Uşurel cu religia în şcoli. 7 argumentări din 14

Uşurel cu religia în şcoli. 7 argumentări din 14

Coperta ediţiei FP România nr. 42 (octombrie/ noiembrie 2014)

Ce loc poate avea religia în programa şcolilor publice, nu doar în România. Am pus trei mari întrebări asupra acestei chestiuni, relevante şi pentru viitorul societăţii. În ediţia curentă a revistei avem răspunsurile a 14 profesionişti români, care au trecut prin multe şcoli şi au făcut multe în viaţă. Iată 4 + 3 argumentări.

Ştiri pe aceeaşi temă

Fragment din dosarul de copertă al ediţiei FP România nr. 42 (octombrie/ noiembrie 2014). 
 
Guvernul şi Patriarhia au semnat în luna iunie un protocol care pentru susţinătorii semnatarilor înseamnă o mai bună predare a religiei în şcoli, dar pentru adversarii acestei cutume post-decembriste înseamnă nu doar o discriminare a cultului ortodox în raport cu celelalte din ţară, dar, mai ales, o şi mai mare imixtiune a Bisericii în Educaţie, chiar în Stat (1).
 
Aparent nu este cel mai dramatic document semnat cu nonşalanţă de Guvern, cel curent şi altele precedente. Dar numai aparent. Pe de-o parte, putem vedea aici încălcarea şi mai apăsată a principiulului constituţional al statului laic. Apoi, nu puţini socotesc că pactul cu Biserica are ca scop direct şi imediat atragerea de voturi... Pe de altă parte, deasupra oricărui scop meschin ca anvergură, este vorba despre soarta celor mai mulţi dintre copii! Este vorba despre ce vor mai putea înţelege despre lume şi ce vor mai putea face în viaţă următoarele generaţii. Educaţia formează naţia! Ce fel de naţie ne dorim: de oameni curajoşi, cu gândire critică şi întreprinzători sau de fiinţe timorate, împăcate cu soarta şi lesne de controlat? 
 
 
Despre acestea vorbesc în această ediţie 14 profesionişti, şi cetăţeni, români – dintre aceia care ar trebui consultaţi, şi ascultaţi, în stabilirea sau votarea politicilor publice.
 
Ce valori – morale, sociale – trebuie inculcate copiilor, începând cu ciclul primar? Şi ce valori le inculcă, sau le poate inculca, acestor copii educaţia religioasă?
 
Marian Staş, profesor: Educaţia, în general: Binele, Frumosul, Adevărul. Educaţia religioasă: Credinţa, Speranţa, Iubirea (Corinteni 1). 
 
Sandra Pralong, coach: Am crescut – literalmente, pentru că bunica mea era pictoriţă de biserici – în Biserica Ortodoxă. Cu toate acestea, nu cred că predarea religiei este treaba şcolii, ci a familiei şi/sau a Bisericii. Religia înseamnă dogmă, iar dogma împarte oamenii în „buni" (cei care cred ca noi) şi „răi" (cei care cred în alte dogme), ori asta este exact ceea ce şcoala NU trebuie să facă! Mai ales într-o lume globală şi multiculturală, şcoala nu trebuie să împartă oamenii în tabere în funcţie de religie sau crez, etnie, rasă sau de alte atribute care nu ţin de caracterul omului, ci dimpotrivă, şcoala trebuie să formeze caracterul! Ce fel de caracter? Aici intervine politicul: vrem o naţie de oameni liberi care gândesc independent, sunt autonomi, creativi şi întreprinzători sau, dimpotrivă, vrem oameni docili, adica obedienţi, timoraţi, asistaţi şi slugarnici, pe care să-i putem controla? 
 
Pentru a forma oameni adevăraţi, şcoala nu are nevoie de religie, ci de acele valori care modelează spiritul, iar acestea sunt valori universale, care transcend o anume religie şi sunt comune tuturor. De la grecii antici avem ca valori Binele, Frumosul şi Adevărul, iar de la creştinism învăţăm să preţuim Credinţa, Iubirea şi Speranţa. Dar, mai presus de toate, şcoala ar trebui să inculce valoarea Toleranţei şi Respectul pentru aproapele tău, indiferent de religie, etnie, gen sau alte atribute. Dacă îţi respecţi aproapele, îl poţi şi iubi... Din Creştinism, îmi place în mod special accentul pus pe bunătate („fericiţi cei blajini...") şi faptul că, împreună cu Budismul, este o religie care ne invită să ne iubim până şi „duşmanii" – budiştii spun că inamicii noştri ne sunt dascălii cei mai potriviţi, pentru că ne învaţă ce trebuie să schimbăm la noi înşine ca să creştem. Dar nu cred că această educaţie trebuie să fie religioasă, ci mai curând una morală, ce poate face referire la originea religioasă a preceptelor morale pe care le promovează.
 
Sunt născută ortodoxă, dar m-am măritat cu un catolic şi am crescut în ţări protestante. Mă frapează o diferenţă fundamentală între ortodoxie şi restul crezurilor creştine: Dumnezeul nostru, al ortodocşilor, inspiră teamă, generează "frica de Dumnezeu", pe când Dumnezeul catolic sau cel protestant este (re)prezentat drept un Dumnezeu al dragostei, al iubirii. Face o mare diferenţă în felul în care ne comportăm în lume: cum poţi avea curaj dacă îţi este mereu frică? Sentimentul de teamă te inhibă, pe când cel de dragoste te înalţă, te împuterniceşte şi te face de neoprit. Să nu ne mire, aşadar, că în România, oamenii „bine", cu credinţă şi valori, sunt timizi, iar cei „fără niciun Dumnezeu" au tupeu şi le-o iau în faţă! Or, noi vrem să ne educam copii să fie cutezători, nu timoraţi!
 
Radu Gologan, profesor: Încă de la primele deschideri ale creierului copilului la valori morale: bine contra rău, acestea trebuie cultivate în familie, apoi în şcoală. Evident că valorile morale ale oricărei religii susţin că fac asta. Din păcate, de fiecare dată când religia a încercat să schimbe laicitatea învăţământului urmările au fost nefaste, mai ales dacă şcoala se întrerupe la o vârstă în care judecata intelectuală nu poate fi liberă, bazată pe cunoştinţe morale.
 
Alexandru Bălăşescu, antropolog: Ciclul primar începe la vârsta de 6-7 ani. Neuropsihologii şi înţelepciunea populară ne spun cam acelaşi lucru: circuitele neuronale se formează exact în primii 7 ani, înainte de a fi expuşi educaţiei formale din şcoală (e adevărat, acum ciclul primar începe la 5 ani). Copiii absorb valorile morale/ sociale prin expunerea la comportamente care reflectă aceste valori, în combinaţie cu educaţia verbală (formală sau informală). De exemplu, a spune unui copil să nu mintă este mai puţin eficient în transmiterea valorii cinstei decât a nu-l minţi. În momentul în care mesajele sunt contradictorii, de obicei suntem tentaţi (şi în copilărie, şi mai târziu) să urmăm exemplul faptelor şi nu al vorbelor. Vorbind despre metoda de educaţie, în opinia mea, învăţarea ar trebui să aibă la bază motivarea curiozităţii şi a urmăririi unor exemple pozitive – în nici un caz teama de pedeapsa imediată sau într-un viitor indefinit şi/sau ruşinea publică. 
 
Acum, cred că valorile importante în orice societate sunt, pe de-o parte, cinstea şi încrederea – ambele contribuind la construirea solidarităţii sociale –, şi capacitatea de gândire independentă şi critică. Educaţia religioasă creştin-ortodoxă (căci vorbim de România „majoritară”) cred că întampină o piedică majoră în a inculca aceste valori tocmai prin metoda pe care o aplică – chiar dacă la nivel declarativ acestea sunt şi valorile importante ale acestei religii, sau ale oricărei religii. A fi solidar sau încrezator, în tine şi în celălalt, din frică de „Dumnezeu” sau din dorinţa de a evita o pedeapsă eternă, într-o posibilă lume de apoi, este o contradicţie. Iar frica este în sine un instrument emoţional care anihilează „din faşă” gândirea independentă. E inutil să dezvolt ideea, oricine care poate gândi independent înţelege despre ce este vorba. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre CE putem învăţa din doctrina religioasă, ci CUM transmite doctrina mesajul. Pentru că, de fapt, învăţăm prin modalitatea de transmisie – mediumul este mesajul, ca să îl citez pe mereu actualul McLuhan. 
 
În concluzie, valorile morale şi sociale învăţate de copii sunt cele dominante din societatea în care trăiesc copiii, iar învăţarea se face prin imersiune şi imitarea exemplelor din jur – cu alte cuvinte, putem învăţa despre cinste şi când ne facem temele pentru orice materie, putem învăţa despre solidaritate în momentul în care suntem angajaţi în activităţi comune, de echipă, la şcoală sau altundeva. Motivaţiile şi metodele de transmitere a mesajelor religioase sunt, după părerea mea, detrimentale acestor valori, chiar dacă religia le propăvăduieşte doctrinar. În acelaşi timp, fiind vorba despre o doctrină religioasă – dacă la asta se referă întrebarea –, canonul nu este prietenos interpretării critice în afara sistemului. Deci, valorile gândirii independente şi a analizei critice sunt automat lăsate pe dinafară. 
 
Au nevoie elevii, mai ales cei din ciclul primar, de învăţarea doctrinei unui anumit cult sau, eventual, de cunoaşterea istoriei ideilor religioase? Ori au nevoie de o „educaţie etică”?
 
Marian Staş: Doctrină de cult, NU. Idei şi credinţe religioase / educaţie etică, DA. Cel mai fascinant subiect, pentru mine, e conversaţia despre „principiul suprem", instanţiat în diverse religii – Dumnezeu, Allah, Buddha etc.
 
Sandra Pralong: Sigur este nevoie de educaţie etică, cum este nevoie şi de educaţie civică – alt domeniu prea puţin prezent în şcoala românească. Cum spuneam, religia te limitează la o singură dogmă, ori noi vrem să învăţăm copiii să judece singuri ce e bine şi ce este rău, indiferent de context. Istoria ideilor religioase este o bază de la care poate pleca educaţia etică, dar aceasta nu trebuie să fie limitată la viaţa spirituală, ci să fie axată pe întreaga viaţă în cetate.
 
Radu Gologan: Doctrină, categoric nu. Dar pot fi învăţaţi că, istoric, toate religiile doresc promovarea frumosului în viaţă, a adevărului şi a iubirii. La vârsta claselor primare poveştile cu substrat religios sunt binevenite, chiar şi acelea ce nu au substanţă creştină – ca O mie şi una de nopţi. În clasele mai mari religia trebuie adăugată istoriei în general, istoriei artei în special, literaturii şi ştiinţei. Credinţa personală trebuie să fie înţeleasă ca liberă, dar istoria ei trebuie înţeleasă ca parte a culturii care tinde spre frumos şi cultivarea binelui din om.
 
Alexandru Bălăşescu: Aici avem trei întrebări într-una singură, ca la unele produse de îngrijire a părului. Dacă întrebarea se referă la România, stat laic prin definiţie constituţională, răspunsul la prima parte a întrebării este în mod clar NU: elevii din nici un ciclu şcolar nu au nevoie şi nu ar trebui, prin principiu constituţional, să înveţe doctrina unui anumit cult. De ce? Din două motive: 1) Una dintre menirile şcolii este de a forma cetăţeni. Dacă formăm cetăţeni ai unui stat laic, ei trebuie formaţi în valori laice. 2) Orice stat-naţiune, inclusiv România, este variat din punct de vedere religios. Învăţarea, chiar şi „opţională” a unei doctrine religioase introduce în mod automat un principiu de discriminare, unul dintre cele mai periculoase posibile – nu cred că e cazul să dezvolt aici multitudinea conflictelor din istoria umanităţii care au avut şi au la bază reducţionismul sau fundamentalismul religios. 
 
A doua parte a întrebării, legată de cunoaşterea ideilor religioase: ca parte din istoria universală a umanităţii – căci nu avem societate umană în care să nu găsim expresia unei religii, fie politeistă, monoteistă, animistă etc. –, istoria ideilor religioase ar putea constitui un obiect de studiu, fie separat, fie integrat în studiul istoriei civilizaţiei umane (folosesc intenţionat singularul, căci cred că expresiile istorice şi geografice multiple ale culturilor însumează marea aventură a civilizaţiei umane – cu diversele ei manifestări, de multe ori conflictuale). Acest obiect de studiu ar putea fi introdus în ciclul secundar, după o temeinică înţelegere şi acceptare, prin practică, a principiilor analizei critice şi gândirii independente.  
 
 

Au participat la discuţie: 

Marian Staş - formator, preşedinte al Asociaţiei Liderii Mileniului III şi blogger adevarul.ro

Sandra Pralong - preşedinta Fundaţiei Synergetica. 

Radu Gologan - profesor de matematică la Universitatea Politehnica din Bucureşti, şi „antrenorul” echipelor româneşti la olimpiadele internaţionale de matematică. Alexandru Bălăşescu este doctor în antropologie. 

Alexandru Bălăşescu - doctor în antropologie. 

Liliana Popescu - conferenţiară şi prorector la SNSPA. 

Gabriel Biriş - co-fondator al casei de avocatură BirişGoran. 

Mihai Prunescu - cercetător la Institutul de Matematică „Simion Stoilov” al Academiei Române. 

Mihaela Nicola - CEO al grupului de comunicare the group. 

Vintilă Mihăilescu - antropolog, şi şeful catedrei de Sociologie al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA. 

Dumitru Dorin Prunariu - astronaut. 

Oana Popa - diplomată şi profesoară de afaceri europene.

Ana Oprişan - activistă pentru drepturile omului şi expertă internaţională în chestiuni de mediere inter-culturală. 

Aneta Bogdan - CEO al agenţiei de branding Brandient. 

Adrian Stanciu - partener co-fondator al companiei WantedTransformation. 

Anchetă de idei realizată în cadrul formatului Reţeaua România 2.0 (www.romania20.org) – reţea de experţi consacraţi şi emergenţi, dedicată identificării şi formulării de idei de dezvoltare. 

Recomandaţi vreun model străin?
 
Marian Staş: Nu – nu cunosc un astfel de model. Cred, însă, că echipe de profesionişti români pot foarte bine să construiască un curriculum inteligent, de „educaţie spirituală, idei şi credinţe religioase".
 
Sandra Pralong: Din ce în ce mai mult sistemele educaţionale de avangardă în Occident se preocupă de ansamblul corp-minte-spirit. Cred că putem crea un astfel de sistem autohton, bazat pe valorile pe care vrem să le promovam în societate, căci, cum spuneam, educaţia formează naţiunea. Ce văd eu pentru România? O educaţie care să promoveze respectul pentru oameni şi natură, onestitatea, munca, creativitatea, responsabilitatea şi dragostea de ţară. Pe scurt, cred că într-o lume globală foarte românescul „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!", care se regăseşte în toate marile religii ale lumii, este baza de la care trebuie să pornim educaţia morală. 
 
Radu Gologan: Cunosc, legat de cele spuse mai sus, că în multe ţări orele de istorie a religiilor sunt combinate cu cele de istorie sau de artă, prin vizite la mari muzee şi teme pentru eseuri legate de aceste implicaţii. În afara unor ţări musulmane fundamentaliste nu cunosc decât estul ortodox al Europei, unde doctrina ortodoxă încearcă să se impună ca singură în şcoli.
 
Alexandru Bălăşescu: Un model străin pentru România de astăzi? Scriu aceste răspunsuri după ce am citit despre recenta donaţie făcută de premierul în exerciţiu al României către o mânăstire, o donaţie care ar fi putut ajuta mult mai bine spitalele de stat sau şcolile în paragină din ţară. Şi care, la limită, poate fi anticonstituţională... Dacă ar fi să consider că acest lucru reflectă o realitate profundă a României, atunci aş spune că modelul pe care ar trebui să îl urmăm, pentru a elimina orice fel de dubiu al situaţiei de facto, este acela al unui stat islamic, care predă religia musulmană în mod obligatoriu în şcoală – evident, înlocuind Islamul cu Creştin-Ortodoxia. De jure, evident, dar poate utopic, ar fi extraordinar dacă Ministerul Educaţiei şi Guvernul României şi-ar asuma litera şi spiritul Constituţiei României şi ar elimina parodia predării religiei ortodoxe în şcoală sub masca „istoriei religiilor”. 
 
Liliana Popescu, universitară 
 
Cred că două valori majore ar trebui cultivate în rândul copiilor, atât din România cât şi din alte ţări: gândirea critică (capacitatea de a gândi liber) şi iubirea faţă de semeni (ceea ce presupune şi iubirea de sine, bineînţeles) – nu neapărat în această ordine. 
Educaţia religioasă poate oferi repere în ce priveşte iubirea, dar numai cu condiţia să nu fie cantonată în dogmă şi în refuzul interpretărilor alternative ale Scripturilor. Educaţia religioasă ar trebui să ofere copiilor elemente fundamentale de educaţie spirituală din mai multe direcţii, nu doar dinspre ortodoxismul românesc sau dinspre creştinism. Mi se pare esenţial ca tinerii, copiii, să fie expuşi experienţelor spirituale venind dinspre diferite colectivităţi umane. Desigur, educaţia cu privire la ortodoxismul românesc ar trebui să aibă prioritate, întrucât reprezintă o formulă de comunicare/ înţelegere a culturii comunităţii din care provin tinerii. Dar trăim într-o lume mult mai largă, plină de vase comunicante culturale, în care un copil fixat în dogme ortodoxe va fi un copil cu tare, mai puţin pregătit să înţeleagă şi să se deschidă faţă de experienţele umane codificate în alte limbaje, dar care ascund valori spirituale comune umanităţii. 
În ce priveşte cultivarea gândirii critice şi pregătirea pentru experienţa auto-situării în lume în mod conştient a tinerilor, educaţia religioasă ar fi importantă doar în măsura în care ea nu ar fi cantonată într-o unică tradiţie, ci ar fi capabilă să surprindă elementele de ecumenism şi valorile care unesc lumi foarte diferite aparent. 
 
Gabriel Biriş, avocat 
 
Un răspuns rapid, din partea unui creştin ortodox nepracticant: Nu cred că trebuie predată religia în şcoli. Cred că este nevoie să fie predată istoria religiilor (100% de acord aici cu Marian Staş), copiii trebuie să ştie care sunt caracteristicile, ce apropie şi ce diferenţiază diverse religii. Cât despre valori, ce să spunem? Cinste, respect, toleranţă, cultul lucrului bine făcut. Pentru asta este, însă, nevoie de dascali care să impună aceste valori şi prin puterea exemplului personal. Greu...
 
Mihai Prunescu, matematician 
 
Eu înţeleg necesitatea predării religiei în şcoli, fiindcă văd în religie o parte indisolubilă a culturii şi spiritului uman. Ar trebui predată în primul rând o istorie a religiilor, cu aspecte sociale şi culturale ale religiei din diferite epoci. Când s-a renunţat la sacrificiul uman, şi aşa mai departe. Budismul ar putea fi ceva aparte, i se poate dedica un trimestru, aşa cum şi mitologiile clasice (egipteană, greacă, latină) merită cel puţin un trimestru. Religiile monoteiste pot face obiectul altui an de studiu, cu explicaţia diviziunii în ebraic, creştin şi musulman; şi, de ce nu, cu prezentarea altor religii monoteiste, precum cea a dacilor – Zamolxe etc… În alţi doi ani se poate aprofunda religia creştină: o dată din exterior, sub aspect istoric, cu Sinodul de la Niceea, Schisma, Martin Luther, neo-protestanţi, apariţia bisericilor ortodoxe autocefale, legătura stat-biserica de-a lungul istoriei Ţarilor Române etc. Şi un an din interior: un curs de teologie ortodoxă, cum se face şi acum. Acesta ar fi un ciclu interesant de 4 ani (clasele 5 - 8) care s-ar relua la liceu cu mai multe date şi explicaţii mai profunde. Ce părere aveţi?
 
 
Versiunea completă a anchetei de idei, în ediţia FP România nr. 42 (octombrie/ noiembrie 2014). 

1. Noul protocol dintre Stat şi BOR prevede că manualele de religie ale cultului ortodox trebuie avizate de Patriarhia Română, încadrarea profesorilor se face cu avizul scris al chiriarhului (episcopul titular al unei eparhii), iar retragerea, motivată, a acestei binecuvântari duce la încetarea de drept al contractului de muncă a respectivului dascăl. Mai departe, reprezentanţii Patriarhiei Române/ centrelor eparhiale pot participa, cu statut de invitat, la activităţile de inspecţie şcolară. Alte prevederi se referă la rolul BOR în structurarea şi funcţionarea învăţământului superior teologic ortodox. Iar pentru ca toate acestea să fie îndeplinite întocmai, protocolul mai stipulează că Ministerul Educaţiei, inspectoratele şcolare şi Patriarhia Română ori centrele eparhiale îşi vor comunica reciproc, semestrial şi ori de câte ori este nevoie, rapoarte de evaluare proprie asupra aspectelor reglementate de acest protocol, cu propuneri de îmbunătăţire a învăţământului religios şi teologic ortodox preuniversitar. Luat la întrebări – mai ales că, în primă fază, protocolul a fost considerat secret… –, ministrul Educaţiei, Remus Pricopie, a explicat că, de exemplu, avizul instituţiilor religioase pentru angajarea profesorilor de religie nu este un amestec al Bisericii în Educaţie, ci respectă specificul acestui tip de învăţământ, „ca în cazul şcolilor militare sau medicale”.

Introducerea orei de religie în şcolile publice din ţară a fost una dintre primele schimbări punctuale, dar majore, în sistemul educaţional românesc în 1990 – s-a vorbit de atunci despre valorile pozitive pe care religia le poate inculca copiilor. După 25 de ani, părinţi şi asociaţii civice reclamă că opţionalul de religie este, de fapt, obligatoriu, de vreme ce 1) pentru a-l evita părinţii trebuie să facă cerere şi 2) oricum, majoritatea şcolilor nu oferă o alternativă pentru respectiva oră de curs. Intelectuali şi activişti au tot susţinut public varianta predării, în loc, a Istoriei religiilor – sau a Eticii. „Din păcate, s-a introdus fără discernământ ora aceasta de religie în şcoli, care a devenit o cutumă, greu de schimbat, ca orice mentalitate. Aşadar, nu cred că o astfel de schimbare ar putea linişti disputele sociale pe această temă, deşi alte ţări au reuşit să o facă“, a prognozat sociologul Mircea Kivu, în studioul Adevărul Live. 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: