Turnesolul bulgăresc. Ce întrebări aruncă în aer protestele din Bulgaria

Turnesolul bulgăresc. Ce întrebări aruncă în
aer protestele din
Bulgaria

Poliţia bulgară a scos cu greu, ieri, din clădirea Parlamentului circa o sută de legislatori, miniştri şi jurnalişti, asediaţi de protestatarii bulgari anti-corupţie. Mii de bulgari protestează de 40 de zile împotriva guvernului de la Sofia, contestat acum şi pentru numirea unui magnat media ca şef al serviciilor de informaţii – ceea ce este considerată o dovadă clară că interesele private controlează instituţiile publice din ţară.

Protestatarii bulgari contestă nu doar eşecul administrativ al clasei politice post-comuniste locale, dar chiar principii de bază ale 'democraţiei liberale' şi ale 'economiei de piaţă liberă'. Guvernul bulgar a demisionat în februarie sub presiunea unor mari manifestaţii de stradă, dar anticipatele din mai nu au adus la putere figuri sau idei politice noi – impasul rămâne, ca şi marile întrebări. Câteva răspunsuri de la Darie Cristea.

Articol din ediţia FP România nr. 34 (mai/ iunie 2013)

FP România: O nouă creştere a facturii la energie, care a ajuns din urmă majoritatea salariilor şi pensiilor, a revărsat, în februarie, paharul nemulţumirilor în Bulgaria. De ce au trebuit privatizate sistemele de energie din Est? A câştigat ceva consumatorul? A sporit astfel „eficienţa” acestor companii, concurenţa între noii furnizori? Companiile de utilităţi – infrastructura a ceea ce numim „standard de viaţă civilizat” – trebuie să aibă un statut diferit faţă de restul companiilor de pe piaţa liberă?

Darie Cristea: Sunt două aspecte de menţionat în situaţiile de tipul celei despre care vorbim. Primul este cumva filosofic. Ce fel de societate capitalistă vrem, indiferent că vorbim despre Bulgaria, România, Croaţia, Serbia etc. Una în care restrângem rolul statului atât de mult încât nu vrem să îi lăsăm în grijă directă nici anumite domenii indiscutabil stategice? Ne referim aici la distribuţia energiei electrice, producerea diferitelor forme de energie, exploatarea unor resurse naturale şi multe altele, în funcţie de caz. Sau vrem una în care sectorul privat se manifestă doar acolo unde poate exista piaţă reală, deci concurenţă reală? Adică posibilitatea beneficiarului-cetăţean de a schimba furnizorul când simte nevoia.

Distribuţia energiei electrice, de exemplu, nu este o afacere atât de simplă încât piaţa să funcţioneze cu mai mulţi furnizori, care să se manifeste în paralel, iar competiţia dintre ei să ducă direct la creşterea calităţii şi scăderea preţului. În primul rând, este o afacere de infrastructură. Această infrastructură şi beneficiarii legaţi de ea au fost bună parte din afacerea privatizată, poate mai mult decât oportunităţile de investiţie şi de optimizare, prin management privat, al raportului cost-beneficiu. Nu o să avem niciodată zece furnizori de electricitate pe acelaşi stâlp în faţa blocului, ca să ne putem muta abonamentul cum ne este mai convenabil. Curentul electric nu e televiziune prin cablu. Probabil ar fi şi periculos să fie prea mulţi furnizori.

Al doilea aspect este unul care ţine nu atât de filosofia mai liberală sau mai social-democrată pe care vrem să o imprimăm capitalismului. Statul poate să constate că nu e capabil să managerieze eficient distribuţia energiei. Sigur, are infrastructură, are clienţi, are cerere de la noi clienţi, dar nu face faţă întreţinerii, remedierii eventualelor probleme de pe reţea, necesităţilor de extindere a reţelei. Poate suna stupid, dar e posibil să nu facă faţă nici măcar colectării sumelor care îi sunt datorate. De multe ori există probleme de management despre care se constată că nu pot fi depăşite. O instituţie, o birocraţie de stat funcţionează altfel decât o firmă privată. Sigur, există şi o întreagă mitologie privind managementul privat. Sunt firme şi infrastructuri care au fost date de către stat în ultimii 23 de ani pe un preţ mult sub ce meritau, în speranţa că, pornind de la piaţa pe care deja o aveau, firmele care le-au preluat le vor asigura un management care pentru stat devenise dificil. Pot fi citate şi exemple pozitive, şi negative. Reţeta „managementului privat” este la fel de stereotipă, până la urmă, ca şi celebrul „nu ne vindem ţara”. Sunt situaţii obiective şi, desigur, presiuni de tot felul, în care statele trebuie să privatizeze chiar şi complexuri sau infrastructuri pe care nu puţini le-ar denumi strategice. Problema este pe mâna cui le laşi. Nu te poţi baza că va veni „mâna invizibilă” şi îl va pedepsi pe investitorul nepriceput sau de rea credinţă. Piaţa de energie nu e nici măcar la consumatorul casnic la fel ca piaţa de iaurturi. Nu îmi place de la ăia, iau de la ceilalţi. Despre consumatorii industriali nu mai vorbim.

Privatizarea distribuţiei energiei aduce beneficii pentru consumatori. În general, firmele private au o interfaţă mai bună cu publicul consumator. Pe de altă parte, orice îmbunătăţire se reflectă în preţ. Lucru care va sfârşi prin a deranja consumatorul, mai ales într-un context economic precum cel de azi. Firmele private nu fac servicii sociale, ci au un raport matematic calitate-preţ. Imediat după 1990, statele est-europene au păstrat un preţ al energiei electrice care să nu arunce literalmente în beznă nişte populaţii sărăcite, care se confruntau pentru prima dată cu şomaj şi cu discrepanţe uriaşe între salarii şi preţuri. Gestionarea de către stat a reţelelor a devenit sinonimă cu lipsa de profit. S-au adăugat firme căpuşă etc. S-au deteriorat infrastructurile vechi de pe vremea statelor socialiste, care aveau un veritabil cult pentru electrificare. Soluţia a fost privatizarea.

Cazul Bulgariei, în care guvernul a căzut după ce populaţia a ieşit în stradă din cauza facturilor la electricitate ne arată cum energia şi resursele vor fi temele viitorului. Europenii nu au putut înţelege mult timp cum în Orientul Apropiat aproape că s-au pornit războaie fiindcă unii au pus o hidrocentrală pe un râu şi a scăzut debitul apei care ajungea în ţara vecină. Ei bine, criza actuală, cu episodul Bulgariei din februarie, ne arată că putem ajunge în situaţia ca populaţii întregi să nu îşi mai permită electricitatea. Înainte de 1989 ne deranja că existau zone întregi care nu aveau acces la curent electric sau că se oprea pur şi simplu „lumina” câteva ore pe zi pentru că regimul voia să facă economie. Acum vedem situaţia în care oamenii stau cu energia la poartă şi îşi pun problema dacă să consume sau nu. Privatizarea distribuţiei de energie, lipsa de control a statelor est-europene asupra post-privatizării s-au ciocnit cu o criză socială şi economică. Toate au transformat electricitatea, dintr-un drept, într-un bun oarecare. Nu ai bani, stingi televizorul.

A folosit la ceva Bulgariei nivelul atât de redus al taxei unice, „necesar atragerii investitorilor străini”? A câştigat astfel statul bulgar (din încasări) mai mult decât a pierdut (din neîncasări)? La taxe mai mari n-ar mai fi investit nimeni în Bulgaria? Mai general, cui foloseşte concurenţa ţărilor slab dezvoltate pentru cea mai mică taxă unică, în ideea atragerii investitorilor străini? Inclusiv în acest context, are UE nevoie de o fiscalitate unitară?

Faptul că Bulgaria a adoptat o taxă unică foarte redusă pentru a pune mâna pe investitorii care fugeau din ţările vecine nu este în sine un lucru rău. Dar nici nu cred că este cel mai important aspect diferenţa dintre totalul taxelor mici adunate de la mai mulţi agenţi economici vs. totalul taxelor mai mari şi mai puţine pe care le-ar fi adunat fără adoptarea acestei măsuri. Problema este, şi doar guvernul lor ştie acest lucru, care este calitatea investitorilor atraşi prin această modalitate. Cine îşi mută fabrica de dragul câtorva procente nu este neapărat de mare încredere. În jurul unei investiţii majore se regândesc comunităţi, destine, patternuri de consum. Un întreg sistem socio-economic. În câţiva ani, multe astfel de investiţii nu se vor mai afla în Bulgaria. Vor fi în Rusia, în nordul Africii, în India, cine mai ştie unde?

Dacă vorbim însă de firme mici, există o industrie întreagă legată de taxele şi rapiditatea înfiinţării unor IMM-uri în Bulgaria. Dar dincolo de nişte mici beneficii financiare, multe doar la înfiinţare, statul bulgar nu câştigă nici un plătitor curent şi serios de taxe şi impozite, nici un angajator de care oamenii să depindă cu locurile lor de muncă pe termen lung. Este cumva o fază similară comerţului cu înmatriculări de „rable” pacticat de aceeaşi Bulgarie în ultimii ani.

Este clar că UE merge în diecţia unei politici fiscale comune. După „Constituţia Lisabona”, „Tratatul fiscal”, impus de criză şi discutat atât de mult anul trecut, ne arată o Comunitate Europeană care, confruntată pentru prima dată în existenţa sa cu imposibilitatea de a finanţa bunăstarea, pedalează pe decizii care indică evoluţia spre o construcţie de tip cvasi-statal. Constituţie şi cod fiscal. Deocamdată, reglementările sunt la nivel macro. Este de văzut cât de în detaliu pot merge.

Protestul total

Poate fi comparat cazul Plamen Goranov – tânărul bulgar care şi-a dat foc la Varna pe 20 februarie, în semn de protest faţă de lipsa de reacţie a autorităţilor locale la cererile protestatarilor anti-sistem... – cu celebrul caz Jan Palach, simbol al protestelor anti-comuniste din Cehia? Se adaugă cazurile celor câţiva bulgari sau români – chiar şi spanioli – care şi-au dat foc „sătui să trăiască într-o mizerie fără alt orizont”. Mai e nevoie de astfel de forme de protest în democraţiile liberale?

Metaforic, o lume dominată de sărăcie poate fi interpretată ca fiind la fel de lipsită de orizont, ca şi realitatea statelor comuniste. Trauma separării Europei după Cortina de Fier şi mai ales trauma din interiorul lagărului socialist nu pot fi şi nu trebuie să fie egalate. Crizele economice, cu toată unicitatea lor, sunt specifice capitalismului. Sunt greu de suportat pentru populaţie, pentru că, dincolo de sărăcie, de pierderea locului de muncă, de problemele personale, se acutizează senzaţia că nu poţi face nimic, că îmbunătăţirea situaţiei tale nu mai depinde de munca sau de meritele tale. Evident că sistemului capitalist îi trebuie o variantă adusă la zi. Şi a mai trecut prin astfel de reforme. Problema este cum raportăm protestele anti-sistem la democraţie. Protestul este parte constitutivă a politicii democratice, până la urmă. Doar că trebuie să producă disponibilitatea către dialog a puterii, nu disponibilitatea către autoanihilare a protestatarului. Crizele sociale au tendinţa de a se inflama mai ales într-o lume „supravegheată” de un sistem mediatic care trăieşte din producerea de audienţă. În bună măsură, gesturile spectaculoase făcute de unii potestatari se leagă şi de prezenţa mass-media la faţa locului. Nu avem ce face. Este şi aceasta parte din funcţionarea presei într-o societate democratică. Din fericire, acelaşi sistem mediatic părăseşte ştirea după câteva zile. Orice ideologie ar produce protestele este binevenită, atâta timp cât nu afectează fundamentele democaţiei liberale în termeni de drepturi ale omului.

Darie Cristea este lector dr. la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti, coordonator de proiecte la Inscop Research şi scrie pe platforma de bloguri adevarul.ro

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: