Un Intermarium de secol 21 – noile mize strategice la frontiera răsăriteană a Occidentului

Un Intermarium de secol 21 – noile mize strategice la frontiera răsăriteană a Occidentului

Ovidiu Dranga - ambasadorul României în Polonia

Întâlnirea şefilor de stat din flancul estic la Bucureşti, pe 4 noiembrie, ar putea consemna amplificarea dialogului strategic în Europa Centrală şi de Est – scurt istoric al iniţiativelor de acest fel din secolul 20. De Ovidiu Dranga

Când mareşalul Jozef Pilsudski  [1] lansa, după Primul Război Mondial, Intermarium  [2], era dificil de anticipat ce destin va avea regiunea cuprinsă între Marea Neagră şi Marea Baltică. Liderul polonez avusese intuiţia remarcabilă de a sesiza importanţa în sine a zonei, într-o perioadă de mari schimbări geopolitice. Profilul creionat atunci îşi menţine parţial relevanţa. Astăzi, statele Europei Centrale şi de Est, ai căror conducători se vor întâlni la 4 noiembrie 2015 la Bucureşti, par a fi din ce în ce mai conştiente că aparţin unui perimetru al interferenţelor geostrategice cu mize multiple, care dispune de un potenţial unic, insuficient explorat, de contribuţie la securitatea şi stabilitatea Europei.
 
Dilema geopolitică a zonei delimitate geografic, cu aproximaţie, de Marea Neagră, Nistru, Marea Baltică, Oder şi Dunăre, cunoscută şi sub denumirea de Europa Centrală [3], şi-a făcut loc pe agenda politică europeană în urmă cu mai bine de 100 de ani. Problema reconfigurării strategice a ariei de coliziune a intereselor politice, economice şi militare a trei imperii (german, austro-ungar şi ţarist) a început să se pună de o manieră mai consistentă la începutul secolului al XX-lea, pe fondul redeşteptării conştiinţei naţionale a popoarelor dominate din regiune, impunându-se definitiv pe hartă după 1918. S-au născut, au renăscut ori şi-au consolidat atunci profilul nouă entităţi statale: Lituania, Estonia, Letonia, Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia şi România.
 
Ele păreau unite de dorinţa poziţionării cât mai avantajoase într-un context geopolitic regional şi european marcat de redistribuirea puterii la scară continentală şi globală. Se punea întrebarea cărui spaţiu îi aparţinea sau i se putea „ataşa” această regiune relativ omogenă, unde trăia o populaţie de peste 80 milioane de locuitori: vestului european, liberal şi democratic, în curs de reconfigurare în jurul aliaţilor victorioşi, ori estului euro-asiatic, turbulent şi imprevizibil, dominat/ reprezentat de Rusia Sovietică? Sau, dimpotrivă, zona avea propria identitate, mai mult sau mai puţin „sustenabilă”, reprezentând „a treia cale” în noua geopolitică europeană? În subsidiar, se punea şi chestiunea (ne)afilierii la sau a rezistenţei faţă de curentele revanşard-revizioniste de sens contrar, de la începutul şi mijlocul anilor 1930.  
 
Căutând echilibrul strategic în jocul presiunilor externe, care să le garanteze un nivel acceptabil de securitate, dar şi o sursă de influenţă în ecuaţia de putere continentală a epocii, liderii statelor central-europene au experimentat formule diverse. Elementul comun al majorităţii acestora era nevoia de sprijin reciproc în faţa ameninţărilor potenţiale venite atât din vest cât şi din est, cărora niciuna dintre ţările Europei Centrale nu le-ar fi putut face faţă individual. Totodată, se ridica şi necesitatea rezolvării progresive a disputelor bilaterale latente ale câtorva din statele respective [4].
 
Astfel, într-un interval relativ scurt, s-au dezvoltat, aproape simultan dar cu motivaţii diferite, o reţea de acorduri bilaterale şi câteva formule de cooperare regională, cea mai cunoscută fiind Mica Antantă [5]. De asemenea, s-au conturat mecanisme de apropiere faţă de puteri din afara zonei (în special Franţa şi Marea Britanie), care, la rândul lor, în calitate de garanţi ai noii ordini politice europene, percepeau perimetrul dintre Marea Adriatică, Marea Baltică şi Marea Neagră mai degrabă ca o zonă tampon, dar care, în viziunea central-europenilor, reprezentau aliaţii ideali: prea departe pentru a emite pretenţii teritoriale şi suficient de puternici pentru a oferi un sprijin credibil la nevoie. Aşa s-au născut acordurile franco-român (1926), franco-polonez (1921), franco-cehoslovac (1924), polono-britanic (1939) şi franco-iugoslav (1927), precum şi alte formule de cooperare complementare.
 
Tabloul astfel obţinut arăta, în esenţă, că „Mitteleuropa” [6] devenea teritoriul rivalităţii strategice între vecinii regiunii şi actori extra-regionali, care-şi disputau, de fapt, întâietatea controlului asupra evoluţiilor militare, politice şi economice ale ţărilor respective. Ce anume motiva această competiţie pentru influenţă şi de ce era aşa importantă regiunea în ansamblul său pentru Londra, Paris, Berlin, Roma sau Moscova? Prezentau interes infrastructura industrială şi capacităţile de apărare sau erau mai atrăgătoare resursele de care dispunea? Era relevantă reţeaua căilor de comunicaţii pentru operaţiuni militare? Pe scurt, care era miza strategică a Europei Centrale?
 
Răspunsul la această întrebare a venit în 1939-1940, când pactul Ribbentrop-Molotov [7] şi evoluţiile ulterioare tranşează „orientarea” Europei Centrale, sub forma împărţirii sale între URSS şi Germania nazistă, pentru ca, începând cu 1941, aria ocupată/ controlată de Reich să devină platforma de lansare a agresiunii hitleriste asupra Uniunii Sovietice.
 
Începând cu 1944, când Armata Roşie ocupă parţial sau total teritoriile tuturor statelor din Europa Centrală, regiunea basculează aproape integral în sfera de influenţă sovietică, cu toate consecinţele cunoscute. Gradual, se instalează etapa comunistă a Europei Centrale, concretizată instituţional prin apariţia Pactului de la Varşovia [8] şi a CAER [9]. Cu câteva excepţii, statele central-europene devin parte a blocului politico-militar dominat de Moscova. În spatele Cortinei de Fier părea că totul se aliniază perfect ortodoxiei ideologice staliniste şi imperativului strategic al asigurării liniilor de comunicaţie cu trupele sovietice staţionate în Germania de Est (RDG).
 
Cu toate acestea, primele semne de contestare a liniei fixate de Kremlin şi primele slăbiciuni/fisuri majore ale sistemului comunist apar în RDG (1953), Polonia (1956) [10], Ungaria (1956), apoi in Cehoslovacia (1968). Europa Centrală dă semnalul că refuză tutela noului – de fapt, singurului - hegemon regional, devenit stâlpul răsăritean al noii ordini mondiale bipolare şi lăsat să „administreze” pacea postbelică în această parte a continentului, conform termenilor stabiliţi la Moscova, Ialta şi Potsdam. Pe rând, din motive diferite, toate încercările de schimbare a status-quo-ului vor eşua pe termen scurt şi mediu. Pe fondul destinderii Est-Vest, consemnată de acordurile de la Helsinki [11], se aprindea, însă, lumina speranţei că tot din această parte a Europei ar putea veni impulsul schimbărilor care să ducă, în final, la dispariţia divizării continentului.

În perioada 1970-1980, apar semnele despărţirii structurale de comunism ca ideologie, dar şi faţă de sistemul care-l menţinea în viaţă artificial. Se consemnează primele greve la şantierul naval din Gdańsk (1970-1971), mişcarea Carta ‘77 din Cehoslovacia, revolta minerilor şi tentativa de dizidenţă intelectuală din România. Deceniul culminează cu apariţia sindicatului liber „Solidaritatea” în Polonia [12] şi înscrierea regimurilor totalitare din Europa Centrală pe panta ireversibilă a dezagregării, disoluţiei şi dispariţiei. Schimbările fundamentale din 1989 marchează sfârşitul unei epoci din care Europa Centrală iese cu handicapul uriaşului decalaj economic şi social faţă de Vestul democratic şi prosper.
 
Aproape simultan şi fără echivoc, statele din Europa Centrală şi de Est, proaspăt emancipate de sub tutela URSS, aflată la rândul său în curs de dispariţie, optează rapid pentru comunitatea occidentală de valori şi instituţii. Pactul de Varşovia şi CAER dispar în 1991 şi se conturează din ce în ce mai limpede perspectiva apropierii de (până la integrarea deplină a întregii regiuni în) NATO şi Uniunea Europeană (UE). În mai puţin de 15 ani de la disoluţia Uniunii Sovietice, ţările baltice, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, România şi Bulgaria aderă la Alianţa Nord-Atlantică [13] şi se integrează în UE.
 
În aceeaşi perioadă, se nasc iniţiative de cooperare care, în paralel cu materializarea aspiraţiilor europene şi euro-atlantice, indică propensiunea statelor din Europa Centrală şi de Est către mecanisme de coordonare şi conlucrare flexibile şi relativ inclusive, capabile să ofere soluţii convenabile în gestionarea problematicii regionale. Aşa se explică, printre altele, succesul Grupului de la Vişegrad [14] şi al Iniţiativei Central Europene (ICE) [15], precum şi al altor formate apărute atât înainte cât şi după intrarea majorităţii statelor respective în UE.
 
Aşadar, profilul regiunii cunoaşte o schimbare structurală. Dilema strategică fundamentală a statelor Europei Centrale şi de Est este rezolvată definitiv sub forma integrării în sistemul de valori şi instituţii europene şi euro-atlantice. Înainte şi după intrarea sub protecţia umbrelei nucleare americane, apar schimbări majore în conduita lor politică externă şi maniera în care sunt percepute. Noii membri NATO şi UE din Europa Centrală şi de Est înţeleg să contribuie substanţial la securitatea comună, asumându-şi responsabilităţi de o complexitate fără precedent în coaliţii internaţionale care încep să activeze în teatre de operaţiuni îndepărtate (Afganistan, Irak etc.) şi devin „Noua Europă”  (16). Ulterior, se regăsesc printre cei mai vocali susţinători ai reacţiei ferme faţă de încercările de contestare a ordinii politice pe continent, în contextul crizei din Ucraina, devenind “frontline states” [17], adică piesele esenţiale ale frontierei estice a comunităţii occidentale. Pe scurt, îşi depăşesc condiţia de „periferie” a acesteia. Nu întâmplător, aici îşi află parţial originea iniţiative asumate ulterior de UE [18] şi/sau NATO, care se constituie în tot atâtea contribuţii la conturarea sau rafinarea politicilor comunitare/aliate faţă de provocări majore provenite din vecinătatea estică, dar şi la stabilizarea acesteia. Pe de altă parte, se dezvoltă o dinamică intra-regională pozitivă, care permite crearea cadrului propice pentru rezolvarea divergenţelor sau emergenţa unor noi nuclee de iniţiativă politică.
 
Într-un articol din 2014, Robert D. Kaplan definea Europa Centrală în termeni specifici RealPolitik. Pornind de la ideea lui J. Pilsudski, adaptată circumstanţelor strategice de după anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea, el este de părere că Polonia şi România sunt două state-pivot ale Europei Centrale, care au nevoie de certitudini în materie de securitate. Ambele ţări au avut prea multă vreme graniţe comune cu state mult mai puternice şi s-au aflat între forţe imperiale din Est şi din Vest, pentru a se mai hrăni cu iluzia că securitatea colectivă este un bun câştigat odată pentru totdeauna. În opinia lui Kaplan, „Polonia şi România, cele mai mari state membre NATO din nord-estul, respectiv sud-estul Europei, joacă un rol esenţial în naşterea unui Intermarium eficace, împreună ele asigurând, practic, legătura dintre Marea Baltică şi Marea Neagră” [19]. 
 
Realitatea strategică a ultimilor ani consacră, într-adevăr, apariţia unei comunităţi de interese care se întinde de la ţărmul sud-estic al Mării Baltice până la coastele vestice ale Mării Negre. Este aproape imposibil de contestat că, în marea lor majoritate, statele din această regiune, membre NATO şi UE, au dezvoltat percepţii relativ apropiate şi sensibilităţi similare faţă de ameninţarea geopolitică, nu doar la adresa propriei securităţi, care se conturează în vecinătatea lor estică. De aceea, nu a reprezentat o surpriză faptul că, rezultat al unor demersuri individuale sau corelate, s-a decis, pentru prima dată de la sfârşitul Războiului Rece, înfiinţarea de „NATO Forces Integration Units” pe teritoriile Letoniei, Estoniei, Lituaniei, Poloniei, Slovaciei, Ungariei, României şi Bulgariei, care au devenit, alături de R. Cehă, şi beneficiarele „European Reassurance Initiative” [20].
 
Fără ca unitatea Alianţei Nord-Atlantice să aibă de suferit, aceste gesturi arată, dimpotrivă, nivelul crescut de preocupare pentru siguranţa flancului estic şi solidaritatea politică aflată la baza demersurilor de consolidare a posturii strategice a NATO. Ele prefigurează procesul de transformare şi adaptare a organizaţiei la noua paradigmă de securitate, valabilă nu doar pentru Europa şi care necesită o nouă abordare a riscurilor: cuprinzătoare doctrinar, echilibrată tematic şi geografic, facilitată de colaborarea multidimensională între NATO şi UE şi bazată pe o puternică legătură transatlantică.
 
Reuniunea la nivel înalt a statelor din flancul estic al NATO, care se va desfăşura, la Bucureşti, în data de 4.11.2015, la iniţiativa preşedinţilor României şi Poloniei, este menită, în principal, să contribuie la succesul Summit-ului de la Varşovia (8-9.07.2016). Întâlnirile la acest nivel în Europa Centrală nu reprezintă o noutate (grupul de la Vişegrad se reuneşte anual la nivel de şef de stat şi/sau guvern; prima reuniune a preşedinţilor statelor din flancul estic al NATO şi UE a avut loc anul trecut la Varşovia). Rămâne de văzut dacă întâlnirea din capitala României va consemna cu adevărat atingerea unui nivel superior al dialogului strategic în Europa Centrală şi de Est, de ale cărui rezultate concrete în termeni de idei şi soluţii poate beneficia comunitatea euro-atlantică în ansamblul său. 
 
Ovidiu Dranga este, din iunie 2013, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Polonia. A fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe şi este absolvent al Universităţii Harvard (Master in Public Administration, JFK School of Government). 
 
Opiniile exprimate în acest articol aparţin în exclusivitate autorului şi nu angajează în niciun fel poziţia sau responsabilitatea vreunei instituţii.
 
---
 

[1] Józef Klemens Piłsudski (5 dec. 1867 – 12 mai 1935), mareşal, om de stat polonez: ministru al afacerilor militare (1926 – 1935), prim ministru al Poloniei (1926 – 1928, august - decembrie 1930), şef de stat (1918 – 1922); figură importantă pe scena politică europeană, a fost artizanul creării celei de-a doua Republici poloneze.

[2] Intermarium (orig. Międzymorze): iniţiativă niciodată concretizată a mareşalului polonez Pilsudski, care a dorit înfiinţarea unei federaţii a statelor aflate între Marea Baltică şi Marea Neagră (Polonia, Ţările Baltice, Finlanda, Belarus, Ucraina, Ungaria, România, Yugoslavia şi Cehoslovacia ), ca o contrapondere la imperialismul german (vest) şi rusesc (est); Intemarium nu s-a bucurat de succes, lituanienii văzând-o ca o ameninţare la recent câştigata independenţă, ucrainenii ca a ameninţare la adresa aspiraţiilor lor de independenţă, iar ţările vestice, cu excepţia Franţei, s-au opus ideii, considerând bolşevismul ca o ameninţare trecătoare

[3] Se pare ca noţiunea geopolitică de Europa Centrală nu corespunde unei realităţi geografice, care poate fi clar definită, ea având contururi vagi şi definindu-se în conformitate cu împrejurările; nu există un consens între specialişti cu privire la definirea Europei Centrale; este clar, însă, că ea nu poate fi definită decât în raport cu estul şi cu vestul continentului şi în funcţie de relaţia pe care o întreţin cele două extremităţi; pe de altă parte, ungurii şi cehii consideră că teritoriul fostului Imperiu Austro-Ungar constituie nucleul istoric al Europei Centrale, iar polonezii includ toată regiunea dintre Germania şi Rusia, inclusiv ţările baltice si Ucraina, dar exclud de aici Germania; în viziunea catolică (papală), Europa Centrală joacă rolul unui cordon între Europa liberală (catolică) şi estul dominat de ortodoxia rusă. http://www.e-scoala.ro/euro/cet.html

[4] E vorba, printre altele, de disputa dintre România şi Ungaria post-Trianon şi disputele dintre Cehoslavacia şi Polonia, care vizau localităţi de la graniţa comună.

[5] “Mica Antantă”, numită şi “Mica Inţelegere”, a fost o alianţă formată în 1920-1921 de Cehoslovacia, România şi Iugoslavia (de fapt, Regatul Sarbo-Croato-Sloven, denumit Iugoslavia abia din 1929), pentru a se apăra de revizionismul maghiar (în urma Tratatului de la Trianon) şi pentru a împiedica întoarcerea casei de Habsburg la putere; Mica Inţelegere, ca organizaţie de securitate regională, a apărut prin semnarea succesivă de convenţii bilaterale de alianţe între Cehoslovacia şi Iugoslavia (14 august 1920), România şi Cehoslovacia (23 aprilie 1921) şi România-Iugoslavia (7 iunie 1921). http://cultural.bzi.ro/mica-antanta-scurt-istoric-24020n

[6] Mitteleuropa are două accepţiuni diferite: una de dată recentă, care are legătură cu pangermanismul, şi una care trimite la tradiţia Sfantului Imperiu Roman German; ambele, însă, împărtăşesc credinţa în "mesianismul" poporului german, singurul capabil să pună ordine în haosul oriental; există şi o orientare mai pragmatică, potrivit căreia spaţiul central-european reprezintă o mare piaţă de desfacere pentru exporturile şi expansiunea industrială a Germaniei; Mitteleuropa contemporană reprezintă "o zonă de influenţă culturală, inclusiv în sistemele educative, universitare, ştiinţifice sau mass-media, pe lângă influenţa de natură economică, financiară sau comercială" spune J. Le Rider în "Mitteleuropa". http://www.e-scoala.ro/euro/cet.html.

[7] Acord încheiat între Germania nazistă şi URSS la  23 august 1939, ce viza, printre altele, împărţirea teritoriilor unor ţări din Europa Centrală şi/sau stabilirea unor zone de influenţă ale celor două mari puteri pe seama statelor vecine.

[8] Tratatul de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală, semnat la 14 mai 1955; a reprezentat, în parte, reacţia militară a statelor comuniste din Europa Centrală şi de Est la integrarea RFG în NATO, în anul 1954 şi  a constituit un element de completare, din punct de vedere militar, a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER); avea în componenţă Albania (retrasă oficial din Pact în anul 1968, din cauza diferenţelor ideologice), Bulgaria, RDG, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi URSS.

[9] Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), înfiinţat in ianuarie 1948 - organizaţie economică a statelor comuniste din Europa Centrală şi de Est; a reprezentat răspunsul blocului răsăritean la formarea, în 1948, a Organizaţiei pentru Cooperare Economică Europeană, menită să ajute la administrarea Planului Marshall pentru reconstrucţia Europei, după cel de-al doilea război mondial; avea în componenţă Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria, URSS, Albania (din februarie 1949; şi-a încetat participarea în anul 1961, ca urmare a rupturii intervenite în relaţiile cu URSS), RDG (din 1950), Mongolia (din 1962), Cuba (din 1972) şi Vietnam (din 1978);

[10] Au avut loc proteste la uzina Cegielski din Poznan, precum şi în alte oraşe din Polonia; manifestaţiile nu aveau iniţial substanţa anticomunistă, apărând mai degrabă  pe fondul condiţiilor economice precare; s-au transformat, însă, foarte repede, în manifestaţii împotriva sistemului comunist, fapt care a condus la slăbirea regimului.  https://en.wikipedia.org/wiki/Pozna%C5%84_1956_protests

[11] Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, încheiat la Helsinki la 1 august 1975.

[12]  Solidaritatea (Solidarność, pl.; nume integral: Sindicatul Independent Autocefal „Solidaritatea” —Niezależny Samorządny Związek Zawodowy „Solidarność”) este o federaţie sindicală fondată în septembrie 1980 la Gdańsk (Polonia) şi condusă iniţial de Lech Wałęsa. Supravieţuirea Solidarităţii a reprezentat un eveniment fără precedent nu doar pentru Polonia, ci pentru întregul bloc estic. Influenţa crescândă a Solidarităţii a condus la intensificarea şi răspândirea idealurilor anticomuniste în întreaga Europă Centrală şi de Est, slăbind regimurile comuniste. În Polonia, Solidaritatea a fost principala cauză a prăbuşirii comunismului. Criza economică tot mai adâncă de la sfârşitul anilor 1980 a determinat izbucnirea unor greve masive, iar guvernul, ameninţat de faliment economic, a fost nevoit să încheie un acord cu sindicatele libere, prin care s-a decis organizarea primelor alegeri libere. Curând, Republica Populară Polonia a fost înlocuită de o republică democrată. Aceste alegeri, în care au învins cu precădere candidaţi anticomunişti, au favorizat seria de revoluţii paşnice anticomuniste în Europa Centrală şi de Est. Modelul Solidarităţii a fost preluat, pe diverse căi, de opoziţia din întreaga Europă comunistă, fapt care a determinat căderea blocului estic şi, mai apoi, dizolvarea Uniunii Sovietice la începutul anilor 1990. https://ro.wikipedia.org/wiki/Solidaritatea  

[13] 12 martie 1999: Cehia, Polonia, Ungaria; 29 martie 2004: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia.

[14] Grupul de la Vişegrad a fost înfiinţat la 15 februarie 1991 de Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria.

[15] Iniţiativa Central Europeană (ICE), creată la  11 noiembrie 1999, are în componenţă Albania, Austria, Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Cehia, Italia, Macedonia, Muntenegru, Polonia, Republica Moldova, România, Serbia, Slovacia, Slovenia, Ucraina, Ungaria. http://www.cei.int

[16] Conferinţă de presă a secretarului american al apărării, Donald Rumsfeld (Praga, 2003); răspunzând întrebării referitoare la  opoziţia europeană faţă de folosirea forţei în Irak, Rumsfeld i-a spus reporterului că acesta se referă, poate, la Franţa şi Germania, parte a  “vechii Europe”, punându-le, astfel, în opoziţie cu vitalitatea “noii Europe”, alcătuită în mare parte din noii membri NATO, adică fostele state comuniste din Europa Centrală. În opinia liderului american, “dacă ne uităm la partea europeană a NATO astăzi, centrul de gravitaţie s-a deplasat către est. Vorbim de foarte mulţi noi membri. Avem de-a face cu multe alte ţări în Europa. Acestea susţin Statele Unite.”http://www.rferl.org/content/article/1102012.html

[17] Sintagmă folosită de către preşedintele SUA, Barack Obama, la 20 ianuarie 2015, în Discursul privind starea naţiunii

[18] Parteneriatul Estic (Eastern Partnership), initiativă lansată de Polonia şi Suedia în 2008, şi Sinergia Mării Negre, iniţiativă demarată în 2007, cu contribuţia determinantă a României, pe durata preşedinţiei germane a UE.

[19] https://www.stratfor.com/weekly/pilsudskis-europe    

[20] În vara anului 2014, preşedintele american Barack Obama a anunţat un plan în valoare de 1 mld. dolari, menit să consolideze securitatea în Europa Centrală şi de Est în faţa ameninţărilor ruseşti, prin suplimentarea trupelor americane în regiune (‘additional U.S. troop deployments, training and equipment’). El a ales să facă anunţul la Varşovia, la debutul unei vizite în Polonia, parte a unui turneu european. “Încep această vizită (n.n în Europa) aici, deoarece angajamentul nostru pentru securitatea Poloniei, ca şi faţă de securitatea aliaţilor noştri din Europa Centrală şi de Est, este fundamental pentru propria noastră securitate.” http://www.voanews.com/content/poland-frontline-in-us-effort-on-ukraine/1928449.html

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: