Unde ar mai putea folosi Rusia strategia războiului hibrid (pe fronturile etnice)

Poliţia moldovenească, în timpul protestelor anti-guvernamentale de la Chişinău din aprilie 2016 (Foto: AP)

Moldova prezintă un risc deosebit de ridicat pentru a fi victima a unei strategii de război hibrid, în cazul în care Rusia vrea acest lucru. De Alexander Lanoszka

pagini din dosarul dedicat războiului hibrid purtat de Rusia în Occident inclus în ediţia FP România nr 52 (aprilie/ mai 2016)

Războiul hibrid este o strategie care mixează tacticile de insurgenţă cu descurajarea militară convenţională. Tacticile insurgente sunt utile deoarece beligerantul poate pretinde că anumite acţiuni care au loc în interiorul graniţelor statului ţintă au rădăcini locale, aparţin unor forţe locale, care acţionează din propria voinţă. Iar descurajarea militară convenţională are menirea de a convinge statul-ţintă că nu poate câştiga competiţia escaladării. Astfel, conflictul rămâne localizat şi sub controlul beligerantului.

Aici se află paradoxul: tacticile insurgente oferă beligerantului un mijloc de a evita un conflict militar direct cu statul-ţintă, dar descurajarea militară convenţională funcţionează numai atunci când ţinta crede că beligerantul îşi va utiliza puterea militară. În aceste condiţii este mult mai probabil ca ţinta să nu testeze dacă beligerantul blufează. O altă posibilitate este aceea că beligerantul încearcă să zăpăcească publicul internaţional, astfel încât să descurajeze o intervenţie externă în sprijinul statului-ţintă. Obiectivul războiului hibrid este acela de a bloca un eventual răspuns din partea statului-ţintă sau a aliaţilor statului-ţintă.
Cu siguranţă, anumite elemente din modelul folosit în Crimeea le observam şi în trecut. De fapt aceste faits accomplis teritoriale, precum anexarea Crimeei de către Rusia, sunt mai degrabă normale decât excepţii atunci când ne gândim la modul în care statele captureză teritorii. Iar insurgenţele s-au bazat pe sprijin extern şi în trecut. Francezii i-au sprijinit pe revoluţionarii americani pentru a-i submina pe britanici, de exemplu.

Războiul hibrid manipulează şi foloseşte tensiunile etnice şi naţionaliste existente între grupurile din statul-ţintă. Un tipar similar celui aplicat în Crimeea am văzut şi în anii ‘30. Germania nazistă a sprijinit şi înarmat etnicii germani din Cehoslovacia astfel încât aceştia să se revolte, ceea ce a generat un răspuns dur din partea guvernului cehoslovac. Ulterior, mişcarea a furnizat baza unei intervenţii germane lansate tocmai pentru a salva aceste populaţii etnice de o potenţială persecuţie.

Cu alte cuvinte, am văzut utilizarea acestui tip de strategie şi în trecut, atunci când mijloacele de comunicare erau mult mai primitive. Este greşit să vedem în folosirea noilor tehnologii de comunicare o caracteristică de bază a războiului hibrid. Acesta are mai mult de-a face cu iredentismul şi cu politica identităţii, cu toate aspectele pe care le asociem, de obicei, clivajelor naţionale, care devin materie primă utilizabilă.
Pornind de la contextul central şi est-european, putem deduce câteva condiţii care ar face un stat-ţintă vulnerabil în faţa unui beligerant care doreşte să practice războiul hibrid. Ţinta ideală ar avea următoarele trăsături: este inferioară din punct de vedere militar, include grupuri etnice care au acumulat resentimente şi tensiuni în relaţie cu centrul politic şi are legături etnice şi lingvistice cu beligerantul într-un mod în care îi oferă posibilitatea de a se insera în populaţia statului-ţintă.

Acestea sunt circumstanţe rare în politica internaţională: relaţiile Chinei cu unele state din Asia de Sud-Est ar putea avea aceste caracteristici. Oricum, să nu exagerăm vulnerabilitatea ţărilor NATO la un război hibrid. Vedem aceste vulnerabilităţi preponderent în statele fostei Uniuni Sovietice, unde există multă eterogenitate etnică, unde societăţile civile locale sunt slabe, iar armatele locale sunt inferioare Rusiei. Polonia este prea omogenă şi coezivă pentru a reprezenta o ţintă potrivită. Lituania este mai puţin omogenă, dar nu are grupuri de apatrizi care trăiesc în graniţele sale. Din păcate, în Letonia şi Estonia acestea există, astfel ca situaţia lor este mult mai delicată. Cu toate astea, ar fi periculos şi imoral dacă guvernele leton şi estonian ajung să prezume că cineva este agent rus doar pentru că vorbeşte limba rusă.

Deşi nu este stat membru NATO, Moldova prezintă un risc deosebit de ridicat pentru a fi victima a unei strategii de război hibrid, în cazul în care Rusia vrea acest lucru. Numeroşi etnici ruşi trăiesc în est, în apropierea Transnistriei. Guvernul său este împotmolit în scandaluri. Sigura întrebare este: are Rusia dorinţa de a continua astfel de acţiuni în contextul în care trebuie să-şi consolideze câştigurile din Ucraina, inclusiv Crimeea?

Alexander Lanoszka este cercetător postdoctoral la Dickey Center for International Understanding, Dartmouth College, Statele Unite.