Reducerea forţelor armate ale Marii Britanii: motive şi implicaţii

Guvernul Britanic a anunţat tăierea a 4500 de locuri din forţele sale armate, aceasta reprezentând cea mai mare tăiere de la anunţarea unei restructurări militare majore în 2010. Dincolo de necesităţile bugetare evidente ale guvernului britanic, care sunt implicaţiile geopolitice ale acestui trend?

Odată cu aceste tăieri de personal, se continuă reducerea efectivului forţelor armate ale Marii Britanii de la 102 000 în 2010 spre o cifră planificată de 82 000 în 2017. Ministrul Britanic al Apărării, Phillip Hammond, a declarat că tăierile sunt necesare din punct de vedere bugetar, şi că această decizie a fost una dificilă pentru guvern. Primul Ministru, David Cameron, a afirmat că nu se vor mai face tăieri suplimentare faţă de cele anunţate şi că forţele armate rămân foarte puternice. Cu toate acestea, există un număr mare de voci care se opun acestei decizii, din diverse motive.

Şefului Marelui Stat Major britanic, Generalul Sir Peter Wall, avertizează că reducerile de personal pot afecta capacitatea combativă a forţelor armate şi pot reduce abilitatea lor de a lupta cu succes în conflicte viitoare. Deşi eficientizarea forţelor armate este o prioritate, tăierile de personal prea abrupte pot lovi grav în acest proces. Partidul Laburist se opune de asemenea măsurii şi susţine că tăierile sunt o încălcare a promisiunilor precedente, punând Marea Britanie în poziţia de a-şi vedea relevanţa strategică în scădere.

Din punct de vedere strict bugetar, tăierile din cadrul forţelor armate sunt justificate, Marea Britanie confruntându-se cu un deficit bugetar de 7.7% din PIB în 2012, o sumă ce ridică întrebări serioase asupra abilităţii guvernului de a-şi plăti obligaţiile pe termen mediu şi lung fără a apela la noi împrumuturi sau emiteri de bonuri de trezorerie.

Reducerile capaciţătii militare a Marii Britanii pot avea însă consecinţe mai grave pe termen lung, mai ales în ceea ce priveşte relaţia ei cu SUA şi poziţia ei ca cel mai important aliat american.

În primul rând, odată cu Administraţia Obama, s-a putut observa un apetit mult mai scăzut al SUA pentru intervenţii unilaterale în zonele de conflict şi o tendinţă de a implica alţi membri ai NATO mai mult în astfel de situaţii. Astfel, în cadrul intervenţiei în Libia, flota franceză şi cea britanică au jucat un rol foarte important, posibil însă doar datorită abilităţilor logistice uriaşe ale flotei americane din Mediterana.  O intervenţie împotriva unei armate mai mari, mai bine dotate şi mai determinate, cum este cea Siriană, ar necesita cu siguranţă capacităţi navale pe care numai SUA le poate desfăşura în regiune. Se poate observa astfel cum, pe plan regional, SUA rămâne singurul stat NATO cu abilităţi reale de a susţine logistic o intervenţie millitară de amploare în zona MENA. Reducerile capacităţii armatei britanice ar putea astfel intra în contradicţie cu interesul SUA de a-şi implica mai mult aliaţii în potenţiale conflicte.

Pe plan global, minimul istoric la care a ajuns flota britanica pune Marea Britanie în situaţia de a risca pierderea semnificaţiei strategice unice pe care a avut-o în mod tradiţional ca aliat cheie al SUA. În timpul Războiului Rece, strategia de ‘containment’ a SUA presuspunea aliaţi-cheie, cu care să descurajeze sau să contracareze orice mişcare militară ofensiva a URSS. Printre cei mai importanţi au fost Marea Britanie şi Japonia, care au reprezentat bastioane americane în faţa unui potenţial atac sovietic. Puteri navale prin excelenţă, aceste două state au înregistrat doua evoluţii diferite în ceea ce priveşte capacitatea navală după 1991: Japonia şi-a modernizat şi mărit flota în mod constant, în timp ce Marea Britanie a preferat sa reducă costurile atunci când a fost posibil.

Astfel, in 2012, flota de suprafaţă japoneză avea 41 de vase mari de lupta de suprafaţă (Major Surface Combatants), printe care 4 vase port-elicopter, 8 crucişătoare dotate cu cel mai modern armament şi tehnică, şi 16 submarine de atac. În contrast, flota britanică mai are doar 18 vase mari de luptă de suprafaţă, un portavion ce va fi retras în 2014 şi 7 submarine de atac. Cele 4 submarine purtătoare de rachete balistice intercontinental (ICBM) sunt de asemenea programate pentru înlocuire, însă dificultăţile bugetare şi opoziţia diverselor grupări politice sau sociale pot pune sub semnul întrebării viitorul Marii Britanii ca posesoare a unei capacităţi nucleare credibile.

S-ar putea argumenta că nevoia pentru o capacitate militară extinsă nu este necesară în contextul politic European de început de secol XXI, beneficiile economice pe termen lung din reorientarea fondurilor militare fiind mai mari. De asemenea, este usor de argumentat că zona principală pentru un potenţial conflict naval s-a mutat în Oceanul Pacific (unde flota chineză dezvoltă noi capacităţi), acest lucru justificând puterea relativ mare a flotei japoneze faţă de cea britanică.

Cu toate acestea, Marea Britanie a jucat un rol tradiţional de aliat SUA în ultimele conflicte din lumea islamică, iar o slăbire excesivă a capacităţii de desfăşurare a forţei militare pe teatre îndepărtate probabil nu va ajuta la menţinerea acestui rol.

In plus, pe măsură ce SUA îşi va regândi rolul sau de superputere militară dinspre intervenţii ‘umanitare’, sau de democratizare, spre o abordare mai calculată şi pragmatică a chestiunilor militare, o contribuţie din ce în ce mai redusă a altor membri NATO nu anunţă nimic bun pentru validitatea alianţei în contextul noilor provocări ale secolului XXI.

Tiberiu Dodan,

Intern, Foreign Policy România; Diplomă de Merit în Politici Globale şi Comparate, Queen Mary, University of London.