România - protectorat al SUA? "Nu, România trebuie să dobândească o coloană vertebrală europenă"

Securitatea României nu poate fi garantată decât în contextul unei structuri euro-atlantice, inervată de NATO şi de structurile defensive comune ale UE. O astfel de structură nu poate fi însă văzută ca un instrument extern. Nu este o armură pe care o pui când vrei şi o dai jos când ţi se pare prea grea. De Sorin Adam Matei

>> Reacţii la teza unui protectorat total al SUA asupra României - care a generat dosarul de copertă al ediţiei FP România nr. 48 (oct/ nov 2015). 

Alături de această teză, dosarul include şi opt contra-argumente, de la Corina Rebegea, Sorin Adam Matei, Doru Lionăchescu, Radu Magdin, Sebastian I. Burduja, Liviu Mureşan & Matei Păun şi Filon Morar. 

Articolul dlui Elefterie are un mare merit: ne invită să ne analizăm propriile premise. În acelaşi timp, sper că articolul este scris în buna tradiţie anglo-saxonă a provocării la discuţie. Propunând o challenge, autorul face în mod conştient afirmaţii care violează clişeele, adevărate sau nu, pentru a forţa reimaginarea unei situaţii critice în noi termeni. Chiar dacă se dovedesc logic sau empiric incorecte, argumentele de acest gen au meritul de a împinge discuţia înainte. Apreciind inteligenţa, claritatea expunerii şi informarea vădite ale autorului, îmi permit să răspund acestei provocări cu „I agree to disagree”. Sunt de acord să nu fim de acord. Iată de ce.

Dl. Elefterie propune câteva răspunsuri la o întrebare legitimă, mai ales că există voci care cred că termenii acesteia sunt inventaţi. Cum trebuie să se apere România de pericolul unei Rusii ce vrea ca fostele republici sovietice şi estul Europei să fie dominate de Moscova? Răspunsul este simplu şi direct. România trebuie să ofere o soluţie musculară şi unilaterală, privilegiind relaţia cu Statele Unite. Sfatul său urmează o idee centrală, din care derivă alte două, secundare. Ideea centrală este că viitorul securităţii româneşti depinde de o relaţie privilegiată, de tip patron-client, cu SUA. Prima idee derivată este că patronajul american va transforma România într-o o putere militară regională. A doua, că, după ce România devine un fel de Prusie orientală, poate să devină neutră.

Problema este că acest sfat transformă România într-o insectă politică, sfătuind-o să se acopere cu o chitină americană în loc să evolueze către stadiul de vertebrată europeană, cu un schelet euro-atlantic interior, nu exterior

Oferta dlui Elefterie are trei vicii de fond. Primul este că propune o relaţie unilaterală cu numai o parte a structurilor atlantice, anume cu SUA. România nu poate face acest lucru şi nici nu o face. Da, este adevărat că avem acum trupe americane în România, dar acestea sunt prezente în ţară ca urmare a intrării României în NATO. România nu poate avea o politică de securitate cu SUA în afara NATO. Prezenţa americană în România este şi va fi coordonată cu participarea României în celelalte mecanisme politice atlantice, inclusiv cele care cuprind Uniunea Europeană. Orice încercare de a lucra numai cu americanii, peste capul europenilor, va duce la mai multe probleme decât poate România duce.

Orice încercare de a lucra numai cu americanii, peste capul europenilor, va duce la mai multe probleme decât poate România duce.

Al doilea viciu de fond al propunerii dlui Elefterie este că, aşa cum o prezintă, relaţia României cu SUA este ambiguă. Acum este una de tip patron-client, acum este una între egali, de genul alianţelor din Al Doilea Război Mondial. Să acceptăm, însă, că termenul de protectorat folosit pentru a defini relaţia cu SUA este un simplu artificiu retoric, menit să atragă atenţia publică. Să presupunem că ideea e că România ar vrea să fie tratată de SUA la nivel strict bilateral şi de la egal la egal. Bilateralismul este un non-starter, cum se spune, din motivele abia expuse. Să presupunem însă că NATO dispare mâine. Relaţia cu SUA nu va fi nici de patron-client, nici între egali. Va fi una de tip strict instrumental, contractual. De genul „plată pentru servicii prestate.” SUA folosesc această metodă acolo unde nu au alte metode de integrare politică, cum ar fi în Egipt şi Pakistan. Cele două guverne sunt pur şi simplu cumpărate cu donaţii în armament, fără a se pretinde că relaţia merge dincolo de un interes de moment. Când Pakistanul a călcat strâmb, jucându-se cu bombele nucleare în anii ‘90, donaţiile americane au fost reduse aproape la zero. Doar evenimentele din 2011 şi nevoia arzătoare de a avea trupe în Afganistan au adus Pakistanul înapoi pe lista furnizorilor de servicii. O relaţie bilaterală cu SUA ar fi una strict negociată şi aproape comercială, nu socio-politică.

În fine, al treilea viciu al argumentului dlui Elefterie este că alianţa România - SUA este văzută ca una instrumentală din punctul de vedere al României. În buna tradiţie brâncovenească, ne folosim de ei cât ne e bine, pe urmă ne vedem de treabă.

România nu îşi poate permite să abordeze această relaţie, sau cu NATO sau cu UE, în termeni comerciali, chiar dacă SUA fac ocazional acest lucru. 

România nu îşi poate permite să abordeze această relaţie, sau cu NATO sau cu UE, în termeni comerciali, chiar dacă SUA fac ocazional acest lucru. Qued lice jovi, non licet bovi! Sau, cum spunea Alexandrescu, în relaţiile internaţionale, viţeii nu pot face ce fac boii. România nu îşi poate permite să fie mercantilă. Ea trebuie să fie sinceră în angajarea în proiectul NATO şi european.

Securitatea României nu poate fi garantată decât în contextul unei structuri euro-atlantice, inervată de NATO şi de structurile defensive comune ale UE. O astfel de structură nu poate fi însă văzută ca un instrument extern. Nu este o armură pe care o pui când vrei şi o dai jos când ţi se pare prea grea. Structura europeană este, sau ar trebui să fie, un schelet interior al întregului organism politic, militar şi social românesc.

Diferenţa dintre folosirea securităţii atlantice ca o armură externă şi încorporarea ei ca un schelet intern este aceeaşi ca folosirea chitinei de insecte ca să îşi ţină organele protejate în interiorul unei carapace, sacrificând abilitatea de a creşte şi a se adapta, şi folosirea oaselor de către vertebrate, prin care acestea acceptă posibiliatea unor răni superficiale în schimbul abilităţii de a se apăra prin flexibilitate şi viteză.

Sorin Adam Matei este profesor asociat, specializat în sociologia comunicării electronice, la Brian Lamb School of Communication din cadrul Universităţii Purdue, SUA. Absolvent de istorie şi filosofie la Universitatea din Bucureşti, are un master în relaţii internaţionale la Fletcher School of Law and Diplomacy şi un doctorat în comunicare la Annenberg School for Communication, ambele în America.