ce mai estompată.

Cazul Germaniei

Începutul anului 2016 a adus în discuţie desfăşurarea războiului hibrid tocmai pe teritoriul Germaniei, motorul economic şi politic al Uniunii Europene.  În data de 16 ianuarie, la puţin timp după incidentul de la Koln, Channnel One difuza o ştire în care se anunţa că o minoră în vârstă de 13 ani a fost răpită şi violată de către  un grup de refugiaţi aflaţi în Berlin. Cazul tinerei, a cărei cetăţenie era  germano-rusă, ar fi fost muşamalizat de către poliţia berlineză conform informaţiilor oferite în presă. Fără prea mare efort, ştirea a devenit una virală iar în scurt timp, peste 700 de protestatari în mare parte etnici ruşi stabiliţi în Germania şi membri ai extremei drepte din această ţară  au protestat în faţa reşedinţei Cancelarului   Angela Merkel, acuzată  de proasta gestionare a crizei refugiaţilor. În decursul unei săptămâni de anchetă s-a demonstrat  falsitatea  evenimentelor, tânăra fugind în realitate de acasă din cauza rezultatelor proaste  obţinute la şcoală. Între timp, mai multe clipuri video care nu aveau nicio legătură cu evenimentele din Germania, printre care şi imagini cu protestele din Piaţa Tahrir, Egipt, au circulat în mediul online accentuând clivajele societale şi conducând către escaladarea tensiunilor sociale. Mesajul, susţinut concomitent prin acţiuni de tip trolling, transmitea incapacitatea autorităţilor germane de a controla statul afundat într-o stare generală de insecuritate. Cazul negativ al Berlinului putea fi oferit drept exemplu la Budapesta, şi nu numai, acolo unde leadershipul politic nu s-a sfiit să-şi exprime admiraţia faţă de ceea ce numim democraţii ne(o)liberale specifice Rusiei sau Chinei şi unde euroscepticismul se află în creştere.

Orientarea opiniei publice a cetăţenilor din statele membre UE reprezintă scopul primordial al propagandei ruse, un rol esenţial reprezentându-l posturile RT şi Sputnik. Numai în mediul virtual din Germania, RT a acumulat aproape 200.000 de aprecieri, ceea ce înseamnă un număr de aproximativ 10% al cetăţenilor germani de origine rusă, în timp ce RT în limba engleză se apropie de 3,5 milioane de aprecieri.

Totodată, în multe dintre statele membre ale Uniunii,  maşinile de propagandă încearcă fie  să achiziţioneze posturi radio şi tv, fie să cumpere  spaţii de emisie în cadrul acestora pentru a transmite mesajele şi opiniile dorite.

Vulnerabilităţi şi riscuri specifice securităţii naţionale

Astfel de situaţii nu sunt excluse nici în ceea ce priveşte România, însă ca şi în cazul Ucrainei, cea mai mare vulnerabilitate privind securitatea naţională   este dată de fenomenul corupţiei generalizate care creează ceea ce experţii numesc  stat captiv, adică un stat fără instituţii puternice, incapabil să asigure buna guvernare, cu un climat economic bazat pe incertitudine  şi cu o economie subterană puternic dezvoltată.   Aceste disfuncţii de sistem permit infiltrarea cu uşurinţă a unor entităţi ostile interesului naţional în sfera deciziei strategice a României.

Lipsa bunei guvernări urmată de scăderea nivelului de trai sunt aspecte ce pot determina frustrările sociale ale cetăţenilor, care ca urmare a decepţiei şi nemulţumirilor generalizate devin sensibili în faţa războiului psihologic ajungând a nu mai respecta valorile statului, detaşându-se sentimental de acestea, devenind astfel vulnerabil în faţa propagandei şi a intereselor străine.  La nivelul României, astfel de vulnerabilităţi specifice războiului psihologic sunt întâlnite fie în acţiuni ce privesc slăbirea conştiinţei naţionale precum scoaterea sau diminuarea unor materii din sistemul de învăţământ precum limba latină, religia sau istoria românilor, fie în acţiuni ce urmăresc distrugerea unor simboluri naţionale. Cel mai bun exemplu în acest sens este dat de situaţia clubului de fotbal Steaua Bucureşti, unul dintre brandurile  româneşti de răsunet aflat acum în situaţia de a-şi pierde identitatea.  Iată cum o parte a Armatei naţionale, voit sau nu, riscă a distruge unul dintre puţinele bunuri ale imaginii de ţară pe care sportul românesc, dar şi întreaga Românie, le are în acest moment.

Întorcându-ne către  învăţământ, nu putem observa cum lipsa unei continuităţi strategice în acest domeniu a slăbit nu numai percepţia asupra şcolii româneşti, ci şi capacitatea acesteia de a forma tineri pregătiţi pentru accederea pe piaţa muncii. Această vulnerabilitate conduce în mod indirect către o dezvoltare lentă din punct de vedere socio-economic.

Nu în cele din urmă, dezvoltarea extremismului şi a revizionismului maghiar pot reprezenta componente ale războiului hibrid conducând către slăbirea coeziunii sociale, iar atentatul terorist organizat de “Mişcarea de Tineret 64 de Comitate”  dejucat cu ocazia zilei naţionale de 1 decembrie 2015,  trebuie să reprezinte un semnal de alarmă.

Această mişcare, ghidată după lozinca “Credinţă, loialitate, curaj” militează pentru reîntregirea graniţelor Ungariei Mari fiind prezentă în statele vecine Budapestei şi având legături puternice cu partidul extremist maghiar Jobbik, partid apropiat de unele grupuri politice de la Moscova. De altfel, Federaţia Rusă promovează un discurs mesianic, nu de stânga, ci unul conservator de dreapta de această dată, antiliberal, acuzând, nu fără argumente solide uneori, Occidentul degradant, promotor al unor valori, precum drepturile comunităţii LGBT,  ce contravin valorilor creştine. Apropierea Kremlinului faţă de partidele de extremă dreapta din Uniunea Europeană sunt concludente, referindu-ne aici printre altele la Frontul Naţional din Franţa, Partidul Austriei Libere, Alternativa pentru Germania   şi Jobbik în Ungaria.

Ce este de făcut?

Combaterea şi prevenirea războiului hibrid reprezintă cea mai mare provocare pentru UE şi NATO în acest moment. Dacă Alianţa Nord Atlantică a reuşit să răspundă războiului de generaţia a IV a întâlnit pe frontul din Afganistan cu acţiuni specifice războiului de generaţia a IV a, nu acelaşi lucru poate fi făcut şi în privinţa războiului hibrid.

Această formă de agresiune se poate întinde pe o durată nelimitată de timp şi începe fără ca statul agresat să conştientizeze în mod obligatoriu  acţiunea la care este supus, acţiunile de spionaj fiind definitorii. Să nu uităm că încă din 2010 Ucraina a fost supusă celebrului virus cybernetic Snake prin intermediul căruia au fost furate secrete diplomatice şi guvernamentale. Un incident asemănător,  cunoscut opiniei publice, s-a petrecut şi în România  anului 2011 atunci când virusul Octombrie Roşu, catalogat drept cel mai mare atac cybernetic la adresa României din ultimii 20 de ani,  a urmărit sustragerea mai multor secrete de stat. Esenţial pentru ţara noastră rămâne întărirea statului de drept, asigurarea bunei guvernări şi eradicarea fenomenului corupţiei, precum şi consolidarea serviciilor de intelligence şi a capacităţii de protecţie a infrastructurii critice.

În ceea ce priveşte războiul informaţional, evident România ca şi restul statelor europene este cel puţin la fel de vulnerabilă precum Germania, argument pentru care Bucureştiul va trebui să întărească capacităţile de contra-propagandă atât în România cât şi în Republica Moldova. La nivel european deja s-a iniţiat un astfel de demers prin creearea la Bruxelles în septembrie 2015 a departamentului East StratCom Task Force ale cărei principale sarcini constau tocmai în demontarea elementelor de propagandă ce riscă să atingă valorile şi coeziunea europeană.

Prevenirea escaladării tensiunilor sociale rămâne o provocare pentru România, însă menţinerea drepturilor oferite minorităţilor naţionale precum şi asigurarea reprezentivităţii parlamentare a acestora  transformă ţara noastră într-un exemplu de bune practici privind statutul minorităţilor din cadrul statelor membre ale Uniunii.

Nu în ultimul rând, consolidarea culturii de securitate la nivel naţional va putea întări capacitatea de gândire critică şi reacţie a cetăţenilor în faţa acestor noi tipuri de vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări la adresa securităţii naţionale.